„Trădătorul şi neantul”
Emmanuel Macron si Franta sunt subiecte care-i interesează pe români din mai multe motive. Franta este, după Germania, a doua fortă decizională în UE si continuă să fie una dintre marile puteri economice mondiale. Iar Emmanuel Macron si partidul său, LREM, s-au asociat cu USR si cu Dacian Ciolos în Parlamentul European, Dacian Ciolos a fost până nu demult liderul grupului Renew Europe, inventat de presedintele francez. Acelasi Dacian Ciolos a făcut studii în Franta, este căsătorit cu o frantuzoaică si a fost comisar european pe agricultură, reprezentând, după unii, mai mult interesele franceze decât cele românesti. Traiectoria viitoare a USR-ului poate fi, tot după multi analisti, foarte influentată de eventuala realegere a lui Emmanuel Macron în Franta.
Alegerile prezidentiale franceze au intrat practic în linie dreaptă. Până în aprilie 2022 mai sunt doar sase luni. A apărut deja un posibil candidat-surpriză pe partea dreaptă, nationalistă, islamofobă. Este vorba de ziaristul de la Le Figaro (începând din 1996), Eric Zemmour, născut în 1958 la Montreuil, lângă Paris, si provenind dintr-o familie evreiască din Algeria, stabilită în Franta în 1952. Zemmour are deocamdată un singur cal de bătaie, islamul radical din Franta, si e creditat, în functie de sondaje, cu 8-15 % din voturi, desi nu si-a anuntat candidatura încă. Principalii săi sponsori par să fie tot cei care-l sustin pe Emmanuel Macron.
Candidatul principal, după cei mai multi observatori, favoritul, rămâne presedintele în functie, Emmanuel Macron. 25 % dintre francezi, spun sondaje oficiale, continuă să-l sustină. După alte sondaje, Macron ar fi la 11 %. LREM, partidul său, a obtinut la alegerile regionale din acest an 5,5 %. Marine Le Pen, contracandidata lui Macron din turul doi din 2017, presedinta partidului ultraconservator Rassemblement National, riscă să nu mai intre în turul doi sau chiar să nu se mai prezinte la alegeri dacă Eric Zemmour îsi continuă cursa, deocamdată doar mediatică, si candidează. Nici Philippe de Villiers, după câteva cărti dure de analiză politică publicate în ultimii ani, si nici fratele său, generalul Pierre de Villiers, si el autor al câtorva cărti cu continut patriotic si critic la adresa evolutiilor recente din Franta, nu si-au anuntat candidatura, desi erau asteptati.
Alegerile parlamentare, care se vor tine imediat după cele prezidentiale, în iunie anul viitor, par să fie deja transate în favoarea dreptei. Partidul Les Républicains pleacă în clar favorit. De altfel, Les Républicains au câstigat si alegerile regionale din iunie 2021 (37,92 % si sapte presedinti de regiuni). Partidul lui Marine Le Pen a obtinut numai 19,5 % din voturi si nici un presedinte de regiune. Xavier Bertrand, fost republican, presedinte reales al regiunii Hauts-de-France, pare a fi cel mai bine pozitionat pe dreapta, dar fără mari sanse. Alti candidati notabili la dreapta sunt Michel Barnier, fost comisar european, si Valérie Pécresse, realeasă presedinte al regiunii Île-de-France.
Succesul fulgurant al lui Macron în 2017, un tânăr Rastignac (din Balzac) din Picardia, la doar 39 de ani e incontestabil. Bilantul său însă pare a fi unul catastrofal pentru Franta. Analizele curg în acest sens. Pentru a reusi, Macron a trădat mai întâi stânga, l-a trădat pe fostul său patron, presedintele François Hollande, care l-a angajat în februarie 2012 la presedintie ca secretar adjunct al administratiei la sugestia lui Jacques Attali si l-a făcut ministrul Economiei în 2014, urmând sfatul aceluiasi guru. A ajuns presedinte atât de tânăr printr-o conjuratie a marelui capital împotriva partidelor istorice (François Hollande : „Emmanuel Macron nu e presedintele celor bogati, ci al celor foarte bogati.”). A fost parcă pus cu mâna de Jacques Attali (membru în Comisia Attali), a fost sustinut de Pierre Moscovici, Michel Sapin si de alti baroni socialisti, globalisti după ce François Hollande a renuntat să se prezinte din nou. A avut în spate Banca Rothschild si câtiva miliardari, dimpreună cu presa pe care acestia o posedă.
Dar marele repros pe care i-l aduc azi francezii e că ar fi trădat si Franta, prin cedarea de active (peste 10 % din marile întreprinderi strategice – vezi CAC 40) către capitalul din SUA si cel transnational. E citată adesea vânzarea Alstom – tranzactia a început-o Macron din pozitia de ministru al Economiei – către General Electric între 2014 si 2018.
La 13 octombrie 2021 a apărut la Paris cartea „Le Traître et le Néant”, 620 de pagini, la Editura Fayard, semnată de Gérard Davet si Fabrice Lhomme, amândoi jurnalisti la Le Monde de multă vreme (din 2002) si profesori de jurnalism de investigatie în scoli de elită. Cei doi au publicat împreună 10 volume de anchete, printre care unele si despre fostii presedinti Nicolas Sarkozy si François Hollande. „Trădătorul si neantul” e o anchetă asupra personalitătii lui Emmanuel Macron, a scandalurilor si afacerilor din timpul mandatului său, inclusiv dinaintea venirii sale la putere. Titlul noii anchete e o parafrază a unui titlu al lui Jean-Paul Sartre („L’Être et le Néant”). „Neantul” ar fi partidul lui Macron, LREM (La République en Marche).
„După mai multi ani de anchetă, ne-am dat seama că e vorba de cele două aspecte primordiale în ceea ce-l priveste pe Macron dar si macronismul („trădătorul” si „neantul” – n.n.). E mai întâi o succesiune de trădări ca să ajungă la putere [...]. Cât despre „neant”, e aproape o evidentă, neantul partidului La République en Marche, despre care partizanii săi spun ei însisi că nu-l pot defini”, a declarat Fabrice Lhomme la BFMTV la 12 octombrie 2021. În total, 110 persoane au acceptat să depună mărturie deschis pentru această anchetă, dar nu si presedintele Republicii, personajul central al cărtii, de depozitia căruia autorii nu au fost interesati.
În 2016, Emmanuel Macron îsi creează propriul partid, En Marche. Principalul său sustinător, cel mai des citat în orice caz, a fost miliardarul Xavier Niel, coproprietar al grupului Le Monde, ginerele lui Bernard Arnault, al treilea cel mai bogat om de pe planetă. Media people (Paris-Match, Voici, Gala...) au „vândut” cuplul Macron ca pe un nou cuplu Kennedy. Operatiunea de promovare începută cu cinci ani înainte de alegerile propriu-zise a reusit pe deplin. De remarcat că presa si media din Franta sunt detinute în proportie de peste 90 % de doar sase miliardari, care functionează ca un cartel.
Cum a ajuns Emmanuel Macron presedinte la doar 39 de ani ? Explicatia principală vizează oligarhii si interesele din spatele său. Dar si tânărul candidat a avut „calitătile” sale. Ce l-a ajutat cel mai mult e faptul că nu are nici o convingere. Un ultraliberal, un globalist care spune totul si contrariul său. Dar rămân faptele sale prin care, cum vom vedea, fluieră vântul. Emmanuel Macron a reusit să câstige în 2017 prin înlăturarea spectaculoasă a lui François Hollande, fostul său sef (la stânga), si apoi a lui François Fillon (la dreapta), marele favorit, căruia presa si media prostituată (Le Canard enchaîné, foarte probabilă oficină a serviciilor, ca si Academia Catavencu în România, cum s-a scris) i-au fabricat dosare peste dosare în plină campanie, unul mai inconsistent si mai fals decât altul, dar care l-au dărâmat.
Édouard Husson, profesor de universităti, geopolitician si expert în istorie si politică germană, îi face lui Macron un rezumat catastrofal în ceea ce priveste politica externă : „La momentul bilantului din aprilie 2022, Emmanuel Macron nu va putea prezenta decât o serie de esecuri în politica externă. Episodul SMS-ului „australian” e ultimul avatar dintr-o serie de rateuri rusinoase încasate de un presedinte al Republicii care n-a înteles că arta de a fructifica o putere natională nu se învată nici la Sciences Po si nici frecventând asiduu marile forumuri internationale ale globalismului, ci cunoscând istoria si geografia propriei tări si fiind înconjurat de indivizi cu experientă în domeniile apărării, diplomatiei si industriei” („Le catastrophique bilan d’Emmanuel Macron en politique étrangère”, lecourrierdesstrateges.fr, 4.11.2021).
După Édouard Husson, în politica externă, Emmanuel Macron a esuat pe toată linia : Australia, Africa, Mediterana, Noua Caledonie, Rusia etc. : „Cinci ani de înjosire a Frantei. Nici nu mai putem număra gafele, erorile sau incidentele diplomatice provocate de Emmanuel Macron de când e presedinte [...]. Si chiar si asa, a obtinut presedintele francez ce voia în Europa ? Tintind exclusiv relatia franco-germană si snobând „tările mici”, Emmanuel Macron a fost absolut incapabil să-si facă acceptată global viziunea despre „suveranitatea europeană”. Si asta cu atât mai mult cu cât a dus îndatorarea tării la 120 % din PIB [...]. Presedintele francez a declarat că NATO era în stare de „moarte cerebrală”, dar n-a reusit nimic pentru a crea o Europă a Apărării chiar dacă s-a avansat foarte imprudent în privinta posibilitătii de a împărti arma nucleară sau locul Frantei în Consiliul de Securitate. A vrut să îmbunătătească relatiile UE cu Rusia dar n-a obtinut nimic [...]. E primul presedinte francez care a făcut scoală după reforma Haby, cea care a zdrobit pentru prima oară predarea istoriei în liceu. Or, nu poti face politica externă a unei tări ca Franta fără cultură istorică si geografică” (Idem).
Campania electorală nu a început încă, ne găsim doar într-o precampanie precoce. În sase luni se mai pot întâmpla multe. De pildă, înscrierea în cursa prezidentială a lui Philippe de Villiers (72 de ani), conservator, suveranist, cu o întinsă si consistentă carieră politică, ar putea răsturna toate calculele de azi.
Petru Romosan
|
Petru Romoşan 11/7/2021 |
Contact: |
|
|
