O demență gândită
Am zice că trăim vremuri caracterizate printr-o o demență contagioasă aflată în plină expansiune. (Demență = scădere a memoriei și a capacității de a gândi, afectând modul de desfășurare a activității). Adevărul este relativizat, devalorizat și repudiat, minciuna este repetată la nesfârșit și etalată universal până devine tot una cu adevărul. Impostura, prostia, grosolănia și fanatismul etalate cu fast și fală. Hoțul și escrocul considerat băiat deștept și descurcăreț. Acceptarea slugarnică a opresiunii considerată drept atitudine civică și responsabilă. Lipsa de gândire, luată drept corectitudine față de autorități. Vânzoleala și degringolada politică, drept democrație. Spitale închise în scopuri declarat umanitare și aclamarea stopării construcției Catedralei Neamului în favoarea construcției spitalelor desființate. Dezavuarea și demolarea istoriei, a eroilor și personalităților culturale, științifice și politice. Negarea diferențelor dintre sexe. Amestecul forțat al națiilor (criza imigranților). Judecăți interesate, strâmbe și părtinitoare. Înlocuirea în organismul uman a imunității naturale generale cu imunitatea artificială restrânsă. Divizarea societății în categorii antagonice, instituirea stării de libertate limitată și condiționată după criterii inventate, schimbate și lipsite de logică. Demență generalizată în care oamenii aleargă încolo și încoace într-o mișcare brawniană încercând să își găsească scăparea și orientarea dintr-o derută endemică neînțeleasă. Liderii și guvernanții nu fac nimic pentru a limpezi apele, ba din contră le tulbură și mai tare. Oamenii nu mai cred în aleși, nu mai știu pe cine să aleagă, nu mai știu în cine și în ce să se încreadă. Societatea este întoarsă pe dos și scuturată cu bățul.
Omenirea a mai trecut prin vremuri demente în care logica a fost puternic zgâlțâită și pusă la pământ de unde avea să se ridice primenită cu haine noi, periată, lăudată, premiată și expusă în muzee înainte de a fi cu adevărat cunoscută, pentru că nimeni nu mai avea atunci nici timp, nici chef de cunoaștere, de observație și analize. Cursa contracronometru era pentru îmbrățișarea noii logici pentru că de aici se simțea adierea câștigului izbăvitor. Prețul, natura lui, nu conta dacă la sfârșitul cursei rezulta supraviețuirea cu banii pe masă. Demența burgheză a revoluției franceze, demența imperialistă a celor două războaie mondiale (al doilea terminând ceea ce primul începuse și nu reușise să ducă la bun sfârșit), când legi, morale și obiceiuri au fost dezavuate, acuzate, întemnițate și desființate. De fiecare dată au rezultat morți și bani, tot mai mulți bani, capital obținut prin sporirea numărului de mâini de lucru, a profitabilității utilizării ei. De fiecare dată demența urmărea câștigul material și de fiecare dată câștigul material era legat de forța de muncă. Cu cât antrenai în procesul de producție la prețuri cât mai scăzute forță de muncă mai mare, forță de muncă recrutată din păturile dezavantajate ale națiunilor independente sau, și mai bine, din colonii de unde se obțineau și resurse materiale la prețuri de nimic, cu atât mai mare era profitul. Lupta s-a dat întotdeauna pentru accesul la resurse și pentru obținerea mâinii de lucru ieftine. Globalizarea rezolvă fără mari complicații accesul la resurse. Nu avem decât să observăm exodul resurselor naturale, materiale și umane ale țării noastre, unde se duc ele și unde se află punctele de condensare ale globalizării. În ceea ce privește mâna de lucru, aici intervine marea dificultate, o dificultate întoarsă pe dos față de cea din erele trecute. Astăzi, în era informatizării, forța de muncă dezvoltată și calificată a rămas în exces, a devenit o povară costisitoare, numeroasă și scumpă. Scumpă prin pregătire, scumpă prin plata salariilor, scumpă prin plata pensiilor, scumpă prin plata asigurărilor sociale și de sănătate. Odată cu revoluția informatică, mâna de lucru și-a pierdut din importanță. Nu mai este nevoie de ea ca în vremurile trecute, dar ea este acum incomparabil mai mare și mai calificată decât în trecut, atunci când ea domina procesul economic. Supra-calificarea a determinat și creșterea necesităților, a pretențiilor, idealurilor și revendicărilor din partea angajaților. Supra-calificarea a devenit inutilă pentru procesul informatizat al muncii. Un vânzător nu mai are nevoie să știe nici măcar să adune cifrele pentru că are lângă el un calculator care îi însumează prețurile produselor cumpărate de client și îi arată pe loc, sigur și comod, suma de plată. Un medic nu mai are nevoie de prea multă carte și gândire. Pentru medicul de familie e suficient să identifice sediul bolii, organul afectat, pentru a trimite bolnavul la medicul specialist, iar medicul specialist, după rezultatele care-i vin de la laboratoarele unde, tot informatizat, se fac analize, aplică tratamentul specificat de protocoalele fixate de organisme medicale și farmaceutice internaționale. La fel în orice domeniu general de activitate: protocoale, tipare, paradigme aplicate automat, cu calculatorul, fără îngăduința ieșirii din regulă, fie că de multe ori ar putea fi benefică datorită unor condiții diferite. Cine nu se încadrează în regulă este eliminat, fie că este vorba de cel care aplică regula, fie de cel care trebuie să suporte prevederile ei, precum în informatică. Aici, acest domeniu revoluționar a fost creat, dezvoltat și funcționează pe baza legii absolute, fără interpretări sau excepții. Dacă respecți regulile programului (softului) vei primi răspunsul cerut, accesul la informația dorită, la depozitele tale bancare, la socializare. Nu le respecți, ești abandonat, izolat, anihilat, blocat, desființat. N-ai împotriva cui să te împotrivești, împotriva cui să te revolți, cu cine să te cerți, pe cine să dai vina. Tu ai acceptat programul de bună voie pentru comoditatea ta, pentru satisfacția curiozității tale, a nevoii de a nu fi singur, de a căuta sprijin și ajutor în jur.
Informatizarea și supra-calificarea, două realități care foarfecă ordinea veche a lucrurilor. Nu întâmplător pandemia de Covid a apărut în China, o țară supra-informatizată într-un timp relativ scurt, țară care s-a văzut împovărată cu o imensă forță de muncă devenită inutilă, consumatoare de spațiu și resurse, emancipată rapid de la condiția tradițional-rurală, umilă și supusă, la cea revendicatoare de drepturi și libertăți, evenimentele din 1989 din Piața Tiananmen fiind o dovadă în acest sens și un semnal de alarmă pentru autorități.
Datorită supra-calificării forței de muncă, în țările dezvoltate au apărut o serie de activități economice simple care rămân neocupate de către localnici, care le refuză considerându-le degradante. S-a încercat remedierea problemei cu folosirea forței de muncă necalificată sau slab calificată a imigranților, dar aceasta a dus la dezechilibre sociale, naționale și rasiale grave, care în loc să se atenueze prin măsurile legislative și propagandistice luate de autorități mai mult s-au acutizat. A se vedea fenomenele ”black lives metter” din SUA sau cel al ”politically correct” din vestul Europei, fenomene caracterizate prin adâncirea antagonismelor și sentimentelor de frustrare resimțite și de o parte și de cealaltă.
Ce se întâmplă cu România? România nu este o țară informatizată, și prin urmare nu a deprins încă automatismul rigid al supunerii în scopul avantajului imediat. Românului îi mai umblă prin cap gânduri și întrebări de genul ”O fi bine sau n-o fi bine? Dar ce interes au ăștia de o țin, așa, gaia mațu, că trebuie musai? Dar de ce e musai? Uite că nu e. E bine? Nu vreau și gata. O să văd eu mai încolo. Mă mai gândesc. Și să mă lase în pace. Mă obligă? Lasă că-l păcălesc eu și pe ăsta așa cum i-am păcălit și pe alții.”
Cu forța de muncă a românului a fost aceeași problemă a supra-calificării. Au năvălit românii în Europa și i-a învățat pe civilizații de acolo că orice meserie simplă sau complicată are nevoie de calificare, de dăruire și talent. Și, ai dracului români aveau de toate. Abia au așteptat să dea buzna afară ca să le demonstreze, să le arate la alții și să le câștige banii, pentru că acasă la ei n-aveau cum să se remarce, toți erau ca ei. Și uite așa românii au început să ocupe în străinătate nu numai locurile de muncă destinate imigranților, dar și din cele rezervate localnicilor. Așa au ajuns imigranții din Pakistan, Afganistan, Africa de preferat imigranților români cărora li s-au pus piedici în a primi permise de muncă.
Prin urmare observăm că, una peste alta, demența contemporană bate în două direcții principale. Scăderea numărului de mâini de lucru devenit excedentar și scăderea gradului său de instruire devenit. Se vor economisi astfel resurse atât cu plata și întreținerea forței de lucru aflată în activitate sau a celei pensionate, cât și cu pregătirea ei. Desigur, aceste două direcții trebuiesc susținute prin anumite măsuri.
În ceea ce privește calificarea, se are în vedere scăderea nivelului de educație și de instruire din școli prin modificarea programelor, prin scăderea competenței corpului profesoral, prin instituirea și creșterea taxelor din învățământ. În ceea ce privește reducerea numărului de angajați, deocamdată se analizează ce este mai profitabil, creșterea vârstei de pensionare care uzează organismul lucrătorului și îi scurtează perioada de pensionare sau concedierea care presupune acordarea de compensații și de ajutoare. Deocamdată cele două metode funcționează simultan, la alegerea conducătorilor din diferitele domenii de activitate. În final se poate avea în vedere și scăderea numărului total al populației, prin controlul nașterilor și prin limitarea accesului la asistență medicală. Se vor închide unele spitale, altele vor bloca accesul unor categorii de pacienți care nu îndeplinesc anumite condiții (nevaccinații, de exemplu) sau ale căror afecțiuni nu sunt considerate prioritare (orice altă boală în afară de Covid, de pildă), vor crește prețurile la serviciile medicale și la medicamentele acceptate la vânzare de către autorități, celelalte medicamente urmând a fi retrase de pe piață sau a căror producție interzisă.
Mai problematică rămâne învingerea inerției și a procesului de respingere a ”noii ordini” care se urmărește a fi implementată. Aici se folosește cu succes metoda care în istoria omenirii a dat întotdeauna rezultate: inducerea temerii și a fricii. Temerea față de pierderea surselor de întreținere, a locurilor de muncă și proprietăților, temerea față de o amenințare naturală, un virus de exemplu, și frica față de organele de represiune ale statului care îți pot îngrădi sau suspenda o serie de libertăți.
De fiecare dată schimbările importante din istoria omenii s-au făcut prin războaie și revoluții din ce în ce mai sângeroase. De ce nu se mai fac și astăzi la fel? Astăzi un conflict sângeros aprins într-un loc se poate propaga cu repeziciune în toată lumea, iar armele care pot fi atrase în conflictul respectiv pot fi pustiitoare atât pentru atacatori cât și pentru atacați. Pe de altă parte, practica contemporană a arătat că mai problematică decât câștigarea unei lupte este gestionarea victoriei obținute, iar exemplele s-au tot adunat, de la revoluțiile europene din finalul secolului trecut, la primăvara arabă de la începutul secolului prezent. Este mai simplu și mai sănătos să determini toate țările să-și mobilizeze propriile instituții de ordine și forță pentru implementarea acelorași programe, iar metodele nu lipsesc grație interdependențelor existente. Și, la urma urmei, cine împotriva cui să facă război când inamicul nu se mai află în străinătate, ci se identifică cu segmente importante din propriul popor? S-ar putea obiecta prin menționarea multor conflicte armate aflate în desfășurare. Adevărat, dar ce s-ar întâmpla dacă industriile de apărare s-ar desființa? Câte zeci de mii de slujbe ar dispărea? Ce presiune colosală s-ar pune atunci pe economia mondială, ce complicații sociale ar atrage după sine? S-ar putea re-obiecta, prin observarea cauzelor artificiale prin care sunt pornite, prin modurile în care sunt întreținute și apoi stinse fără să se rezolve nimic față de situația anterioară. Industria de război a constituit de-a lungul întregii istorii a omenirii motorul principal de dezvoltare științifică și economică. Ce ar deveni azi omenirea fără acest motor? Explicația automată dată de lorzii războiului este că omenirea are nevoie de arme pentru a se putea apăra de o posibilă invazie extraterestră și cine poate nega o astfel de posibilitate. Dar până atunci e bună și o explicație telurică: uite cum se înarmează unii care ar putea mâine să ne atace, hai să ne înarmăm și noi ca să ne putem apăra. Și roțile tancurilor se învârtesc și economia merge la condițiile oferite azi de cei 8 miliarde de locuitori ai planetei.
Una peste alta, însă, globalizarea sau ”noua ordine” sau ”noua normalitate” cum îi mai zic unii, ar fi una bună, revoluționară și progresistă. Mai bună decât toate cele anterioare, dar pentru bunăstarea omenirii în această nouă ordine, pentru succesul ei, este necesară renunțarea la unele lucruri considerate până nu demult tabu. Pe lângă state, națiuni, familie și biserică, omenirea ar trebui să renunțe și la proprietatea privată. Renunțarea la proprietatea privată în favoarea cui? A statelor? Nu, pentru că și acestea, statele, am văzut că fac parte din lucrurile la care trebuie renunțat deoarece reprezintă trecutul, piedici reale în calea globalizării. Atunci cine să preia proprietățile locuitorilor? Cine să preia proprietățile lui Jeff Bezos, evaluate la 177 miliarde dolari, ale lui Elon Musk, evaluate la 151 miliarde dolari, ale lui Bernard Arnault, evaluate la 150 miliarde dolari, sau ale lui Bill Gates, evaluate la 124 miliarde dolari? Cine? Sau ei și alții câțiva ca ei sunt cei care ar urma să preia toate proprietățile pământenilor în scopul globalizării? În ciuda teoriilor larg răspândite și predate în școli, bomba demenței dintr-o epocă, bomba revoluțiilor, este mereu lansată și susținută din aceeași și aceeași sferă a societății, sferă care culege beneficiile, iar efectele sale negative se răspândesc întotdeauna și cuprind în vâltoarea ei alte sfere devenite prin dimensiune stânjenitoare și inutile pentru cea dintâi. Nu sunt globaliștii de azi imperialiștii de ieri, burghezii de alaltăieri și feudalii de răsalaltăieri?
Putea fi altfel? Probabil că nu.
Și atunci?
Atunci demența nu mai pare dementă, din contră, pare o demență gândită. Depinde din ce loc o privești. Noi unde ne aflăm? Unde ne imaginăm că suntem? Unde credem că vom fi?
|
Ovidiu M. Curea 11/21/2021 |
Contact: |
|
|
