Despre omul spirit Marin Sorescu - la 85 de ani de la naștere și 25 de la decesul său
În urmă cu ceva timp, publicam articolul Obiectiv subiectiv, relație duală în cadrul înțelegerii sau formă speculativă de amețit omeniŹrea ? !, o mai veche frământare ce nu mi-a dat și încă nu-mi dă pace. Nu mă lasă să vegetez sau, altfel spus, să trec și eu cu capul între umeri prin lume și, evident, să-mi meargă bine, asemenea celor care o fac. Motivul ? În primul rând, obsesia conform căreia ceva (idei false premisele ireleŹvante, superstiții, prejudecați, speculații, teorii, tot felul de învățături de la deștepții prezentului sau de la cei de când lumea, sfătuitori de profesie, la care musai trebuie adăugați specialiștii în ma-nipulare), mi-au întunecat mai întâi mintea, înțeleŹgerea și, evident, capacitatea de a povesti și a mă lăsa povestit, pentru că acolo, în poveste, stăruie să încolțească sâmburele de adevăr. În al doilea rând, motivul are caracter contextual, chiar dacă își trage seva din stereotipia cu care văd descris (redescris), un fenomen despre cum se întâmplă (dacă se întâmplă ?!) ceva. Trebuie să vă reamintesc că : LuŹmea este tot ce se întâmplă. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor Tractatus Logico-PhilosoŹphicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte cuvinte, lumea este tot ce facem, astfel încât maŹterializarea sa, a facerii, să rămână semn, imanență pe pânzele vremurilor. Asta, dacă vrem să fim !
Citesc și, sincer, mai că îmi dau lacrimile când văd că în exprimarea multora, a noastră, în general (ca să fiu delicat !), încă mai stăruie limba de lemn specifică ședințelor de partid de dinainte de 89. Blestemați dacă am fi fost și tot am fi sărit din tiparele vremurilor de atunci, după atâta amar de ani ! Dar fără carte nu se poate ! Am și spus-o, am și scris pe tema asta, însă nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru (zicem și ne mai și credem deștepții lumii !), cu Internetul ! Tastez ceva și informația îmi este pusă pe tavă. Apoi, doar două funcții ale calculatorului copy și paste, la prima vedere, m-au și făcut genial. Machea ? ! Fals ! Cum nu se poate mai fals, dar se poartă ! Nu neg utilitatea acestor mari invenții contemporane (calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.), însă, fără erudiție, fără autoreflecție, fără filologie, fără a întoarce cuvântul, în lumea cuvintelor, pe toate părțile, tot la un fel de a bate câmpii rămânem ! Adevărul e că, în lumea lui neica nimeni, lume productivă și consumabilă de nimicuri, nimicuri suntem. Ce semeni aia răsare, zice un proverb românesc, iar de aici spusa cu : nimic nu pui, nimic răsare, ni se potrivește mănușă, chiar dacă, paradoxal, poŹvestea cu nimicul are structură și poate fi forŹmulată filosofic, însă pentru o chestiune dintr-asta îți trebuie minte, nu glumă !
Cum nu mi-am propus o lecție de morală și pentru că mi-am amintit și cuvintele Eccleziastului visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun din mulțimea de vorbe (Biblia, București, 2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2) mă întorc la oile mele și mă întreb, repet, contextual, cu ocazia omagierii scriitorului Marin Sorescu, 80 de ani de la naștere, e bine, e normal, pentru noi, ca oameni, ca popor, să apară scris sau rostit, pe ici, pe colo :
marele scriitor s-a născut la
a scris, a puŹblicat în
bla, bla
? Adică, mai pe înțelesul tuturor, să apară scris sau rostit ce se găsește publicat în cele două, trei pagini de internet ? Dacă îi facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot proverŹbul românului ne limpezește la cap : dacă tăceai, filosof rămâneai !. Pe aia cu datul în petec, nu are rost să v-o mai reamintesc ! Adevărul e o să sară unii că nici nu ști cum să o mai dai ! Dacă nu zici nimic, de ce nu zici ? ! Dacă zici, de ce zici ? Din nou, fals ! Și iar vin și mă întreb : e normal ca un astfel de moment să se reducă la câteva manifestări culturale nesemnificative, unele chiar mediocre ? Sau e moral să fie trecut neobservat momentul?
În urmă cu câțiva ani, în cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de către Primăria și Consiliul Local al Municipiului Craiova, cu ocazia Zilelor Marin Sorescu, Academicianul Eugen Simion își propunea reflexiv : trebuie să stabilim și lui Sorescu un loc în literatură, românească și nu nuŹmai. Nu cred că v-a trecut prin cap ideea conŹform căreia distinsul Academician i-ar cunoaște și nu prea opera lui Marin Sorescu și, de aici, ezitarea. Nu ! Spusa lui Eugen Simion avea atunci, cel puțin alte două conotații, altele decât cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima : îl vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde în literatura română (chiar și universală), și a doua : îndemna oamenii de cultură, criticii și istoricii liteŹrari, la studiu, la re-interpretarea operei lui Marin Sorescu, spre re-așezarea sa în Marele Panteon Cultural. Re-așezarea lui Sorescu și a altora asemeŹnea lui înseamnă așezarea noastră, ca popor, în lume.
De atunci și până acum, pentru a fi drepți cu noi și lumea ce ne stă alături, au apărut lucrări foarte imporŹtante în creionarea operei și personalității lui Marin Sorescu. Este demn să amintim: Marin Sorescu în scrisori (I), G. Sorescu și Emil Istocescu, Ed. Autograf (fratele scriitorului a pubilcat 24-25 de volume postume, însă enumerarea lor ar da apă la moară celor ce, la orice colț de stradă, doar clevetesc și te circumscriu narcisismului sau egocentrismului, că mai mult de atât nici nu pot și nici că știu), 2009, Sorescu, Caiet îngrijit de Constantin Barbu, Ed. Contrafort, OrgaŹnizația Ziariștilor Independenți, 2009, Marin Sorescu în Documente și Scrisori inedite, ediție îngrijită și prefață de George Sorescu, Scrisul Românesc, 2010, Marin Sorescu Ironica Regie la un Spectacol Existențial, Fănuș Băileșteanu, Ed. Autograf, 2008, Marin Sorescu, La lilieci, Ed. Art, 2010, ediție îngriŹjită și prefațată de Sorina Sorescu, Marin Sorescu, Romanul Călătoriilor, jurnal inedit III, Editura Scrisul Românesc, 2008, ediție apărută cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Craiova, și La Lilieci 6 cărți în căutarea lui Marin Sorescu, Marian Barbu, Ed. Sitech, 2010, lucrare despre care am scris omagiindu-l pe autor la momentul lansării ei.
Pe lângă cei enumerați, am putea adăuga și un punct al nostru de vedere, pus în paginile romanului Acvariul cu fâțe, Ed. NEWEST, Târgu Jiu, 2010, 309 p. :
Toți spun că e demențial jucată de Ilie Gheorghe ! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singură, nu se cade să mă duc ! Și vreau să o văd ! Hai, vii ? Te așteaptă și te sărută dulce, dulce, puiul tău mic ! erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisă, probabil, într-o pauză dintre ore. [
]
,, Ți-a plăcut ? Cum ți s-a părut ? m-a întrebat Elena la sfârșitul spectacolului.
Totul, un fel de încrâncenare a omului cu lumea și cu el însuși ! Pentru cunoaștere și nimic mai mult ! Iar de aici, drama !
Am citit și eu câteva comentarii din diverse reviste. Unele sunt selectate și aici, în caieŹtul program
Majoritatea încep cu : Piesa Iona de Marin Sorescu, piesă de inspirație biblică
La fel ca în manualul de liceu !
Aiurea ! Piesa este o capodoperă. Ca să o înțelegi, îți trebuie mai mult decât un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este personajul biblic, înghițit de un chit, adică de o balenă. Dar, după aceea
ca să iasă la lumină, din hăul în care a căzut, parcurge un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers în genunchi, de acolo, spre Dumnezeu. Strigătul lui spre lume și spre el e semnul fiecărui pas. Din păcate, pe poteca asta, de ape, din care a țâșnit, cândva, viața, te mai poți odihni doar pe o bancă pusă în mijlocul oceanului
Dacă ai construit-o la timp ! Cunoaștere și sacrificiu !
Dar finalul ? m-a întrebat ea vizibil marcată.
Finalul ? ! Așa cum e și scrisă și jucată, nu are nimic în comun cu ideile creștine ! Dacă asta vrei să întrebi !
Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Știi din Lumea ca voință și reprezentare ? Plătim cu moartea pentru tot ceea ce primim
Iar omul, în general, primește. Toată viața primește cunoaștere !
Dacă are urechile pâlnie și e deschis la cap, altfel tot înfundat rămâne ! am glumit eu. Mă pui în încurcătură ! Cu toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu moare ca să plătească nici măcar un gram din cunoașterea ce i-a fost dată ! Personajul lui Sorescu vrea lumina absolută și recurge la sacrificiul suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, în creștinism, e căderea în păcat ! Finalul piesei îl găsesc, mai degrabă, în cultura Samkhya, din gândirea indiană. Cam cu șapte sute de ani înainte de Hristos !
Mda ! Nu știam ! Omul cât trăiește învață ! La fel și eu ! (Acvariul cu fâțe, Nicolae Bălașa, 2010, pp. 292294).
Că avem sau nu dreptate, rămâne de văzut ! Deocamdată, nimeni nimic! Nu e de înjurat, de huiduit, ,,deștepții-puieți ai neamului, ,,cărturari cu ștaif, tac mâlc! Chiar și instituțiile culturale române! Ce atâta zbatere?! Putem trăi (vai de mama lui de trai!) și fără Sorescu, și fără Eminescu și fără... Altfel spus, putem trăi și fără identitate, fără a ști cine suntem, putem trăi și fără suflete, că tot suntem, (la nivel global), gloabe de pus în jug.
Mă rog, ca nu cumva să trezesc din nesimțire pe careva din mârțogarii prezentului, revenim și pentru a da greutate afirmațiilor făcute în romanul Acvariul cu fâțe, sugerăm câteva indicii ce duc spre filosofia indiană (cultura Samkhya, fiindu-i inclusă) :
1. reîncarnarea sugerată de Sorescu în expresia Doamne, mai naște-mă o dată ! este una dintre ideile care nu au nimic în comun cu învățăturile creștine, mai ales că Sorescu se adresează, prin vocea personajului Iona, unui Dumnezeu mort (Nietzsche), incapabil de un exemplu;
2. expresia Eu cred că există în viața lumii o clipă când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă
până se ajunge la o singura mamă, una imensă
face trimitere către India, însă cu precădere către miturile acestei imense și vechi civilizații.
Ca premisă pentru adevăr și binele nostru, al tuturor, uneori încurcați în ițele nevăzute, trebuie să spun că Marin Sorescu a cunoscut-o, aici, în România, pe indianca Amita Bhose, fostă doctorandă a Doamnei Zoe Dumitrescu Bușulenga. Presupunem că discuțiile cu Domnia Sa, cu Amita Bhose, despre școala Samkhya, școală ce admite, chiar conŹceptualizează sinuciderea ca formă supremă de cunoaștere, l-au îndemnat pe Sorescu la scrierea acelui final din Iona, final ce nu stă sub cupola Creștinismului.
Reluând (doar cu dorința de a-l reactualiza pe marele poet), reamintim faptul că Iona este personaj biblic, însă povestea lui nu are nimic în comun cu povestea din Sfânta Scriptură. Poate doar acel amănut, totuși, suficient de semnificativ! Iona din Biblie fuge din fața Cuvântului, iar de aici, din neascultare, drama sa!
Din punctul nostru de vedere, Iona lui Sorescu, acest fir roșu ce traversează omenirea, de la Geneză și până în clipa ce tocmai ne-a scăpat printre degete, este mai degrabă Ființa lui Parmenide, (,,Ființa este și nu poate să nu fie!) sau omul aruncat-în-lume al lui Heidegger. Odată ,,venit în lumea pământească, Iona spirit-încarnat este înghițit de o balenă care, la rându-i, este înghițită de o altă balenă, și așa mai departe... Adică Iona este înghițit de necunoaștere! (Karl Popper, inspirat, probabil, de ,,Lumea ideilor și formelor pure și de re-învățarea prin re-amintire a lui Platon, are o teorie asemănătore. În ea primează afirmația conform căreia contingentul întunecă, ne îndepărtează de esență, de ,,adevărurile posibile existente în lumile posibile- Hegel, și, evident, ne îndepărtează de ,,Centru, de ,,Principiu (trebuie să existe un Principiu ce stă la baza a tot, ne spune Thales din Milet, cu peste 2500 de ani în urmă,), de acel ,,Unu mărturisit de Moise, de Adevărul Suprem).
Revenind, credem că, în dialogul său cu sine, cu Dumneazeu și lumea, Marin Sorescu, în Iona, re-scrie Geneza, re-face drumul său spre adevărata sa esență, spre Adevărul-Mamă, sigurul scop cu sens al omului-spirit-înstrăinat. Desigur, acest drum este cu trudă, iar ,,scoaterea la lumină, altfel spus, întoarcerea în Adevărul absolut, e cu jertfă de sine. Doar plasându-te în esență știi bine ce este esența! Doar fiind în lumină știi ce e lumina!
Oarecum, la limită, admitem, totuși, și formula conform căreia piesa de teatru Iona s-ar plasa la granița unor mari culturi și civilizații, permanent preocupate de aflarea Adevărului suprem. Repetăm însă, Iona, personajul lui Sorescu, vrea lumina absolută și recurge, după zbateri și iar zbateri, la sacrificiul suprem. Suprimarea! Școala ,,Samkhya, - parte a filosofiei și culturii Indiene, în ansamblul său - admite, chiar conŹceptualizează sinuciderea, ca formă supremă de cunoaștere (omul, în perspectiva acestei școli, este ,,scânteie înstrăinată din ,,focul absolut, este spiritul-înstrăinat de spiritul absolut, omul este fărâmă de lumină, rupt din lumina absolută, este crâmpei de cunoaștere din cunoașterea absolută. Ca spirite întrupate, ca pâmânteni, cu toate eforturile noastre, în timpul vieții, ,,cunoaștem în parte și propovăduim în parte- Apostolul Pavel) Reîntoarecerea în lumina-mamă, altfel spus, cunoașterea adevărului absolut este, repet, singura noastră zbatere cu sens. Școala Samkhya nu a rezistat vremurilor! Au apărut alte curente, alte școli, a apărut Budismul, Creștinismul. Toate, din Orient, până la marginea Occidentului, s-au opus sinuciderii, considerând demersul un mare păcat. Ori tocmai comiterea acestuia, a păcatului prin suprimare, scoate piesa lui Sorescu de sub cupola Creștinismului, și, în același timp, de sub imperiul existențialismului ce are ca trăsătură principală scoaterea lui Dumnezeu din lume.
Dincolo de orice punct de vedere, trebuie avut în vedere și spusele autorului:
,,Prefețele scrise de autorii înșiși nu-și au rostul decât în măsura în care vin cu niște precizări de ordin documentar. Altfel, să încerci să spui e prea lung. Și poate că ai și uitat. Creația e o bâlbâială în fața lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în șase zile, el s-asimțit atât de epuizat încât n-a mai putut mișca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină. Recitesc după câțiva ani Iona, cu ochi rece, străin, și mă întreb: oare unde rămăsesem? Iona, proorocul care a fugit din fața Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca oscrisoare, în cutia poștală. Am găsit, poate din greșeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat și mi s-a părut c-o înțeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbați în trei zile de umblet? Ce s-a ales de oamenii ei cares-au îmbrăcat în sac și s-au pocăit și nu i-a mai ajuns mânia de sus? Am uitat absolut totul. Apelați la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepție freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienței acestui personaj? Și mai ales ce semnificație are gestul final și dacă nu e prea multă amărăciune și dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na și ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na și nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu. E tot ce-mi mai amintesc.
În alt context, Sorescu spune că ar fi vrut să scrie un tratat de antropologie filosofică, însă a pus pe hârtie o piesă de teatru.
Altădată, într-un interviu, poetul, vădit emoționat, afirmă: ,,îmi vine să spun că Iona sunt eu!
Dar câte nu poate spune autorul unei opere despre ,,facerea acesteia, în funcție de contex?!
În fine, ținând sau nu cont de afirmațiile făcute de autor, de cele făcute de către istoricii și criticii literari, la cei 85 de ani de la naștere și 25 de la decesul său, prin Iona, prin tot ce a lăsat poporului român și nu numai, Sorescu rămâne el însuși un Iona, veșnicul spirit în drumul său spre Adevărul Absolut.
Nicolae Bălașa
|
Nicolae Bălașa 12/7/2021 |
Contact: |
|
|
