Icoanele copilăriei
Nu doar unele cuvinte din versurile poetului Iosif Băcilă îmi amintesc de copilărie, ci și imagini. Miturile, credințele, obiceiurile din viața satului au păstrat și pentru mine valori culturale. Versurile: Primăvara, ne bucuram / dimineața, căci, / abia treziți din somn, / descopeream în casă / mieii fătați care, / în curând, aveau / să sară pe sub cuptor, pe sub paturi și / nu se supăra nimeni / dacă ajungeau, / în jocul lor nevinovat, / la masa mică... (1) deschid larg o fereastră spre vârsta inocenței.
Imaginea nu are nimic idilic. Până în momentul transformării socialiste a agriculturii, situația era ceva obișnuit în satele de munte din sudul Banatului. Îmi aduc aminte că eu și fratele meu mai mic dormeam în camera bunicii. Somnul nu venea ușor. Ne ajuta bunica. Torcea. Făcea lampa mică, coborând fitilul la limita de jos a flăcării. Intervenea în jocul nostru, numai dacă întreceam măsura. Dimineața somnul era așa de dulce. Când ne trezeam, vedeam oaspeții aduși în timpul nopții: oaia și mieluțul ei.
Poetul a urmat consecvent drumul pe care s-a trezit din inocența copilăriei. Sentimentul autentic al tradiției, trăit încă din tinereațea creației sale, când mărturisea hotărât: E zdrumicat în spice / darul pământului, / deși eu am venit prea târziu... / Dar voi rămâne aici / ca o livadă cu rod / veșmântată-n dragostea toamnei, / în purpura cântecului ei mlădiu. (2), a rămas viu, definind personalitatea și atașamentul poetului față de viața Almăjului, parte a idenntității naționale.
Mi-e dor de copilărie. Nu este un semn de bătrânețe, e un semn de tărie în veșnicia care cheamă orice ființă. E răspunsul pe care îl dau întrebării poetului: Nu ți-e dor, copilărie, / Să-ncolțești în bob de grâu, / Să aduci curată roadă / În poemul care-l scriu?(3)
În curgerea neostoită a lumii, ființa noastră e un copil al vieții, asupra căreia nimeni dintre semenii noștri nu-și poate lua dreptul de a decide, fără a-i deveni dușman de moarte: Fus, fus, / Fir-în-fus, / Bunul, buna, / Mări s-au dus /În olcuța de pământ, /Mai mult rouă / Decât vânt. // Mai copii / C-un drum de țară, / Mai copii / C-o primăvară, / Mai copii / C-un fulg / de nea, /Mai copii / C-o floricea. (4). Astfel poetul pune în lumină impulsurile creației: La moara / Cu zăpor de gând / Îmi macin liniștea-n cuvânt!(5). Cuvântul ( fus, bunul, buna, mări, olcuța, copil etc) răspunde la provocările creației. Cu el ne întoarcem la începuturile de dor ale limbii române, timp de care nu ne putem dezice în uniformizarea lumii, fără a pierde ceea ce avem mai scump în noi.
Imaginarul tradiției poartă identitatea noastră, singura valoare care dă tărie de caracter, în care se retrage și de unde izbucnește conștiința cuvântului: Multiplicat în culori, / multiplicat în lumină, / să poți trece râul - // Ca un titlu, / nebântuit de îndoieli, / pe deasupra unui poem(6).
Exact nu știu, oricum nu mergeam la școală, mă întorceam de la izvor cu ulciorul plin cu apă proaspătă. O ploaie torențială scurtă, venită ca din senin, m-a udat până la piele. Mi-am stors cămașa, privind brâul multicolor de la mijlocul ulciorului și am ridicat privirea spre Munții Almăjului. Atunci am văzut, parcă urcat de pe ulcior, cel mai frumos curcubeu din viața mea, de care îmi amintesc versurile de o simplitate rar întâlnită și plină de simțire spirituală: Curcubeul / însetat de dor / peste singurătatea lumii(7). A fost, în existența absolută a timpului, prima mea clipă sacră. O asemenea clipă s-a întâmplat, probabil, în viața poetului. La fel de frumoasă, de miraculosaă este chiar dacă se naște doar din inspirație poetică. Acum îmi dau seama cât mult poate cuprinde ochiul.
Ce-ar fi memoria colectivă fără limbă, fără tradiție? De fapt n-ar fi ceea ce știu. La șezători, cântecele păreau mai frumoase: Odată cu cântecele nepereche, / dorurile se deznodau / din sfârâitul fuselor, / neîntrebând pe nimeni / cât e ceasul ...( 8).
Versurile Până la apele somnului / Nu mai e decât o părere de vreme - / Până la apele somnului - . nu mai e decât o părere de drum - / o părere de iarbă, / o părere de cum?! (9) îmi amintesc de serile de priveghi. Dincolo de moarte, rămânea viața. Am privit, în copilărie desfășurarea jocului De-a fântâna. Fântâna era cercul de tineri așezați pe scaune. În centrul cercului era un scaun pe care sta o fată Nu mi s-a împlinit niciodată visul (am trăit adolescenta, în mare parte, departe de viața satului) să scot o fată căzută în fântână, care, drept mulțumire că am salvat-o, se lăsa să fie sărutată.
Între toate imaginile copilăriei, cea mai luminoasă este limba inimii. Îmi dă noblețea existenței. În cuvintele mamei îmi vine somnul. Prin ele începe ziua. În alchimia sensurilor apare drumul unei sărbători. Ființarea iubirii și ființarea durerii face viața.
Senzațiile existențiale cele mai simple, naturale, conștiința morții și veșniciei, a urmei omului pe pământ, ridică privirea deasupra firului de iarbă, deasupra apei de izvor: Mă bucură iarba, / raza lunii, izvorul, / mă bucură / piatra de moară / și creanga de ulm, / mă bucură dorul... //Mă bucură cuvântul / înflorit / înspre dimineață! (10)
Bucuria poetului e a existenței. Prin cuvânt, poezia devine topos al ființei, al iubirii, prin care văd că are cine să mai poarte veșnicia. Copilăria se păstrează în noi biologic și în memorie. E suficient o scânteie spirituală și imaginile pierdute să prindă viață. În planul artei, recuperarea copilăriei este parte din fenomenul fericit al creației.
Magia cuvintelor nu se poate compara decât cu miracolele naturii provocate de duhul verde din nervurile frunzei. Fără ele privirea se pierde în vidul verde. Fibrele sufletești dau tăria cuvintelor. Știința nu poate crea ceva să întreacă în putere slăbiciunea cuvintelor.
1. Iosif Băcilă, Anotimpuri, în volumul Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, Timișoara, Artpress, 2018, p. 132.
2. Idem, Sărbătoare târzie, în ciclul de versuri Lumina lacrimii, din volumul colectiv Afinitățle izvoarelor, Editura Facla, Timișoara,1985, p. 6.
3. Iosif Băcilă, Solilocvii cu nini, în Lumina cântecului, Timișoara, Ed. Facla, 1986, p. 13.
4. Idem, Joc, în Ibidem, p. 14.
5. Idem. Poem, în Poeme, Reșița. Ed. Semenicul, 1993, p. 15
6. Idem, Ca un titlu, în Ibidem, p. 7.
7. Idem, Poemul, în Oglinzi în inima pietrei, Reșița, Ed. Timpul, 2002, p. 54
8. Idem, Baladă, în Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, Timișoara, Ed. Artpress, 2018, p. 65.
9. Idem, Rost neștiut, în Ibidem, p. 128.
10. Idem, Drumul unei sărbători, în Poeme-Sanziene, Ed. Timpul, Reșița, 1997, p. 50.
Constantin Teodorescu / Kitchener, Ontario
|
Constantin Teodorescu 11/1/2021 |
Contact: |
|
|
