Fragment din romanul "A dïspãrut o lume…"
UNDE E „MARTI” ?
Hm! Gresit titlu! Corect ar fi „când este marti”? Iar rãspunsul ar fi: mâine, poimâine, rãspoimâine, peste atâtea zile. Ei bine, nu e chiar asa…
…Nea Teslã era dulgher într-un sat din Gorj prin 1940. Avea sotie si un copilas. Si iatã cã a auzit si a îndeplinit ordinul generalului Antonescu: "Vã ordon treceti Prutul!".
Pe front, ca pe front. Aveau cãrute cu munitie, foi de cort, ceva pesmeti, conserve si… cam atât. Azi aici, mâine mai încolo, si tot asa, pe alte „aliniamente”, dupã cum puteau merge caii. Cât a fost varã si toamnã, a mai mers, dar când au început ploile, frigul, zãpada, era cumplit! Te înveleai cu foaia de cort si te culcai în zãpadã. Dar cum sã dormi? Bineînteles cã tunurile se auzeau peste tot, mai trãgea câte o mitralierã, ce mai, infern.
Si a dus-o bietul Teslã tot asa, pânã într-o „bunã” zi, în toamna lui 1942, când… a fost luat prizonier! Halal !
A stat bietul Teslã într-un lagãr, undeva, dincolo de Don, dar nu lagãr de acela de exterminare, ci lagãr mai… omenesc. A apucat sã lucreze si într-o minã, apoi la sãpat santuri pe alte santiere. Oricum, în spatele frontului, si destul de departe de front, prizonierii erau pusi sã munceascã zdravãn la diferite munci, si mai grele si mai usoare. Era acolo si o fabricã de munitii, astfel cã unii au ajuns la fabricarea cartuselor, proiectilelor, obuzelor si a altor piese ce se încãrcau cu praf de puscã. Si cum praful de puscã e destul de periculos, cam sãptãmânal aveau loc explozii, cu morti si rãniti…
Undeva, în apropiere, se construiau alte hale. Teslã al nostru s-a dus la unii sefi si le-a spus cã el este dulgher si poate lucra la acele hale. L-au dus acolo si l-au încercat. El a cerut o teslã si un metru si le-a fãcut o demonstratie de pricepere. S-a suit imediat sus de tot, pe acoperis, a luat un lemn, l-a cioplit foarte repede si l-a montat ca primul cãprior al acelei hale.
Sefii au fost multumiti si l-au trecut la alt regim. Acolo lucrau si oameni care nu erau prizonieri, deci aveau mai multã mâncare, erau mai liberi si aveau alte dormitoare.
Si iatã cã tesla l-a ajutat pe prizonierul Teslã sã supravietuiascã.
Si asa au trecut ceva ani, rãzboiul s-a terminat, majoritatea prizonierilor au fost dusi în mine, mai ales undeva în nord, la un frig cumplit, însã Teslã a rãmas cu tesla în mânã si a tot lucrat ba ici, ba colo. Si a mai câstigat ceva: a învãtat destul de bine limba rusã, de la rusii care lucrau la acele constructii.
Într-o zi a fost chemat la comandant si i s-a spus cã, gata, si-a terminat prizonieratul! Acum era un om liber! Liber, liber, dar acolo, nu în tara lui. I s-a explicat cã acum URSS-ul nu mai avea destui oameni, cã muriserã în rãzboi, deci e nevoie de brate de muncã, iar el, ca bun mester, va avea destul de lucru. Va avea salariu si i se va da si o locuintã.
- Bine, tovarãsi, dar am si eu în tarã nevastã si un copil.
- Sã fie sãnãtosi. Si noi aveam casele noastre cu bãrbati, neveste si copii! Nu noi v-am atacat pe voi!
A încercat bietul Teslã sã zicã una, alta, dar n-a tinut! Nu avea voie sã scrie în tarã, unde de fapt era sigur considerat mort. I se va rusifica numele, fiind considerat rus, poate sã se însoare, sã aibã copii. Iar ca alternativã i se oferea… un lagãr din nord, unde e o acutã nevoie de mineri…
Si avea dreptate comandantul. În tarã, unde Teslã fusese doar într-o permisie dupã primul an de rãzboi, era dat dispãrut, ceea ce însemna cã murise, însã nu se stia unde. Nevastã-sa îi fãcuse, din sãrãcia ei, cele de cuviintã: pomeni, parastase, mã rog, dupã datinã. Biata femeie se descurca tare greu. Copilul mai crescuse, o mai ajuta si el, dar nu putea prea mult. Norocul a fost cã ea stia ceva croitorie, iar o rudã i-a împrumutat o masinã de cusut. Asa s-a mai descurcat putin. Mai apoi avea sã intre ca muncitoare la o fabricã de confectii.
Si iatã-l pe Teslã, acum cetãtean sovietic, cu acte în regulã, încadrat la o cooperativã ce se ocupa si cu constructiile, având leafã, casã, masã, nevastã, copii… Adicã nu, avea casã si masã, dar nevastã si copii, pe acolo bineînteles, încã nu!
Locuinta nu era cine stie ce, dar în comparatie cu lagãrul, ehe, era un castel! De fapt i s-a dat o camerã într-un bloculet cu opt camere, puse pe douã nivele. Se intra de afarã într-un coridor pe care se ajungea la patru camere aliniate la parter, apoi se urca pe o scarã la etaj, se ajungea cam în fata bucãtãriei etajului, si se însirau cele patru camere de la etaj, pe alt coridor. Într-un capãt al coridorului era bucãtãria, iar în celãlalt baia. Evident, astea erau comune. Avea însã chiuvetã în camerã, ceea ce era mare lucru. În fiecare camerã era câte o sobã gen godin. Cãrbunii se gãseau în curte, cã se putea considera curte, doar avea un gard spre stradã.
Teslã se boierise: se ducea dimineata la serviciu, lucra opt ore, apoi venea acasã. Era chiar mai bine ca în tarã, unde el, ca dulgher, lucra zi-luminã! Masa de prânz o lua la o cantinã, iar dimineata si seara se descurca cum putea: marmeladã, uneori câte un ou, ceva brânzã, cartofi copti, mã rog, ce se mai gãsea pe la magazine sau la o amãrâtã de piatã. Si, fiind dupã rãzboi, nu se prea gãsea nimic…
Într-o sâmbãtã seara, Teslã al nostru, acolo în URSS, dupã ce îsi luase rezultatele unor analize medicale obligatorii, si era bucuros cã era sãnãtos tun, a cumpãrat de la piatã, cam pe sub mânã, o sticlã cu votcã, mã rog, acolo-i zicea vodcã, a ajuns acasã, a mâncat ce a avut, a… încercat un pahar mãricel de vodcã si, cu oarecare chef, a început sã cânte. De mult nu mai prea cântase el. Nu avea chef de cântat, cã doar cântatul are si el rostul lui, iar el fusese prizonier, cam fãrã chef de cântat. E drept cã-l apuca dorul de ai lui, de locurile natale si ar fi cântat vreo doinã de jale, dar în acele conditii nu se putea. Iar acum, vodca îl fãcuse sã lase deoparte oprelistile si sã-si dea drumul!
A început cu un cântec de amãrãciune:
„Si mã gândesc la trecut
Cine-am fost si cine sunt…”
A continuat cu un cântec de dor, doar avea undeva, ehe, tare departe spre vest, o casã, o nevastã, un copil si pãrinti, dac-or mai trãi:
„Azi cu dor, mâine cu dor
Pânã-n ceasu` de-o sã mor”.
A revenit apoi iar la amãrãciune:
„C-asa-mi trec zilele mele,
Una bunã, zece rele”.
A mai bãut apoi ceva vodcã si a trecut la cântece mai adecvate momentului:
„Neicã, cât trãiesti pe lume
Petrece si trãiesti bine!”
Ei bine, „cineva acolo sus” l-a auzit! Si, nici una, nici douã, bate cineva în usã. Se duce, deschide si rãmâne uluit! Avea în fatã o zânã! Mã rog, asa pãrea, cã doar în socialism nu existã zâne, tovarãsi! Era o fatã de o frumusete rarã. Tânãrã, aranjatã, elegantã pentru acele vremuri si… foarte zâmbitoare! N-o mai vãzuse pânã atunci, dar si-a zis cã o fi din familiile care mai locuiesc acolo. El fiind ziua la serviciu, apoi umblând prin oras dupã cumpãrãturi, venea cam târziu acasã si nu-si cunostea vecinii.
Încurajat de fatã si de… vodcã, tocmai îsi spusese cã „i-a pus Dumnezeu mâna-n cap”, când, hopa, iar bate cineva la usã. Necãjit cã i s-au cam tulburat planurile, deschide si se trezeste cã intrã peste el… un ciopor de fete si femei. Dar toate, asa, cam pânã-n 35 de ani, care mai de care mai frumoase si mai atrãgãtoare.
Bietul Teslã a clipit de câteva ori din ochi, crezând cã vodca îi fãcuse figura, adicã îl zãpãcise, dar a constatat cã, totusi, fetele sunt reale!
Ei, si acum sã te tii! Fetele au scos de sub haine diferite delicatese: gogosi, un fel de clãtite, plãcintã, vodcã, vin. Adicã veniserã „la chef”. Au luat pãtura lui cazonã de pe pat si au pus-o jos, unele s-au asezat acolo, altele pe pat si… au început sã cânte. Una a început un cântec, alta altul, pânã la urmã au cântat toate acelasi cântec. Si aveau rusii cântece populare foarte frumoase! Mai auzise el uneori si-i plãceau mult. Cântece despre Volga, despre Lacul Baikal, despre Marusia si multe altele. Unele le învãtase si el din auzite, asa cã a cântat cu ele.
Au mâncat tot, au bãut tot, au cântat… aproape tot ce stiau. Teslã le-a cântat apoi singur multe cântece de pe la el. Fetelor le-au plãcut.
Când s-a trecut la cântece mai vesele, unele fete au început sã danseze, sã joace. L-au luat si pe el, astfel cã în acea searã a dansat cu fiecare.
- Fetelor, sã nu deranjãm vecinii! Au oamenii familii, vor sã doarmã.
- Ha! Ha! Ha! Ha!
- De ce râdeti?
- Pãi ne aflãm aici toate din acest bloc.
- Pãi sotii, copiii, unde sunt?
- Nu mai avem soti, iar copii… sperãm sã facem! Mai ales cu ajutorul… tãu!
Bietul Teslã n-a prea priceput de la început ce si cum. Apoi, parcã l-a lovit cineva în moalele capului… Avea o bãnuialã…
- Pãi, fetelor, eu pot face copii doar cu una, cu care mã voi cãsãtori.
- Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Nu prea esti la curent cu politica demograficã, to`asu! La noi existã de mult colhozuri, unde cam totul e la comun. Iar acum, dupã rãzboi, când nu mai sunt bãrbati, cei care sunt devin bun comun! Asa cã am hotãrât: tu esti bãrbatul nostru!
Si gata, gata, sã… înceapã de pe acum…
- Stati fetelor, cã nu e asa! Adicã cum? Aha, vreti sã-mi întindeti o cursã, ca apoi sã mai fac niste ani de prizonierat… Poate mã provoacã una din voi si, când e la o adicã, hopa, Militia la usa!
- Vezi-ti de treabã omule, cã autoritãtile încurajeazã asta! N-ai fost chemat la analize la spital?
- Ba da.
- Ei bine, si noi am fost chemate si o sã ne mai cheme.
- Bine, sã zicem cã e asa cum ziceti voi. Dar eu cum pot… azi cu una, mâine cu alta si tot asa? Ce, voi nu sunteti geloase?
- Nu ne permitem asta. Acceptãm situatia.
- Si dacã eu mã atasez de una dintre voi?
- Te priveste ce faci cu sentimentele tale. Însã noi nu vrem sã fim excluse din… circuit!
- Doamne pãzeste! Cine a mai auzit de asa-ceva?
- Lasã, nene, filosofia. Când începem? Uite, eu sunt dispusã acum.
- Ba eu!
- Ba eu!
- Staaaati! Bine, sã zicem. Dar dacã rãmâneti gravide?
- Pãi tocmai asta vrem. Sã avem si noi un rost pe lumea asta!
- Iar eu sã întretin zeci de copii?
- Nici gând. Copiii ni-i crestem noi. Iar dacã nu putem, îi ducem la cresa de stat, gratuit!
- Mãi sã fie, la toate v-ati gândit!
- Poate cã nu ne-am gândit noi, ci altii…
- Hm. Bine, bine, dar eu am nevastã si un copil în tara mea.
- Ehe! O sã-ti mai vezi tu tara ta când oi fi eu mitropolit!
Omul intrã la griji. Dar n-apucã sã se frãmânte mult, cã una-l luã din scurt:
- Hai! Pe cine opresti în seara asta?
O idee îi strãfulgerã prin minte.
- Nu se poate în seara asta!
- De ce? De ce? De ce?
- Pentru cã acum sunt cam beat. Iar, dacã Doamne fereste, rãmâne cea de azi gravidã, o sã iese copilul alcoolic…
Si s-au dus fetele. Iar el a rãmas tare încurcat. Acum, sã fim drepti! Care bãrbat n-ar fi fost încântat de o asemenea ofertã? Mai ales dupã atâtia ani de prizonierat… Da, dar asta însemna sã rãmânã definitiv aici. Adio tarã, nevastã, copil, pãrinti! Doar n-o sã-i dea drumul dupã toate astea! Pe de altã parte, se gândea sã nu fie o cursã a NKVD-istilor (adicã a securistilor lor). Se putea trezi iar în vreun lagãr, de data asta într-unul rãu de tot! Nu-i venea sã creadã cã nu aveau ei destui bãrbati, indiferent câte femei ar fi… Hm! Nu prea întelegea el toate dedesubturile. Însã e clar, se dorea cresterea populatiei ! N-a dormit aproape toatã noaptea. A mai închis el ochii, asa, din când în când, doar era învãtat din transee sã doarmã iepureste…
Dimineata a mai dormit cât de cât si si-a fãcut un plan. „O sã se… sacrifice”, fie ce-o fi! Primul lucru a fost cum sã le tinã minte. Asa cã s-a hotãrât la… zilele sãptãmânii, însã cele rusesti: Ponedelnik, Vtornik… Le va numi asa! Iar ca sã le retinã, o lua dupã numerele camerelor: el fiind în camera opt, înseamnã cã Luni e în camera unu, Marti în doi si asa mai departe…
Iar acum fiind duminicã si-a oferit un… regal. Adicã douã, pentru inaugurare. Una pe la prânz si alta seara. Da, dar ar fi preferat sã aleagã el, ce-i plãcea mai mult.
Solutia: a luat-o de la camera unu si i-a spus cã ea se numeste „Luni” si va avea rând lunea. Si tot asa. Lui Marti i-a mai spus cã ii oferã un mic premiu, adicã sã vinã si azi, la prânz. Pentru searã a ales-o pe Joi!
Si… totul a mers strunã!……………………………….
Doamne, ce viatã pe „bietul” Teslã! Venea acasã fericit, tot gândindu-se cum va fi… ziua de azi! A trecut o sãptãmânã si a rãmas consecvent cu premiile pentru Marti si Joi, cã doar n-o sã facã omul pauzã duminica, tocmai ziua în care nu lucra!
Acum, e drept, de la o sãptãmânã la alta, le cam încurca, adicã nu si le amintea prea în detaliu. Dar nici nu avea timp, doar zilnic avea… normã!
Toate bune si frumoase, pânã într-o zi, când a dispãrut Marti.
- Unde e „Marti”?
- Unde sã fie! A rezolvat problema. A rãmas gravidã! Asa cã a plecat de aici, definitiv. I s-a dat altã locuintã, în altã localitate.
- Pãi eu n-o s-o mai vãd?
- Ba da! Pe lumea ailaltã!… Dar stai linistit, a venit o altã „Marti”. Tot tânãrã si frumoasã!
…………………………………………………….
Cam asa povestea Teslã la atelierul de ambalaj al unei fabrici din Gorj, prin anii `50. În 1948 s-a întors din prizonierat. A ajuns acasã, a intrat în curte si a bãtut la usã. A iesit un bãietel, care l-a întrebat de ce intrã în curtea oamenilor, el, un necunoscut. Omul a luat copilul în brate, a început sã-l sãrute, si i-au dat lacrimile. Copilul a tipat si a iesit repede maicã-sa. S-a uitat bine la Teslã, s-a închinat de trei ori si l-a întrebat simplu:
- Tu esti?
- Da. Eu sunt.
- Bine, dar eu ti-am fãcut toate pomenile!
- Atunci mai fã una, cã uite, sunt flãmând si dãrâmat de atâta drum!…
………………………………………………………
- Bine, nea Teslã, dar cum zici cã a fost cu haremul ãla? Chiar asa a fost?
- Uite ce e, mãi tâncilor! N-o sã zic nici cã da, nici cã ba! Voi alegeti cum veti crede. Povestile de pe front sunt unele reale, altele fanteziste. La un moment dat nici tu nu mai stii care e realitate si care e fantezie!
|
de Iulian Popescu 11/10/2021 |
Contact: |
|
|
