Tainele sufletului
Sufletul este icoana tainică a ființei omenești, sigiliul dumnezeiesc pecetluit în ceara trupului prin suflarea duhului sfânt. Sufletul este infuzia de lumină de care mintea omenească are nevoie să poată transcende dincolo de lungimile de unde ale spectrelor vizibile. Fără de această insuflare de energie suprafirească, fără busola de orientare a acului electromagnetic al conștiinței, omul poate naufragia fără speranță de salvare printre valurile oceanului de incertitudini.
Sufletul poposește în trup precum o pasăre care se așează pe cuib să ouă, să scoată pui pe care să-i hrănească de primăvara și până toamna. Când vine iarna, precum păsările călătoare, sufletul pleacă spre alte tărâmuri mai calde. Tot astfel la înviere sufletele se vor întoarce în trupuri precum se întorc păsările migratoare la cuiburile lor primăvara.
După ce părăsesc trupurile sufletele prind aripi și roiesc pentru o vreme deasupra cuiburilor precum vulturii. Apoi se înalță tot mai sus pe bolta cerului până intră în sfera de gravitație a unei alte dimensiuni a realității.
Sufletul este conștiința vie a trupului și de aceea sufletul care ajunge să se înduhovnicească ține acea conștiință trează, alertă, fiindcă lăuntric, în tainițele profunde ale non-conștientului există o prăpastie de întuneric care fără lumina farului de veghe a sufletului înduhovnicit este greu de trecut.
Sufletul este precum un pod așezat de peste o prăpastie adâncă și fără de margini. Podul unește dar totodată și separă cele două maluri pe care este așezat: un mal în lumea aceasta, celălalt mal în lumea cealaltă. Pentru că leagă cele două maluri avem de multe ori impresia, intuiția, convingerea și conștiința continuității vieții, senzația că suntem doar în trecere peste un pod dar că încă nu am ajuns în partea cealaltă.
Sufletul este chipul omenesc lăuntric reflectat în oglinzile valurilor unui râu curgător în care ne putem vedea tremurând conturul, continuitatea existenței, a trecerii sufletului întrupat spre nemărginirea oceanului.
Sufletul înduhovnicit este spiritual, invizibil, imaterial, serafic. Fără suflarea duhului trupul nu poate exista. Contrar aparențelor partea invizibilă, nevăzută, imaterială a tot ceea ce există nu este mai puțin reală decât partea materială, vizibilă. Intelectul, spiritul, conștiința, voința, respirația, luminile de dincolo de culorile curcubeului, sunetele pe care nu le putem percepe, sunt tot atât de reale, poate chiar mai reale decât lumea materială, deși aparent nu se văd.
Sufletul este șoapta tainică, intimă, subtilă, a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a lăsat acest mijloc de comunicare cu el pentru ca noi să-i putem asculta răspunsul atunci când îl chemăm cu inima smerită în rugăciune. Iar dacă ni se pare că Dumnezeu nu ne aude rugăciunile trebuie poate să schimbăm tonul, să vorbim și noi mai încet, în șoaptă. Poate să ne rugăm în cât mai puține cuvinte, poate să ne rugăm fără cuvinte, să putem să auzim în liniște șoaptele lui Dumnezeu. Dumnezeu care este prezent pretutindenea și deci și în noi înșine poate auzi și înregistra chiar și cele mai tainice și subtile intenții, iar noi îl putem auzi pe Dumnezeu cel mai bine în momentele de liniște sufletească desăvârșită.
Liniștea sufletească atât de dorită este însă o realitate greu de îndurat pentru omul obișnuit cu neliniștea. Omul se simte precum o corabie mânată de vânt și îi este greu să se oprească măcar pentru câteva clipe din cursul nestăvilit al valurilor. Iar când se oprește atunci valurile tulburi năvălesc în mintea și în inima sa precum apele care au rupt zăgazul. Gândurile, visele, iluziile năvălesc atunci precum o cascadă în conștiință din adâncul întunecat al memoriei sau din inconștient de parcă s-ar grăbi să umple un gol sufletesc.
Sufletul înduhovnicit se ancorează la corabia mântuirii prin frânghiile de lumină nevăzută care se coboară din ceruri precum razele soarelui. Tot astfel sufletul înduhovnicit se leagă de lume prin lujerii de lumină care prind rădăcini în solul fertil al trupului. Sufletul înduhovnicit intră și rămâne în relație spirituală, nevăzută cu Duhul Sfânt și temporar cu lumea aceasta. Chiar dacă trupul se stinge, nimic și nimeni din lume mai nu poate desface sau rupe legătura trainică, frânghia de lumină prin care sufletul înduhovnicit s-a ancorat la lumina dumnezeiască. Sufletul înduhovnicit nu moare fiindcă este însăși suflarea lui Dumnezeu peste țărână, lujer de lumină din lumina increată.
Sufletul nu poate sta veșnic separat de trup deoarece ontologic sufletul și trupul au fost create împreună și în același timp, sunt și rămân legate unul de altul cu un păienjeniș de forțe, energii și relații subtile, de natură suprasensibilă, divină, pe care puterea disruptivă a morții nu le poate anihila definitiv. Dar în procesul de transfigurare a persoanei umane separarea temporară și aparentă prin moarte devine soteriologic necesară pentru că prin reunire, prin înviere, și sufletul și trupul sunt ridicate din condiția lor originară, naturală, la o condiție și la o relație superioară, aceea a existenței eterne în lumina duhului sfânt.
Despărțirea trupului de suflet după moarte este temporară, regretabilă și dureroasă omenește fiindcă suntem ființe sensibile și inteligente, cu imaginația și conștiința finalității și a fatalității morții. Această despărțire temporară este însă necesară și parte din planul divin de salvare a ceea ce este etern și incoruptibil în ființa omenească, printr-o nouă reașezare și remodelare spirituală a trupului și printr-o racordare mai trainică a legăturilor intrinseci, printr-o întărire a unitații care există între suflet și trup. Astfel înnoite și redirecționate spiritual, infuzate cu energiile harului divin, trupul și sufletul se transfigurează și capătă condiția incoruptibilă necesară să poată moșteni împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Trupul și sângele în condiția naturală, netransfigurate, nu pot moșteni împărăția cerurilor.
Omul nu are suflet, este mai degrabă suflet întrupat. Suflând peste un boț de țărână Dumnezeu l-a creat pe om suflet viu. Iar când omul a alunecat din har, căzând în păcatul de moarte, Dumnezeu și-a trimis pe unicul său Fiu care a plătit cu propria viață pentru salvarea sufletului omenesc. Dumnezeu l-a binecuvânt pe om cu darul cel mai de preț și tot el a plătit un preț mare pentru răscumpărare. Și fiindcă sufletul nu este de fapt al omului ci este luat cu împrumut de la Dumnezeu, nu avem deci dreptul să-l vindem. Iar dacă sufletul ar fi al nostru, și l-am vinde noi n-am rămâne de fapt cu nimic. N-ar avea cine să se bucure chiar dacă am primi ca preț toată lumea, fiindcă în ultimă instanță n-am mai exista. Un om fără de suflet nu mai este om. Sufletul său este pierdut dar nu anihilat. Rămâne viu în memoria lui Dumnezeu fiindcă a fost și rămâne parte din suflarea sa.
Când se desparte de trup sufletul transcende timpul, spațiul, legile naturii și ale gravitației dar duce cu sine forma trupului. Ajungând dincolo de vămile celeste sufletul umple cu lumină din izvorul de mir ceresc amfora golită de lut a trupului.
Sufletul este adevărata noastră identitate, eul care ne definește ca persoană, ca ființă aparte, uniți prin miriade de legături cu trupul, cu mediul înconjurător, cu dimensiunile transcendentale și serafice ale realității. Fără de aripile de lumină ale sufletului trupul s-ar prăbuși de-a pururi în țărână. Sufletul posedă valori și valențe transcedentale, perene, celeste. De aceea sufletul caută lumina și fiindcă sufletul este țesut din lumină nu poate rămâne cu trupul în umbra morții. Sufletul se ridică la ceruri de unde a venit și prin înviere ne reconectează cu sursa primară, cu lumina increată a lui Dumnezeu.
În viața din lumea aceasta suntem precum aluatul care crește organic; parte muritori, parte nemuritori; parte înger, parte fiară; parte sfințenie, parte demonie; parte materie și parte duh; parte trup și parte suflet. Un câmp de luptă în care se duce un război nevăzut în noaptea sufletului. Numai când se va face dimineața putem ști cine a învins în noi. De obicei învinge partea bună sau partea rea pe care am hrănit-o în timpul războiului nevăzut. Sufletul este solia care zboară precum un înger până la tronul lui Dumnezeu să-i ducă vestea care parte din noi a învins.
Dacă Iisus ar fi propovăduit numai nemurirea sufletului și nu și a trupului la înviere, Iisus ar fi murit liniștit și împăcat cu soarta precum fericitul Socrate. De ce se putea teme știind că sufletul său este oricum nemuritor? Iisus nu l-ar mai fi rugat pe Tatăl să treacă de la el, dacă era cu putință, potirul suferinței și al morții, nu le-ar mai fi cerut insistent apostolilor să vegheze ca el să nu rămână singur când se apropia clipa fatală a confruntarii cu moartea, n-ar mai fi strigat în disperare pe cruce „Eli, Eli, mama sabactani”. Numai trăind și murind cu speranța învierii din morți a trupului și a sufletului Iisus a înviat pe când sufletul nemuritor a lui Socrate își continuă somnul cel de veci.
Marin Mihalache
Chicago, USA
|
Marin Mihalache 11/20/2021 |
Contact: |
|
|
