Valérie Pécresse, viitoarea presedintă a Frantei ?
Criza postcovid a întregii clase politice din UE se anuntă a fi una foarte gravă.
Această criză pare să fi demarat de la periferie, din Bulgaria si din România.
În Bulgaria, după trei rânduri de alegeri parlamentare într-un an, după realegerea pentru un al doilea mandat a presedintelui Rumen Radev (un militar, pilot de vânătoare, general), criza politică prelungită pare să se calmeze temporar. Un nou guvern a fost promis pentru 6 decembrie 2021, de Sf. Nicolae. Criza politică s-a atenuat pentru moment si în România. Îl avem si noi prim-ministru pe „Ciucă al nostru”, general cu patru stele.
În Austria, Sebastian Kurz (n. 1986), foarte tânărul cancelar, a demisionat acum două luni în urma unei afaceri de coruptie (Korruption !), adică deturnare de fonduri publice pentru niste sondaje trucate în favoarea partidului său si publicate în Österreich, un Bild austriac sau un USA Today adaptat la Austria. Sebastian Kurz a abandonat zilele trecute si celelalte functiuni – sef al partidului ÖVP (dreapta conservatoare si populistă), parlamentar – si a anuntat că, la cei doar 35 de ani ai săi, părăseste definitiv viata politică. După doar două luni, Alexander Schallenberg, anterior ministru de Externe, a renuntat si el la functia de cancelar. Karl Nehammer (n. 1972), ministru de Interne, militar specializat în intelligence, a fost ales precipitat presedinte al ÖVP si va fi al cincilea cancelar al Austriei din 2017 până azi.
Viitorul guvern german, condus de Olaf Scholz, SPD (25 % din sufragii), împreună cu partidul liberal democrat (FDP) si cu Verzii (Die Grünen), constituie un ghiveci improbabil, care prefigurează o conducere politică slabă, de tranzitie. Atelajul social-democratilor (sustinuti de rusofilul Gerhard Schröder) cu liberal-democratii patronatului german si cu partidul de stânga, „userist”, pro-american si pro-NATO al Verzilor nu are cum să reziste si să dea un guvern solid. Epoca puterii economice si politice germane în UE a Angelei Merkel pare efectiv încheiată. Iată ce spune un autor „incorect politic”, francezul Thierry Meyssan, citit pe toată planeta, despre viitorul ministru de Externe german, Annalena Baerbock, presedinta Verzilor : „Olaf Scholz este un avocat preocupat de buna functionare a industriei din tara sa pe baza unui compromis între muncitori si patronat. N-a prea fost prezent în chestiuni internationale. El a desemnat-o pe jurista Verzilor, Annalena Baerbock, ministru al Afacerilor externe. Ea nu este doar o partizană a energiilor curate, ci si un agent de influentă al NATO. Sustine sus si tare principiul aderării Ucrainei la NATO si la Uniunea Europeană. Se opune Rusiei, si deci refuză gazoductul Nord Stream 2, încurajând proiectul terminalelor ce permit importul de gaz lichefiat din Statele Unite cu transportatoarele de cisterne în ciuda pretului exorbitant al acestor instalatii. În fine, ea defineste China ca „rival sistemic” si sustine toate separatismele, taiwanez, tibetan si uigur. E deci previzibil că politicile Berlinului si ale Parisului se vor îndepărta lent până va tâsni din nou la suprafată conflictul dintre cele două tări care a provocat trei războaie între 1870 si 1945” („L’Union Européenne amorce sa dissolution”, voltairenet.org, 4.12 2021). Analiza lui Meyssan merită citită în întregime.
În vreme ce epoca Merkel se sfârseste cenusiu, fără glorie în Germania (totul e departe de prestigiul lui Helmut Kohl), Franta se pregăteste de un nou presedinte si de o nouă majoritate legislativă. Imediat după alegerile prezidentiale din 10 aprilie 2022 (primul tur) si 24 aprilie 2022 (al doilea tur), pentru un mandat de cinci ani, se vor tine legislativele în 12 iunie 2022 (primul tur) si 19 iunie 2022 (al doilea tur), tot pentru mandate de cinci ani.
Éric Zemmour, un cunoscut jurnalist de la Le Figaro, si-a anuntat în cele din urmă candidatura. Candidatul-surpriză ”coseste” pe terenul dreptei si al dreptei extreme, pe terenul traditional al familiei Le Pen, tatăl si fiica, al Frontului National, azi rebotezat Le Rassemblement National. Marine Le Pen si-a temperat discursul radical de câtiva ani, a intrat în rând, europeist, si tocmai de aceea e pe cale să piardă decisiv. Ziaristul Éric Zemmour, chiar dacă joacă în registrul grav, prăpăstios are înaintasi gloriosi. În Franta au mai existat candidati pitoresti, amatori în ale politicii, care până la urmă nu au reusit decât să creeze panică pentru o vreme în stabilimentul politic. A fost si cazul celebrului umorist si comic Coluche (Michel Colucci), care si-a anuntat candidatura în 1981 contra lui François Mitterrand. La presiunile socialistilor lui Mitterrand si după asasinarea regizorului său, René Gorlin, la 16 martie 1981, Coluche si-a retras candidatura. După unele estimări, avea peste 16 % intentii de vot.
Înaintea lui Coluche, un alt umorist, Pierre Dac, îsi depusese candidatura la presedintie, producând dezordine în 11 februarie 1965. Candida în numele miscării MOU (”moale”), Miscarea Ondulatorie Unificată. A publicat discursuri politice grandilocvente în foaia sa L’Os à moelle („Osul cu măduvă”), popularizând sloganul „Timpurile sunt dure, votati moale !” (MOU). La cererea unui consilier al generalului de Gaulle, Pierre Dac si-a retras candidatura. În SUA, actorul Ronald Reagan a avut două mandate de presedinte si a fost unul dintre cei mai apreciati presedinti americani. Donald Trump a fost, la urma urmei, dincolo de calitatea de miliardar, un star TV. Jurnalistul Éric Zemmour, el însusi un mare „comediant”, nu vine deci pe un teren gol. Va intra, în schimb, în turul doi ultrapopulistul Éric Zemmour, luptătorul împotriva islamizării Frantei ? Pentru moment, e creditat doar cu 12-13 %, insuficient pentru a accede în turul doi. Campania în care a intrat e grea, lungă si mai poate pierde din procentele câstigate foarte usor prin spectacolul neasteptat pe care l-a oferit într-un câmp public desert, apatic, pandemic. Éric Zemmour nu are un partid în spate. Va putea, cu ajutorul oligarhilor, crea un nou partid, asa cum a făcut, în urmă cu cinci ani, Emmanuel Macron ?
Dar candidatul cel mai puternic împotriva lui Emmanuel Macron poate fi candidatul partidului liberal-conservator, LR (Les Républicains). Deja proiectiile pentru legislativele din 2022 îi dau câstigători pe cei din LR. LR a câstigat si alegerile regionale din 2021. Nu e exclusă nici eventuala defectiune a lui Emmanuel Macron pentru un nou mandat. Asta mai ales în cazul unui mare scandal care i s-ar putea pregăti. Tot asa cum nu e exclusă nici aparitia unui alt candidat-surpriză de prima mână.
Miza alegerilor din Franta e imensă pentru că, după 16 ani de Angela Merkel si de dominatie germană, printr-un bun presedinte, Franta poate prelua conducerea UE. După plecarea Marii Britanii din UE, singura mare putere militară europeană, putere nucleară în acelasi timp, e cea franceză. Iar Franta, cu teritoriile ei de peste mări, este în continuare un „imperiu” (cel mai mare domeniu maritim).
Candidatul cel mai serios împotriva lui Macron (foarte contestat si din cauza catastrofalei gestiuni a crizei pandemice, împreună cu foarte detestatul său ministru al Sănătătii, Olivier Véran) pare a fi candidatul dreptei istorice, al partidului gaullist, LR. LR este partidul lui Charles de Gaulle, condus ulterior de fostul presedinte Jacques Chirac si confiscat pentru o vreme de pro-americanul Nicolas Sarkozy. Alegerile primare ale LR au dat sâmbătă 4 decembrie 2021 un alt candidat-surpriză la presedintie. Este vorba de Valérie Pécresse, presedinte în al doilea mandat din 2021 al regiunii Île-de-France, care cuprinde Parisul si Regiunea Pariziană. Valérie Pécresse i-a surclasat fără drept de apel, în ordine, pe Éric Ciotti, cu importante functii administrative în sudul Frantei, deputat, pe Michel Barnier, fost comisar european, responsabil cu negocierea Brexit-ului, pe Xavier Bertrand, presedinte în al doilea mandat al regiunii Haut-de-France, favoritul initial al competitiei, si pe Philippe Juvin, profesor de medicină (ATI) si seful serviciului de urgentă al Spitalului European „Georges Pompidou”, presimtit ca viitor ministru al Sănătătii.
Începând din, 4 decemrbie 2021, Emmanuel Macron are contracandidatul care îl poate trimite la pensie. Valérie Pécresse poate deveni, în aprilie 2022, noua presedintă a Frantei. Si, în acelasi timp, noul om politic forte al Europei. Desi practică un discurs european modern si moderat, Valérie Pécresse va prelua multe dintre temele lui Éric Zemmour si Marine Le Pen. Cum se situează mai degrabă la centru, multi dintre eventualii votanti ai lui Macron se vor reorienta. Macron, care are o identitate politică foarte vagă, poate fi usor înfrânt la un vot real, nefraudat.
În 2022, pandemia se va stinge oricum, iar aproape întreaga clasă politică europeană va fi luată foarte serios la întrebări pentru gestionarea marii crize. Procesele, inspirate si de Codul Nürnberg, vor face ravagii si în Europa, nu numai în America. Iar Franta ar putea redeveni centrul Europei, asa cum a mai fost în momente critice ale istoriei (1789, 1848, 1918).
Petru Romosan
|
Petru Romosan 12/7/2021 |
Contact: |
|
|
