Dialoguri oarecare - Un Simbol
- Devenim, se pare, tributari unor interpretări nu numai eronate, dar și abuziv agresive, răscolim memoric frânați de acțiunea ireversibilă a timpului...
- Ce-ți veni? E o zi relativ frumoasă astăzi, oricum nu plouă și nici nu-i frig de noiembrie, vreau să zic și tu...
- Deschid o ușă peste pragul căreia ție nu-ți prea place să treci, știu, dar la vârsta mea recapitulările trebuie să aibe un sâmbure de adevăr chiar așa învăluit în interpretări personale. Nu crezi?
- Ba da, dar fii atent ce zice Proust că el a răscolit memoria umană ca nimeni altul: Caracterul pe care îl dozvăluim în jumătatea târzie a vieții noastre nu este neapărat deși deseori este - caracterul nostru originar, evoluat, secat de contținut, exagerat sau diminuat, poate fi chiar opus că un costum purtat pe dos.
-Te-ai pregătit serios pentru discuția asta, văd.
- Nu tocmai, dar cum ne-am propus să vorbim despre un simbol și suntem în noiembrie am știut că nu poți trece peste câteva date inevitabil semnificative, iar 11 Noiembrie are acest simbol drag ție: Poppy!
- Ție nu?
- Da și nu, aș zice; mă bucur că nu am uitat - nu eu, lumea că au existat oameni despre care nu avem voie (deși nu-mi place expresia asta dictatorială, o folosesc totuși) n-avem voie, zic, să uităm să-i omagiem continuu, dar în acelaș timp îmi răscolesc nemulțumirea poate mai corect tristețea că evoluția lumii trece mai mereu prin sacrificii: eronat concepute, greșeli inerente, necesități istorice? Cine știe!
- Nu te chinui că nu rezolvi tu problematica istorică a războaielor, necesare sau nu, justificate sau nu, ele au fost și sunt (vezi bine) și atunci Poppies la butonieră în noiembrie este o clipă de recunoștință; ei au fost, ei au luptat, ei au murit!
- Soldații, vrei să zici!
- Sigur, doar știi, cei din războiul Cel Mare a cărui efigie comemorativă este 11 Noiembrie- Remembrance Day, proclamată în lume la data armistițiului dintre beligeranți în 1918. Datele istorice au exactitatea momentului, evident și exuberanța acceptării ori respingerii lor elimină - pentru moment e drept - elementul esențial uman pentru că orice victorie ori înfrângere abstractizează poate uitând poate doar ignorând ori poate încercând să oblojească undeva într-un colț de minte durerile.
- Soldații! Cum cântau când treceau zilnic pe strada noastră? Vom fi și-noapte, la datorie, vom străjui acest pământ...și nici nu conta uniformă aia ponosită despre care știam doar că e din armata asta a comuniștilor cum zicea vecinul întotdeauna enervat de cadență și cântec. (probabil știa el de ce)
- O, da! În Flanders fiels (cum zice poetul) sau oriunde, atunci sau acum, băieții uniformizați de responsabilitate și care știu să mărșăluiască așa cum știu să moară, ne amintesc de fiecare dată când ne ies în cale că sunt soldați și își asumă grija zilei de mâine nu pentru ei ci pentru ceilalți...
- Și încă ceva, apropos de volatilitatea întoarcerii în timp, au trecut peste 100 de ani de la declanșarea primului război mondial că despre el este vorba ori mai corect despre sacrifiiciul uman justificat de eroismul necondiționat și simt că trebuie să mă uit la acest 11 noiembrie n-am făcut-o în fiecare an de când sunt aici poate și pentru că suntem legați direct de ceea ce s-a întâmplat atunci când am rămas fără bunici și poate pentru că mie mi se pare efigia unui început...
- Și bun și rău aș zioce.
- Ca totdeauna...Îmi pun Poppy la butonieră, mă gândesc la bunicul Costandin pe care-l știu doar după numele pomenit pe zidul bisericii unde a trăit și a lăsat 6 copii și mă cuprinde iar friajul ăla emoțional cu care întâmpin câteva adevăruri istorice ...Nu multe, numai câteva:
În Flanders fields the poppies blow
Between the crosses, row on row,
That mark our place: and în the sky
The larks still bravely singing fly
Scarce heard amid the guns below...
Lt.Colonelul John McCrae a fost, a scris și a rămas acolo!
Maria Cecilia Nicu, Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 11/15/2021 |
Contact: |
|
|
