Lumina sperantei nu se stinge
Vântul rece de noiembrie mã pãtrunse în timp ce coboram alergând treptele spre centrul vechi al oraºului Heidelberg, un oraº în care – conform cântecului – îþi poþi pierde inima, în cazul meu, chiar ºi basca roºie preferatã, ridicatã în aer de câte o rafalã puternicã. Mi-o trãsesem adânc peste urechile îngheþate ce ascultau încã sunetele clopotelor. Era ora 12. Mã grãbisem spre cinematograful mic, ascuns pe strada principalã. Gloriette… un mic chioºc cu fotolii viºinii, pluºate, aflate la acelaºi nivel ºi în care aºezându-mã lângã tine, dispãrusem pe jumãtate în spatele spectatorilor din faþa mea. Te luasem de mânã aºteptând cu încordare începerea filmului anunþat în cadrul zilelor de culturã iudaicã: Rabbi Wollf…
Documentarul realizat de Britta Wauer, reia firul conversaþiei începute în pelicula „Der Himmel unter der Erde” (Paradisul de sub pãmânt) realizat cu «rabinul cel mai ieºit din comun de pe întreg globul».
Nãscut în 1927 la Berlin, refugiat cu pãrinþii la Amsterdam la vârsta de 6 ani ºi trãind din 1939 la Londra – unde a si decedat in iulie 2020 -, William Wolff a dovedit o energie ºi o vitalitate molipsitoare prin zâmbetul dãruit celor din jur. „Und wenn der Rabbi lacht, lachen alle Chassiden” (Când rabinul zâmbeºte, zâmbesc toþi enoriaºii) spune un cântec, iar rabinul Wolff, fost reporter politic de renume al parlamentului britanic, devenit abia la 50 de ani, rabin, învãþând ºi perfecþionând la o vârstã înaintatã limba rusã pentru a-ºi putea conduce comunitãþile din Rostock ºi Schwerin care l-au angajat la vârsta de 75 de ani, ne zâmbeºte de pe pelicula ce ruleazã… La 89 de ani comunitatea l-a pensionat – invocând ca motiv absenþa unui telefon mobil, ceea ce îl fãcea greu de gãsit între Londra, Ierusalim ºi Schwerin – întristându-l o secundã. A gãsit imediat o nouã preocupare, scriind, reîntors în Anglia, o carte.
Þii minte scena comemorãrii „Nopþii de Cristal” la Schwerin? În discursul sãu, rabinul a mulþumit Germaniei, oraºului Schwerin, pentru siguranþa pe care o au astãzi evreii aici. Crezi cã a fost naiv? Nu… Subliniind binele, a întãrit latura pozitivã din oameni.
Þi-a plãcut ºi þie rãspunsul lui la întrebarea referitoare la întâlnirile eventuale cu antisemiþi la Rostock sau Schwerin? Zâmbetul lui, când ridicã în slãvi avantajele vârstei ºi a auzului slãbit? Filmul a fost bine ales. Simbolul zilelor culturii iudaice a fost în acel an o menorã-smiley, tematica axându-se asupra prezentului ºi viitorului… se gãseºte sub semnul luminii asemeni sãrbãtorii ce se apropie.
Când îmi soseºte prima felicitare de Hanuca de la un prieten drag, îmi pãtrunde totodatã prin ochii împãienjeniți ai timpului cãldura amintirilor. Povestea ei mã poartã asemeni basmelor copilãriei, între vis ºi realitate, între istorie ºi prezent, între aspiraþiile ºi realitatea vieþii. O relatare ce reuºeºte sã îmbine vraja serilor luminate de flacãra lumânãrilor, îmbibate de pacea ce coboarã în braþe ocrotitoare, cu frumuseþea festivitãþii.
Nu ºtiu cum te simþi tu când îþi sosesc gândurile bune cu ocazia acestei sãrbãtori minunate care ne dãruieºte miracolul renaºterii speranþei ºi al LUMINII...
Hag Urîm… Lumina spiritului… Lumina din noi… Lumina ce ne înconjoarã…
Eu însã mi-aº dori sã mã pot ascunde în sfârleaza timpului. Mi-aº dori sã mã rotesc pititã într-un titirez pe aceeaºi faþã de masã albã apretatã, pe aceeaºi suprafaþã lustruitã a mesei din lemn de nuc masiv pe care mã delectasem cu jocul fermecãtor, tradiþional de Hanuca.
Uneori dorinþele se împlinesc. În aceastã searã, ºansa este mare. Revãd un vis trãit cândva…
Este iarnã. Luna lui Kislev. Afarã ninge cu fulgi grei. Le simt mângâierea rece pe frunte, pe pleoape, pe buze… Mã rotesc tot mai încet ascunsã în aceastã jucãrie de lemn… Privesc faþa surâzãtoare a bunicului meu. A adus boabele de fasole din bucãtãrie. Mâini dragi, cunoscute, le separã, le numãrã ºi le împart. Mama aºteaptã râzând. Este o jucãtoare pasionatã. Tot ce face primeºte amprenta firii ei pãtimaºe, vesele, iubitoare de muzicã, flori, literaturã… de viaþã…
Lasã-mã sã fac acum aceste piruete ascunsã în interiorul unui Dreidel, devenit simbolul unei aniversãri aparte. Fiecare dintre noi are nevoie de suflul renãscãtor al încrederii în viitor. În frigul istoriei ne încãlzim sufletul la lumina suavã dar totodatã puternicã a lumânãrilor de Hanuca.
Viaþa este un DREIDEL. Ne cere mereu TOTUL. Nu se mulþumeºte cu JUMÃTATE. Trebuie sã înþelegi cã cine nu riscã nimic, nu primeºte nimic… NIMIC…
Aud vocile pline de focul jocului: SHTEL! SHTEL! Încã nu ai dat tot ce poþi. Acest îndemn îmi rãsunã în gând… pãtrunde pânã la mine. Încet, încet mã trezesc. Rãmân gânditoare în centrul rotativ…
Ce m-a învãþat acest joc? Ce m-a învãþat visul meu ? Sã îndrãznesc sã intru în vârtejul vieþii… sã mã dãruiesc cu totul prezentului ºi neuitând trecutul sã sper mereu în viitor. Sã cred cu putere în reluarea miracolului sub semnul Luminii… în fericirea de a ne ºopti reciproc: Hag Hanukkah Sameach!
--------------------------------
Julia Henriette KAKUCS
Heidelberg, Germania
|
Julia Henriette Kakucs 12/5/2021 |
Contact: |
|
|
