De ce ești grăbită, toamnă
Așa se naște-o poezie
Literele toate-s într-un loc știut
Și-atunci când vreau să scriu o poezie,
Mă descurc ușor, nu caut prea mult,
Le rânduiesc și le-aștern pe hârtie.
Aleg cuvintele cu grijă mare,
Caut metafore și epitete,
Curg versurile ca niște izvoare,
Rimele-s la locul lor, discrete.
De-mi lipsește cumva o silabă
Și versul șchioapătă fără ea,
Caut printre litere în grabă
Și la locul ei, o voi așeza.
Așa se naște a mea poezie,
Mă joc cu alfabetul în cuvinte,
Așez versurile cu măiestrie
Într-o poveste, care să vă-ncânte.
Toamna cea capricioasă
Sufletu-i plin de culoare,
Penelul toamnei e divin,
Strălucesc frunzele-n soare
Și vântul le bate lin.
Galbenul, în multe tonuri,
Ne zâmbește dintrun tei,
Care poartă grele doruri,
Plecate din ochii mei.
Un stejar falnic se-nalță,
Mantie-n roșu și-a pus,
E frumos și se răsfață
Când soarele-i la apus.
De privești către pădure,
Vezi curcubeu de culori,
Apoi soarele apune,
Se umple cerul de nori.
Toamna cea capricioasă
Anunță că-i vremea ei,
Se simte la ea acasă,
Ne poartă în jocul ei.
De ce ești grăbită, toamnă
Parc-aud al nopții sfetnic
Cum fredonează o baladă,
Gândesc că-i momentul prielnic
Cu toamna să stau la sfadă.
Simt o tritețe nesfârșită,
O fi vina singurătății
Și-o-ntreb, de ce-i așa grăbită
Să mă trimită-n iarna vieții.
O licărire de speranță,
Mai dați-mi voi stele, clipind,
Mă frânge dorința de viață,
Mai vreau multe toamne să prind.
Nu m-aprindeți, nu vreau să ard,
Nu sunt torță, un suflet sunt,
Vreau doar să simt că-mi este cald,
Nu vreau în iarnă prea curând.
(Drepturi de autor rezervate)
|
