File din istoria Academiei Române
Academia Română este considerată, pe bună dreptate, forul de cultură și de știință de cel mai înalt grad, apreciată ca atare de specialiști și de marele public. Românii au simțit nevoia înființării unei astfel de instituții încă din secolul XVI prin Despot Vodă (1561-1563) cu Schola latina de la Cotnari, prin domnitorul Petru Cercel (1583-1585, fratele lui Mihai Viteazul, cu scrieri în limba latină), la Târgoviște, proiecte nefinalizate. Primele astfel de instituții s-au creat la Iași, în 1640 (Academia Vasiliană și Academia Mihaileană (1835) și la București, în 1688 (Academia domnească).
În secolul XIX, personalități marcante sesizează necesitatea creării unei academii naționale, în sensul modern al cuvântului. I.H. Rădulescu propune crearea unei „Academii de câțiva bărbați, a căror treabă să fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă și vor desăvârși prin facerea unei dicsioner” (prefața la Gramatica românească, 1828); Ioan Maiorescu cere „înființarea unei societăți academice sau literare, destinată a concentra activitatea erudiților români [...] pentru cultura limbei, pentru studiul istoriei naționale” (1860). G. Sion a elaborat, în 1860, chiar un statut pentru o academie română cu 15 membri preocupați de literatură și limbă. Domnitorul A.I. Cuza a sprijinit financiar ideea înființării unei academii naționale, donând, în 1863, din averea sa 5.600 galbeni, alături de boierul Evanghelie Zappa, originar din Epir, care a donat și el, în 1860, 5.000 de galbeni.
„Monstruoasa coaliție” n-a mai avut răbdare cu domnitorul Cuza, acesta neputând alătura, pe lângă numeroasele sale realizări europene în doar șapte ani (ca și Mihai Viteazul), și crearea unei academii în sensul european. Dar, pe baza donației sale și a lui Zappa, Locotenența Domnească emite Decretul nr. 582 din 1/13 aprilie 1866 de înființare, la București, a Societății Literare Române, cu menirea de a alcătui dicționarul și glosarul limbii române, de a stabili normele ortografice ale limbii. Printre primii academicieni aleși în 1866-1867: Timotei Cipariu, G. Barițiu, Vicențiu Babeș, Al. Hurmuzachi, I.D. Caragiani, V. Alecsandri, C. Negruzzi, V.A. Urechia, I.H. Rădulescu, C.A. Rosetti, A.T. Laurian, Titu Maiorescu etc. Primul statut din 24 august/5 septembrie 1867 a prevăzut transformarea Societății în Academia Română, acordându-i-se un statut juridic bine precizat: „persoană morală și independentă în lucrările sale de orice natură”, cu scopul nobil de „cultivarea limbei și istoriei naționale, a literelor, a științelor și a frumoaselor arte”. Structura academică stabilită în 1872 (secțiuni: literară, istorică și științifică), a fost păstrată, în general, până în 1948.
Prima conducere a fost formată din I.H. Rădulescu (președinte), Timotei Cipariu, vicepreședinte și Aug. Treboniu Laurian, secretar. La 29 martie 1879, prin decret, Societatea Academică Română se transformă în Academia Română, institut de stat național, „persoană morală și independentă în lucrările sale de orice natură”.Evoluția înaltului for științific român este interesantă și a avut ca scop nobil apărarea și respectarea valorilor naționale, fiind aleși ca membrii personalități din toate provinciile țării, chiar și din străinătate, indiferent de etnie sau confesiune religioasă. „Românii au și experiența alterității, trăind de multe secole alături de maghiari, sași, secui, șvabi, evrei, armeni, greci etc. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele tensionate, să-i respecte pe ceilalți, să le accepte valorile și tradițiile, calitățile și defectele”. (Ioan-Aurel Pop).
La 15 septembrie 1867, domnitorul Carol I este declarat membru de onoare și protector al Societății Academice Române. Ulterior, și alți membri ai familiei regale au devenit membri de onoare. Ferdinand (16 martie 1890), Carol al II-lea (17 mai 1921), Mihai (19 decembrie 2007), dar și prințul Nicolae (?!). Onorate cu acest titlu au fost și reginele Elisabeta (Carmen Sylva, la 4 aprilie 1881) și Maria (la 1 mai 1915), cu merite incontestabile în domeniul creației literare și memorialistice.
Interesant este că și Nicolae Ceaușescu a fost ales membru titular și președintele de onoare al Academiei Române, în iulie 1985. Împrejurările și contextul îl explică acad. Radu P. Voinea, președintele Academiei la acea dată. „În lunile iunie-iulie 1985 s-au exercitat presiuni foarte mari asupra membrilor Biroului Prezidiului Academiei Române, solicitând să se organizeze o ședință a Adunării Generale care să aleagă pe Nicolae Ceaușescu membru titular și președinte de onoare”. Nu era prima încercare, dar, cu tact, propunerea a fost amânată. Noua propunere era fermă: „Dacă am refuza, Ceaușescu ar fi în stare să demoleze Academia și să înființeze una nouă, așa cum s-a procedat în 1948, în care să aplice noile criterii comuniste”. De fapt, există și Academia de Științe Politice, care putea înlocui Academia mare. „Pentru a salva Academia Română de la demolare – scria Radu P. Voinea – am hotărât atunci să procedăm ca odinioară plăieșii de la Cetatea Neamului” și, astfel, la 11 iulie 1985, ședința solemnă a Academiei Române a hotărât în unanimitate primirea în forul științific a lui Nicolae Ceaușescu (după ce a obținut aprobarea Comitetului Politic Executiv), dar și a Elenei Ceaușescu. „Este adevărat că Nicolae Ceaușescu, după alegerea lui, nu a făcut «cadouri de preț» Academiei Române, dar cel puțin a lăsat-o în pace!” (Radu P. Voinea, Crâmpeie de viață, vol. II, Craiova, Editura Alma, 2007, p. 21-25). În Adunarea Generală din 26 decembrie 1989, cei doi lideri politici au fost excluși.
Alte date și evenimente importante din viața academică.
În 1868 se acordă pentru prima dată un premiu pentru Gramatica limbii române de Timotei Cipariu și se dezbate apariția Dicționarului limbii române, „o urgentă necesitate chiar pentru viitorul nostru național”, dar și a vol. Etymologicum Magnum Romaniae (care să cuprindă „toate cuvintele vechi”), la care se angajează B.P. Hasdeu, lucrare finalizată în mandatul lui Eugen Simion. Se stabilesc normele ortografice (în 1904), prin înlocuirea lui î cu â în cuvintul român și derivatele sale, regulă statuată, la propunerea lui S. Pușcariu, în 1932. În octombrie 1953, în plin stalinism, Consiliul de Miniștri a hotărât renunțarea la â și a formei sunt, care dovedeau originea latină a limbii și poporului român. Stalin a „scris” și el o carte: Cu privire la marxism-leninism în lingvistică, inventând „limba moldovenească” (Vezi: V. Bahnaru, Calvarul limbii române în timpul dominației sovietice (Studiu și documente de arhivă), Chișinău, Academia de Științe a Moldovei, 2015). După dezghețul pojghiței staliniste, lingviștii români au reușit doar scrierea cu â în cuvântul român și derivatele sale. După 1989, Academiei Române i s-a recunoscut dreptul „de a hotărî asupra îndreptărilor care se vor face normelor ortografice ale limbii române”. Din păcate, multe, chiar curios și suspect de multe publicații periodice, unele reviste culturale, au continuat să scrie cu î și sînt.
De altfel, la 12 iulie 1940, după raptul teritorial ordinar, Academia Română (nu și statul român totalitar condus de Carol II) ia atitudine, expediind tuturor academicienilor din lume un memoriu în care prezintă „științific și fără caracter polemic problema Basarabiei și a părții din Bucovina rupte recent din trupul României”. Anterior, la 27 mai 1894, Academia se adresează tuturor academiilor din lume în apărarea celor 14 membri ai Comitetului Central al Partidului Național Român, condamnați în procesul memorandiștilor.
În 1885, intră în vigoare Legea exemplarelor obligatorii (Legea depozitului legal există deja în multe țări apusene) prin care determina tipografiile să trimită Academiei trei exemplare din „orice carte, broșură, ziar sau orice altă tipăritură ce se va executa în atelierul său”, la 5 iunie 1937 inaugurându-se clădirea Bibliotecii (arh. Duiliu Marcu), iar la 5 decembrie 2001 inaugurându-se noua clădire a Bibliotecii Academiei.
Academia Română s-a bucurat de filantropi generoși, persoane juridice sau fizice: Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, I. Kalinderu, I.C. Agarici, Tache Petre Anastasiu, Fundația „Menahem H. Elias”, Fundația „Ioan I. Dalles”, Așezământul cultural „Ioan I.C. Brătianu”, D. Furnică Minovici, C. Năsturel-Herescu, G. Oprescu, Maria Avramescu, V.A. Urechia, D. A. Sturdza, C. Orghidan, M.C. Șutu, Dionisie Romano, C. Cornescu-Oltelniceanu, Ilie Torouțiu, V. Adamachi (ordinea este aleatorie) etc., bunuri mobile și imobile confiscate prin decret al Consiliului de Miniștri, în noiembrie 1948, reluate prin Fundația „Patrimoniu”, înființată la 15 februarie 2005. După 1990, mai există astfel de filantropi?!
La 29 martie 1935, în viața Academiei se produce un „act de protecție morală și intelectuală”. Se ia atitudine împotriva înființării la București a „Academiei de Științe din România” pentru că înființarea unei alte instituții paralele „se împietează un drept legal, se uzurpă un patrimoniu moral”, adăugându-se „grave și păgubitoare prejudicii” adevăratei Academiei. În mai 1938, se publică în „Monitorul oficial” decretul lege, conform căruia „cuvântul «academie», singur sau urmat de alte cuvinte, nu poate fi întrebuințat drept denumire cu firmă de nicio persoană fizică sau juridică în afară de Academia Română. Numai legea poate acorda școlilor de învățământ superior sau asociațiumilor științifice și profesionale denumirea de «academii», dar numai cu consultarea prealabilă a Academiei Române”.
Legea a fost respectată până în 1990, când ne-am câștigat „libertatea” de a face orice, apărând o mulțime de „academii”, ca ciupercile după ploaie (Academia Cațavencu, Academia Clinceni, Academii de fotbal etc.), îndreptățindu-l pe Eugen Simion să reacționeze: „E vorba de proliferarea agresivă de «academii» în lumea românească în ultimele decenii (o veritabilă epidemie academică), în așa chip încât Academia România riscă să fie, pur și simplu, asfixiată. Când citești presa, dai peste «academicienii» de care n-ai auzit și de nume de instituții academice care uzurpă prestigiul și statutul Academiei Române și sporește confuzia de valori. Este necesar, în această situație, de un instrument care să respecte adevărul și să nu se resemneze, mioritic, în fața imposturii lucrative” (Eugen Simion, cuvânt înainte la Dicționarul membrilor Academiei Române (1866-2010), ediția a IV-a, revăzută și adăugită, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2010, p. XIII).
O astfel de academie „care sporește confuzia de valori” a fost creată, chiar aproape de zilele noastre, pe structura Academiei Române. În cazul unei controverse lingvistice, științifice ce se va întâmpla: se va supune la vot, se va apela la CCR?!
Dar, din păcate, Academia Română a fost atacată și din interiorul ei. În 1980 a apărut primul volum din publicistica eminesciană, Opere, IX. Publicistică 1870-1877, ediție critică îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române (Petru Creția, D. Vatamaniuc, Anca Costa-Floru și Eugenia Oprescu), cu un studiu introductiv de Al. Oprea, volum apărut sub egida Academiei R.S. România și a Muzeului Literaturii Române, la Editura Academiei Române. Moses Rosen (1912-1994), șef rabin al Cultului Mozaic din România din 1948 (după alungarea lui Al. Șafran de emisarii sovietici), membru de onoare al Academiei Române din 1 noiembrie 1992, a considerat că acest volum conține „numeroase articole violente antisemite” și, ca atare, adresează, la 12 octombrie 1980, un memoriu conducerii Academiei Române spre a-și exprima „consternarea că este cu putință ca în anul 1980, în R.S. România, sub egida Academiei să se publice asemenea materiale care incita la ura rasială, care afirmă idei de bază ale fascismului, care îndeamnă la huligalism?”, solicitând „forurilor superioare de stat și de partid” retragerea din circulație a acestui volum.
Academia Română, sub președinția lui Gh. Mihoc, cu participarea lui Al Graur, Șerban Cioculescu, Al. Balaci, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Radu Pantazi, elaborează un referat prin care apreciază că „nu poate fi vorba în niciun fel de un efect nociv al acestei ediții, care eventual să justifice retragerea ei din circulație”, volumul adresându-se, de fapt, cercetătorilor în primul rând. În 1981, Moses Rosen revine cu un nou memoriu, în calitate de deputat în Marea Adunare Naționlă adresat conducerii politice a statului. Volumul nu se retrage din circulație, dar cel următor din publicistică eminesciană, cu unele atacuri ale lui Eminescu asupra Alianței Israelite Internaționale, s-a difuzat după 1990, după volumele XI-XIII, tipărite între 1984-1985.
Glasul lui Moses Rosen se alătură corului de detractori ai lui Eminescu (Cezar Paul Bădescu, R. Rădulescu, Virgil Nemoianu, I. Bogdan Lefter, T.O. Bobe, Cristian Preda, Mircea Cărtărescu. H.R. Patapievici etc.). Despre relațiile Poetului cu evreii s-au pronunțat pozitiv Moses Gaster și H. Tiktin (prietenii săi), Evelin Fonea în excelenta revistă „Realitatea evreiască”, condusă de savantul Nicolae Cajal (Vezi: Tudor Nedelcea, Eminescu, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Tracus Arte, 2020, p. 306-445).
După decembrie 1989, Academia Română își revine la o viață normală, benefică științei și culturii, după calvarul unui regim totalitar și ateist, care a exclus din rândurile ei o sută de personalități marcante (L. Blaga, Gh. I Brătianu, Th. Capidan, D. Caracostea, Șt. Ciobanu, Silviu Dragomir, D. Gusti, Al. Lapedatu, I. Lupaș, S. Mehedinți, P.P. Negulescu, I. Petrovici, C. Rădulescu,-Motru, Radu R. Rosetti, Artur Gorovei, C. Karadja, N. Bagdasar, I.A. Basarabescu, Marcu Beza, Șt. Bezdechi, C. Brăiloiu, Tib. Caranfil, G. Fotino, O. Ghibu, Pan Halippa, N. Ionescu Sisești, A. Maniu, Al. Marcu, B. Munteanu, I. Mușlea, I.E. Torouțiu, Al. Tzigara-Samurcaș etc.), mulți sfârșind în închisorile bolșevice.
Prin Decretul-lege al F.S.N. din 5 ianuarie 1990, i s-a recedat statutul de „cel mai înalt forum științific și cultural al țării”, care să reunească „personalitățile de o deosebită valoare ale științei, tehnicii, învățământului, culturii și artei române, reprezentând spiritualitatea creatoare a națiunii”.
După excluderea soților Ceaușescu din Academiei, au urmat aceeași cale Manea Mănescu și Suzana Gâdea, condamnați juridic.
Adunarea Generală a Academiei Române hotărăște, la 3 iulie 1990, readucerea în acest for a celor excluși în 1948; președinții postdecembriști au fost Mihai Corneliu Drăgănescu (1990-1994), Virgiliu Nicolae Constantinescu (1994-1998), Eugen Simion (1998-2006), Ionel Haiduc (2006-2014), Ionel Valentin Vlad (2014-2018), Ioan-Aurel Pop (din 2018).
Au fost primite în acest forum personalități recunoscute ca atare: titulari: Corneliu Baba, N. Cajal, Em. Dobrescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dionisie M. Pippidi, Victor Sahini, H.H. Stahl, C. Arseni, Ionel Haiduc, Maya Simionescu, D. Stăniloae, Vlad Voiculescu, Dan Berindei, A. Buzura, Eugen Simion, Marin Sorescu, Șt. Ștefănescu, Marcu Botzan, Virgil Cândera, A. Elian, Al. Surdu, Al. Balaci, Mircea Malița, Mihnea Gheorghiu, Ov. Maitec, Gh. Vlăduțescu, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Solomon Marcus, Fănuș Neagu, Leon Dănilă, Dan Grigorescu, Gh. Mihăilă, Al. Zub, Florin Constantiniu, Mugur Isărescu, D.R. Popescu, N. Breban, Sabina Ispas, Ioan-Aurel Pop etc.; corespondenți: Șerban Papacostea, Al. Boboc, N. Manolescu, Liviu Ciulei, Dan Hăulică, Gr. Vieru, Mircea Păcurariu, Gh. Păun, Dan Horia Mazilu, Victor Spinei, C. Ionescu-Tîrgoviște etc.; membrii de onoare români: C. Bălăceanu Stolnici, I. Irimescu, Antonie Plămădeală, Dan Simonescu, Nestor Vornicescu, C. Ciopraga, G. Strempel, R. Vulcănescu, D. Berciu, Mircea Zacu, Teoctist, I. Robu, D. Vatamaniuc, D. Protase etc.; membrii de onoare străini: J.Y. Cousteau, I. Druță, M. Cimpoi, Al. Ciorănescu, E. Coșeriu, G. Uscătescu, Sergiu Celibidache, Alf Lombard, J. Negulescu, Petru Dumitriu, Sorin Stati, Rosa del Conte, Y. Menuhin, A. Guillermou, Al. Șafran, Elie Wiesel, N. Dabija etc.
Nedreptățiți în regimul comunist (fiind aleși, între alții: Th. Neculuță, I. Păun-Pincio și Al. Sahia), au fost aleși postmortem: C. Brâncuși, Mircea Eliade, C. Noica, Șt. Odobleja, N. Paulescu, Th. Aman, Petru Caraman, E. Lovinescu, H. Oberth, J. M. Elias, V. Voiculescu, Dinu Lipatti, Carol Davila, N. Ciorănescu, Al. Macedonski, Edgar Papu, Al. Piru, Vl. Streinu, Emil Cioran, Eugen Ionescu.
O mențiune specială pentru alegerea Papei Ioan Paul al II-lea (1920-2005), cu origini românești, devenind Sfântul Ioan Paul al II-lea. Președintele Academiei, Eugen Simion, a participat la Vatican pentru prezentarea Bibliei de la Blaj, la 29 mai 2001, prima Biblie în limba română prezentată vreodată la Vatican. Pe 31 mai 2001, Eugen Simion s-a întreținut cu Papa mai bine de o oră; deși fusese informat „că uzanțele Sf Scaun nu prevăd posibilitatea ca Suveranul Pontif să devină membru al unei academii”, Eugen Simion i-a propus și Papa a acceptat să devină membru de onoare, „ceea ce nu a reușit nicio academie din lume”, cum mărturisește monseniorul Ioan Robu, prezent la acel eveniment istoric.
Academia Română și-a îndeplinit cu asupra de măsură menirea de a publica lucrări fundamentale, în special în domeniul limbii și literaturii: Dicționarul tezaur al limbii române (19 volume, realizate în peste o sută de ani); Dicționarul limbii române literare, Dicționarul limbii române moderne, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Cronologia vieții literare, 1944-1964; Dicționarul General al Literaturii Române (inițiat și coordonat de Eugen Simion, prima ediție în 7 volume, a doua ediție în circa 10 volume, în curs de finalizare), atlase lingvistice, etnografice sau istorico-lingvistice etc.
Sub aceeași coordinare și prefațare, Eugen Simion a editat în colecția „Opere fundamentale” (de tip Pléiade) a Fundației Naționale pentru Știință și Artă, peste 250 de ediții critice a scriitorilor români și străini, astfel încât putem afirma că toți scriitorii clasici și contemporani români beneficiază de astfel de ediții științifice. („O ediție rea nu numai că răspândește erori de tot felul, dar stă și în calea aceluia care vrea să facă munca întreagă” (Demostene Russo).
O realizare de excepție este publicarea celor 24 de caiete – manuscrise ale lui Eminescu (aflate în Biblioteca Academiei Române și care nu mai puteau fi consultate fizic) în 38 de volume facsimilate și donate principalelor biblioteci publice din țară. Înfăptuitorul visului lui C. Noica de facsimilare a manuscriselor eminesciene este același Eugen Simion, care a impulsionat și alte lucruri de referință din alte domenii. S-au tipărit tratatul de Istoria românilor, apoi colecția de documente (unele continuate): Colecția Hurmuzachi, Izvoarele istoriei României, Documenta Romaniae Historica, cataloage de documente și manuscrise, repertorii, cronologii, bibliografii etc.
Academia Română a dovedit chiar și în vremuri mai puțin prielnice (politice, financiare) că a fost, este și va fi promotoarea autentică a valorilor naționale, „templu” și „areopag”, o „Academie militans”, „stâlp puternic al națiunii românești”.
Academia Română trebuie (întrucât poate) să coordoneze pe plan național întreaga activitate științifică, culturală și educativă. La o sesiune de Ziua Limbii Culturii Române, cei doi miniștri, ai învățământului și cercetării, s-au angajat ca manualele școlare să fie aprobate de Academie. Dar, promisiune a rămas. Ca instituție apolitică, Academia poate elabora programe economice și sociale pe termen scurt sau lung, programul de țară, poate indica direcțiile de dezvoltare a țării, cu o singură condiție: să fie solicitată.
Se investesc subvenții de stat prin două direcții: Ministerul Culturii – Fondul Național Cultural și prin Ministerul (Agenția) Cercetării, dar ele se acordă aleatoriu și trezesc multe suspiciuni. Personal, m-am lovit de aceste probleme: la Fondul Național Cultural am câștigat licitația prin Fundația „Scrisul românesc” pe care o conducem, dar mi-au dat să tipăresc alte titluri, nu cele din programul meu editorial. La Agenția de Cercetare am fost întrebat de ce donez și nu vând cărțile. Frește, am renunțat.
Dacă toate aceste subvenții ar fi coordonate de Academia Română cred că situația s-ar îmbunătății simțitor, pentru ca acest for științific și cultural știe cel mai bine necesitățile naționale: ce lucrări fundamentale, enciclopedice, de referință, trebuie să se tipărească sau să fie aduse la zi (Vezi: Documente Romaniae Historica), ce sectoare de cercetare (arheologice, medievale) necesită o abordare concretă. La Sarmisegetuza nu se mai întâmplă nimic, șantiere arheologice stau închise din lipsă de fonduri. Ce se întâmplă cu „românii uitați” din Serbia, de populația „besă”, descoperita de Marcu Beza pe la 1920? Ce sunt plăcuțele de plumb de la Sinaia? etc., etc.
În locul unor concluzii bazate pe o cercetare academică, pe teren sau în biblioteci și arhive, suntem „bombardați” cu teoria unui dentist român din SUA cum că „noi nu suntem urmașii Romei”. În Valea Timocului s-a inventat o nouă limbă: „vlaha”, care se studiază la Facultatea de Filosofie de la Belgrad (Academia sârbă n-a admis o asemenea bazaconie). O replică științifică trebuie dată, așa cum s-a procedat în privința limbii „moldovenești” sau a „limbii aromâne” (care este, de fapt, un dialect al limbii române).
Sunt doar câteva idei schițate, cu speranța că ele pot fi materializate dacă decidenții politici (prea trecători pe aceste meleaguri) ar acorda Academiei Române din plin rolul de cel mai înalt for științific și cultural din țară, așa cum au adeverit, de-a lungul timpului, savanții patrioți ai acestei țări: „În Academia Română, când cineva zice român, șterge și Dunărea și Carpații. Noi suntem și vom fi totdeauna fericiți a primi cu mândrie în sânul Academiei pe oricare reprezentant al culturii române, de oriunde ar fi” (B.P. Haseu); „Academia Română este un templu măreț, ale cărui vârfuri străbat depărtările și ale cărui lumi strălucesc în veșnicie” (Iosif Vulcan); „Privirile române sunt tot mai mult ațintite spre Academia Română; ea este punctul luminos în care se îmbină toate scânteile geniului național, pentru a forma unitatea limbii și culturii neamului românesc” (Dimitrie A. Sturdza); „Cea mai înaltă instituțiune de cultură, Academia Română, oricât de preocupată de problemele abstracte ale științei, nu poate rămâne străine de evenimentele zilei, căci și ea face parte din sufletul neamului românesc și ea este a națiunii” (Grigore Tocilescu); „Academia Română, instituție menită a îmbogăți știința neamului nostru, dar nu mai puțin a îndemna, judeca și răsplăti silințele culturale ale tuturora [...] ea rezumă, astfel, prin personalitatea membrilor ei, starea culturală a poporului nostru în fiecare timp”(N. Iorga); „Academia este republica celor egali. În republica noastră, fiind toți egali, întâietatea e mai mult o sarcină decât o cinste” (V. Pârvan); „Academia este un simbol al adevăratei democrații, al democrației aristocrate” (D. Gusti); „În menirea instituției noastre, faptul consolidării neamului românesc într-o unitate de stat și de cultură este de o neîntreruptă actualitate” (C. Rădulescu-Motru); „Academia Română trebuie să fie în continuare un simbol al unității spiritualității naționale și să încurajeze (mai mult: să inițieze și să înfăptuiască) acele opere care exprimă vocația noastră intelectuală și forța noastră de creație [...] Academia are, cred, azi, și un rol moral în societatea românească. Un rol stabilizator. Nu trebuie, repet, să se amestece în treburile politice, dar nici nu poate sta prea departe de neliniștile și nevoile națiunii. Să intervină atunci când este cazul și cu mijloacele ei specifice” (Eugen Simion).
Și este cazul, mai ales azi, să-și îndeplinească rolul moral și stabilizator într-o societate aflată în derivă.
Tudor Nedelcea
P.S. Iată și un caz dubios, inexplicabil: la Brăila, directorul Muzeului Brăilei și al Editurii Istros (care a editat cărți de excepție), academicianul Ionel Cândea, a fost înlăturat printr-un așa-zis „concurs”. E normal într-o Românie „educată”?!
T.N.
|
Tudor Nedelcea 11/24/2021 |
Contact: |
|
|
