Mic alai de toamnă rece
Aseară eram căzut pe gânduri asa cum fac eu când vreau să tac fără să mă mai opresc!
Dar ce să vezi, de geamul meu se zbate, a semnm un deget arămiu de care se lipise o frunză ruginie.
-Cine este, întreb eu, plictisit de atâtea semne pe care le-am asteptat o viată-ntreagă, aproape cam cât i-am asteptat pe americani, lasă-mă-n pace, nu mai vrau nimic!
-Sunt bătrânetea, zice glasul de dincolo de geam, ascuns parcă într-un abur rece, cu miros de lemn ars si plouat. Oare unde am mai întâlnit eu expresia asta?
Eeeeei, în tinerete, când mă captivau povestile din filme, povestile artistilor, am citit câteva gânduri ale artistei filmului mut Pola Negri, care spunea despre România că miroase a lemn ars, ud de ploaie. O fi râmas mirosul acela inconfundabil de incendiu national?
Se poate, dar despre asta într-o altă poveste! Bătrâneeta mă sâcâie la geam cu gesturi incoerente, cerându-si rândul pe umerii mei, că nu vă spuesei, s-au rânduit atâtea pe umerii mei încât nu mai stiu al cui este rândul să poposească pe ei. Mă sucturai ca de un vis urât, dar care persistă si în zori, si-i făcui loc alături de sărăcia cu care m-a pricopsit viata încă din copilărie.
De când mă stiu mi-a fost frică de ploaie, nu acea ploaie de iunie când dă rodul în porumb, si întoarce laptele-n sânul mamei, ci de ploaia de noiembrie, rece, dusmănoasă, asa cum zice si cântecul „sub un pătuiag de fân, lăcrima un biet bătrân, sub ploaie de tomnă rece si privea la cine trece”.
Păi da, vine o vreme când totul trece pe lângă tine fără să ai puterea să te agăti si să continui în acelasi ritm cu care colindai lumea până mai ieri. Simti greutatea propriului corp pe picioarele obosite, anii pe tâmplele albite si pe cutele din frunte, simti că-n lumea asta mică moare curajul de frică, bunul simt se duce-n zări, putere-i de nicăieri, stai la drum si vezi păreri care vin de nicăieri, te împaci oftând cu gândul că viata ti-a sărit rândul, ca-ntr-un joc de sotron mare scrijelit în drumul tare de tărână si pietris, si ascuns de luminis.
Doamne-ntoarce al vietii car, dă-mi ce nu mi-ai dat în dar, mâna de a rupe-n zori nelinistea dintre flori, dă-mi sărutul mamei blând, dă-mi cămasa-n spate arzând, de dor, de drag si de toate, de mai vrei, dă-mi sănătate, dă-mi picioare, cap si mâini, îndărjirea de la câini, răbdarea pietrei din drum si inima de om bun! Dă-mi puterea să sparg piatra, si întelepciunea lui tata, dă-mi iubirea de iubire si blânda dumnezeire, să pun la secere dinti, să scot boala din părinti, să cioplesc la poarta-n drum, vise cu dalta de fum
De sub streasină se aude un susur ca de izvor ce se prelinge apoi pe geamul încastrat in giurgiuvelele de lemn.
-Le-ai avut, uitucule, dar nu le-ai stiut, important este că le-au văzut ceilalti!
Râmas pe gânduri, încercam să refac firul vietii, să văd unde când si cum am lăsat dâră pe aci, prin astă dragă de lume. Nu prea sunt multumit cu ce văd, as fi vrut mai mult, dar, vorba „sergentului” lui Alecsandri, „rana din pulpă nu mă lasă”
Eu nu am o rană-n pulpă, ar fi fost usor, rana mea este în suflet, că nu am putuit fi mai eficace, mai strângător cu ale mele sentimente, prea le-am pus în vazul lumii si fiecare a luat cât i-a trebuit, uitând, de multe ori, să multumească, cel putin!
Până si somnul l-am avut în dungă, iar întoarcerea obrazului a fost o gimnastică asumată până la un punct.
Se spune că întoarcerea obrazului dovedeste întelepciune, cu conditia să fie făcută o singură dată, a doua oară deja este slăbiciune. Eu cred că am excelat în cea de a doua!
Acum nu mai am de întors nimic, nu că nu ar mai interesa pe cineva, dar sunt foarte ocupat să întorc timpul de urechi, să fac visele perechi, să mai ung tâtâna portii, sai mai tai la viată coltii, să pun tutun-n poznar si iasca lângă amnar, binele să-l tin îm frâu pâinea să o coc în grâu, laptele să curgă-n oală,viata să fie o scoală, îm rest, ce-o mai fi vom mai...trăi!
Sub un pătuiag de fân, lăcrima un biet bătrân...mic alai de toamnă rece si privea la cine trece.
Marin Trască
|
Marin Trască 10/22/2021 |
Contact: |
|
|
