Devenirea, peregrinările si tribulatiile unui refugiat politic ( I I I )
Căile Domnului sunt de nepătruns și pentru El nimic nu este imposibil. În august 1981, eram deja în concediu, când ne-au anunțat că pașapoartele fuseseră aprobate. Însă ca să-mi fie eliberate trebuia să prezint chitanță de plata impozitului pentruînfrumusețarea orașelor. În timpul inundațiilor catastrofale din 1970 guvernul deschisese un cont pentru donații voluntare, chipurile destinate ajutorări sinistraților la care, naivi, am contribuit. Mai târziu, Ceaușescu, printr-un decret, a transformat contribuția în impozit obligatoriu. Văzând că programul de înfrumusețare nu produsese nimic, de câțiva ani mă eschivasem de la plată. În silă am plătit retroactiv și mi-am ridicat pașapoartele. Miracol: toate patru fuseseră emise exact cum am cerut. În instituția aceea specializată nu sa găsit nici măcar un milițian să știe că nu exista graniță comună între Bulgaria și Albania, ori o Putere Superioară i-a orbit pe toți? Firește că nici eu nu știam cum ne vom descurca la frontierele cu pricina, dar era oportun să o luăm din loc înainte ca organele să se răzgândească.
Toate acestea erau însă uitate, în ziua aceea miraculoasă când noi călătoream spre Bulgaria. La prânz ne-am oprit câteva minute la troița de piatră de la Călugăreni, ce comemorează victoria lui Mihai Viteazul. Pe cer apăruseră nori furtunatici. La Giurgiu, înainte de Podul Prieteniei, am fost opriți de un roi de vameși tineri și aroganți. Nu era nici un călător, dar ei ne-au parcat pe locul cel mai îndepărtat de clădirea vamei. Apoi, ne-au cerut să descărcăm mașina și să depozităm calabalâcul pe asfalt. Abia terminasem că, însoțită de vârtejuri violente de praf și gunoaie, s-a revărsat din norii negri o răpăială torențială de ploaie văratică, silindu-ne să ne adăpostim împreună cu vameșii sub copertina din fața vămii. De acolo am asistat la completa fleșcăială a posesiunilor noastre. Între timp a sosit un cârd de TIR-uri și șoferii au cărat în mare grabă duzini de sticle de bere, mari pungi pline cu țigări americane și o sumedenie de pachete și pachețele, care au dispărut în clădire. Nici un vameș nu s-a aventurat prin ploaie să controleze ceva; documentele s-au semnat sub copertină, iar șoferii au plecat fără multă vorbărie. După ce ploaia s-a domolit ni s-a ordonat să încărcăm și să plecăm. Eram de zece zile în lagărul din Grecia și încă mai uscam lucruri plouate la Giurgiu ─ un neuitat cadou de adio.
Trecuți în Bulgaria, ne- am îndreptat grabnic către Sofia. Am încercat să oprim după Plevna într-o parcare, dar ca și în România nu avea closet, era inundată în excremente și mirosea...
Noaptea ne-a prins pe drum. Când m-a pălit somnul am ieșit de pe șosea la o margine de sat și am înnoptat în mașină sub un stejar uriaș. Eram aproape de Sofia, asfel că a doua zi am intrat devreme în capitala Bulgariei. Orașul nu ne-a impresionat, cu excepția clădirii organizației lor de turism. Era o construcție cu unul sau două etaje, iar pe întreaga fațadă se răsfăța harta Marelui Imperiu Bulgar de la anul 1000 ce se întindea, după autorii ei, de la Viena la Nistru și din Polonia până la Constantinopol. Revanșarzii maghiari vroiau numai Transilvania, bulgarii toată România și ceva în plus!
De la Sofia am intrat pe șoseaua spre Grecia, aflată la circa 250 km. Am trecut fără să oprim prin Stanke Dimitrov, Similli și Sandanski și am ajuns la graniță cam la ora 14:00, într-o mare îmbulzeală de automobile și oameni. Grănicerii bulgari ne-au oprit și după ce s-au uitat în pașapoarte s-au pornit să zbiere în limba lor. Destul de greu am dedus că era obligatoriu să ne întoarcem la Sofia, la ambasada Greciei pentru viză. Când am încercat să parlamentez cu ei, unul și-a scos pistolul și mi-a indicat cu el drumul înapoi. A fost un limbaj sugestiv și delicat pe care l-am înțeles numaidecât.
Ne-am retras descumpăniți ne știind încotro să mergem. Bani bulgărești aveam abia cât ne-au ajuns să copletăm rezervorul la o benzinărie de lângă graniță. La ONT, ne-au zis că în Bulgaria puteam schimba câți lei doream, de aeea ne-au dat numai mărunțiș să avem de buzunar. Noi nu intenționam deocamdată să stăm în Bulgaria, deci nu ne-am grăbit să schimbăm lei cu leva. Cătrănit am condus la nimereală pe un drum lateral vreo douăzeci de kilometri și am oprit într-un luminiș, lângă Petriè, o localitate rurală. Erau niște buturugi răspândite împrejur pe care ne-am așezat, am scos casetofonul, am pus Mica Serenadă și am studiat harta. Dulcea și eleganta muzică a lui Mozart ne-a alinat sufletele zbuciumate. Calmat am constatat că o altă întâmplare providențială făcuse să ne aflăm pe calea cea bună. Dacă continuam încă vreo 40 km ajungeam la Zlatarevo, punct de trecere în Jugoslavia.
Zlatarevo era un punct secundar de trecerea frontierei. Grănicerii bulgari mai relaxați, ne-au repetat totuși stereotipul despre înapoierea la Sofia pentru viza jugoslavă. Dar ei știau ceva ce noi nu știam: românii nu aveau nevoie de viză pentru Jugoslavia. Însă probabil mai știau și despre viza românească pentru ieșirea către Jugoslavia, ceea ce nouă ne lipsea. Însă eu am argumentat că nu pot ajunge în Albania, pentru care aveam viză, fără să trec prin Jugoslavia. După două ore de parlamentări, telefoane și conciliabule între ei, bulgarii ne-au lăsat să trecem.
În Jugoslavia, altă viață. Grănicerul civil era politicos și vorbea românește. Formalitățile n-au durat mult și ne-a lăsat liberi, urându-ne:Drum bun!
Gabriel Watermiller. Penticton , B.C, Canada
|
Gabriel Watermiller. 10/22/2021 |
Contact: |
|
|
