Miniaturi - Cheia
Mă frământă de multă vreme, până la insomnie, gândul de a scrie despre ‘cheie’, chintesența obiectelor miniaturale sau a ‘mărunțișurilor’ surprinzătoare ale vieții. Mă pierd însă în polisemantismul ei ca Alice în Țara Minunilor, prea mare sau prea mică față de incitanta cheie, mereu neadecvată față de dimensiunea istoriei ei. De la cheița de aur sau fermecată din povești și mituri la banala cheie ce atârna la gâtul fiecărui copil al generației mele, de la simbol al călătoriei spirituale și inițiatice la uriașa cheie țărănească lăsată ‘în cui’, la poartă, la vedere, de la cheile Templului la cheia de boltă, de la cheia sol la cheia succesului, ca să nu mai aducem în discuție cheia franceză sau Cheile Bicazului...
Ce să alegi?
Câtă neliniște, ce necaz pentru bătrâna ce nu-și găsește cheia casei, scrie părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii. Și câtă nădejde în rugăciunea ei către Sfântul Anton de Padova, popularul sfânt ce-și pleacă urechea la greutățile cele mai neînsemnate ale vieții de zi cu zi (fiind în același timp un erudit teolog „Doctor Evangelicus”). Intrarea în confortul, în liniștea, în protecția casei prefigurează, poate, intrarea în Împărăție sau poate pur și simplu totul începe de aici: din armonia casei, din echilibrul femeii (stăpâna ei), din buna ei chiverniseală, din truda, din grija ei. O Marta arhetipală, mustrată inițial pentru înțepenirea în treburile domestice, dar… căreia Iisus i se dezvăluie în esența lui ca ”învierea și viața”, două fețe ale aceleiași chei, devotament și credință.
Nebănuit, dualitatea dintre aici, acum / dincolo, etern e topită parcă în însăși esența cheii, de la primii făuritori și păstrătorii ai ei. Vechile civilizații au născocit fiecare încuietori și chei; rudimentare și ineficiente la început, perfecționate în cele din urmă de geniul ingineresc al romanilor la mecanisme sofisitcate și adevărate bijuterii (uneori în adevăratul sens al cuvântului, favoritele mele fiind cele purtate ca inele pe degete). Doreau desigur să își păstreze sub cheie comorile de aur, argint sau nestemate, dar mai ales pe cele mistice, misterele transcendente fiind în fapt cele mai prețioase, iar cheile cultice considerate sacre și încredințate cu grijă. Fascinante rămân până azi, spre exemplu, poveștile preoteselor și purtătoarelor de chei ale templelor antice Iphigenia (templul lui Artemis), Io (Templul Herei), Cassandra, Pythia (templele lui Apollo) sau a zeiței Hecate (care avea în Langina chiar un festival al cheii rituale). Desigur, nu în ultimul rând, Fecioara Maria, vasul pământesc, ”pântecele dumnezeieștii întrupări” e în aceeași măsură ”deschizătoarea ușilor raiului”, însăși ”cheia împărăției lui Hristos” (Acatistul Buneivestiri).
Paradoxal, gândită pentru a încuia și a păstra, cheia a devenit în cele din urmă, principiul universal al deschiderii, al descoperirii, al trecerii, al libertății, ”ideea” cea mai optimistă cu putință, speranța prin excelență.
Atâta vreme cât există (sau ne putem imagina) o cheie, orice poate fi descuiat, descifrat, cucerit, eliberat, reparat, explicat, dezlegat, înălțat. De la o ușă oarecare, la cufărul cu bogății, de la inima tânjind a iubire la mintea însetată de cunoaștere, de la porțile închisorii fizice la cele ale vieții sufletești. Mai mult chiar, îmi pare că orice secret, orice mister e adânc îngropat doar pentru a fi dezvăluit, chiar și atunci când adevărul e devastator. Orice întrebare are rost doar în măsura în care căutăm un răspuns chiar și atunci când pare imposibil. Orice problemă, greutate ori suferință e în ultimă instanță o încercare ce ne silește să găsim o explicație măcar, dar, și mai bine, o rezolvare. Aflarea cheii potrivite la fiecare pas devine într-un fel un mod de a trăi. [Desigur, ca mai orice în viață, mereu insuficient, mereu imperfect, mereu la risc, dar meritând cu prisosință și picătura ultimă de efort.]
Rătăcitori până găsim ori meșterim o cheie, exploratori, pionieri, aventurieri ai noi lumii ce o deschide, constructori ai bucății noastre de realitate, ai filosofiei ei, călăuze mai apoi, efemeri purtători pentru o vreme ai unui întreg inel cu chei pentru că drumul e din ușă ferecată în ușă ferecată până într-o bună zi când nu se știe cum ne vom trezi în fața ultimei, absolutei uși, un punct ce cuprinde începutul și sfârșitul, ‘cheia și lacătul’ existenței însăși.
Rămân captivă metaforei cheii sau poate doar nostalgică realizând câte uși n-am îndrăznit să deschid, câte chei am rătăcit, ignorat sau am ascuns în mine până la uitare. Înțeleg atât de târziu puterea ei, acum când obiectul în sine devine desuet, pe cale să dispară. Oare ce vor pune în centrul imaginarului colectiv al împlinirii viselor, al fericirii generațiile ce nu vor fi strâns în mână vreo cheie vreodată? Ori poate întocmai ca Alice în Țara Minunilor, nici măcar nu vor avea nevoie de ceva.
Bizar, cheia e cu totul inutilă pentru a încheia.
Lăcrămioara Varga Oprea , Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 11/15/2021 |
Contact: |
|
|
