Gânduri mărturisite - Pionierul și „câinele lui Pavlov”
Cei din generația mea, care am fost printre primii pionieri ai Republicii Socialiste România (1965-1989), ne mai aducem aminte de deviza pionierească „Pentru gloria poporului și înflorirea României socialiste, pentru cauza partidului - înainte!", la care se răspundea cu entuziasm „Tot înainte!”.
Astăzi privind înapoi îți dai seama cât de profund ne-au fost afectate viețile de propaganda continuă privind înaintarea spre comunism. Nu conta că pașii de urmat pentru atingerea acelui viitor luminos nu erau definiți, ci doar necesitatea de a renunța necondiționat, aparent de bună voie și nesilit de nimeni, la speranțele, visurile și idealurile personale, pentru cauza partidului și înflorirea României socialiste.
Scriu aceste rânduri pentru cei mai tineri decât noi, care au avut norocul de a nu prinde această formă de reeducare prin promiterea unui viitor luminos, și care pot cădea cu ușurința în plasa propagandei cu binele general. Educația marxist-leninistă și curenta educație pandemică au în comun instrumentul de propagandă, care mai nou este ascuns sub numele de „campanie”, corect „campanie de propagandă”.
Din nou suntem mânați a merge orbește înainte, cu pandemia, cu vaccinurile, cu pașapoarte verzi, cu propaganda „științifică”, cu limitarea dreptului de exprimare, cu eliminarea opozanților și cu încălcarea drepturilor individuale, tot înainte. În trecut nu trebuia să te opui ideilor și practicilor partidului unic, astăzi nu trebuie să te opui la înghițirea „hapurilor” de tot felul în încercarea perpetuă de creare unui alt fel de „Om nou”, dacă nu unul programat ideologic cel puțin unul complet vaccinat.
Pionierul și „câinele lui Pavlov” aveau ceva în comun, și anume „condiționarea” de a răspunde la anumiți stimuli într-un anumit fel. Era de presupus că sunetul goarnei să ne adune la activitățile sociale de „muncă patriotică”, numai că avea efectul contrar, ne ascundeam care pe unde puteam. Așa s-a distrus spiritul civic, obligându-i pe oameni, încă de mici, către munca colectivă și lipsa asumării oricărei responsabilități.
Așa s-au plantat pădurile pe care „băieții deștepți” de astăzi le taie în neștire de vreo 30 de ani, așa s-au construit căile ferate și uzinele, furate sau vândute la bucată după revoluție, instalațiile de irigare, hidrocentralele și termocentralele cu care se mândresc nostalgicii. Dacă ne uităm bine, multe din lucrurile „mărețe” de pe pământ s-au făcut cu muncă forțată, cu jertfe și suferință.
Atât pionierul cât și „câinele lui Pavlov” se pot trezi la un moment dat, întrebându-se „cui prodest?” (cui folosește?) toată mascarada și apucând-o pe alt drum, refuzând „hapurile” impuse de stăpân, și amintindu-și fiecare de „lupul” din el, că tot avem noi românii multe sărbători străvechi dedicate lupilor. Atât timp cât stăm la locurile noastre nici pionierul, nici „câinele lui Pavlov” nu vor vedea lumina de la capătul tunelului.
Astăzi „pionierul” e de mult timp pe alte meleaguri, săturându-se de continua reeducare, fiecare schimbare găsindu-l tot nepregătit, și tot în așteptarea viitorului luminos. Are și un fel de reacție negativă la orice formă de manipulare, ”cine s-a fript cu ciorba, suflă și în iaurt”, vorba ceea. Aceasta ar putea fi o explicație a reticenței față de propaganda pandemică în populația și în emigrația din fostele țări socialiste.
Vom ajunge iarăși să fim turnați spre binele nostru, să ascultăm pe furiș „Europa Libera”, sau cum se va numi noul post de radio cu adevărat liber, când va apare? Vom fi din nou reclamați că citim cărți interzise, că ascultăm muzică nepotrivită sau că vorbim cu noii dușmani ai poporului? Vom avea un fel de scor social, un indice de obediență, un fel de coeficient de îngrășare a porcilor înainte de tăiere?
Greu de spus, istoria este însă ciclică, iar cine nu o înțelege este condamnat să o repete. Un semn ca repetiția vine este ignorarea valorilor, a cărților, a culturii în general. Când te consideri buricul pământului și crezi că ai dreptul de a insulta pe oricine, atunci vine și lecția, uneori individuală, alteori colectivă. Credeam că post comunismul a fost dificil, să vedem ce vine după pandemie.
De ce credem noi oamenii că am fi mai buni ca Dumnezeu în perfecționare Creației? De ce avem noi nevoie să ne jucăm de-a Dumnezeu, cum s-ar părea că s-au mai jucat câteva civilizații anterioare pe Pământ, de astăzi nu le mai dăm de urmă?
Poate e un fel de orgoliu omenesc, un fel de încăpățânare a omului să se autodepășească în încercarea de a-și afla limitele, uitând „Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că este scris: El pierde pe cei înțelepți în viclenia lor” – Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel - 3.19.
Ioan Cojocariu
Octombrie 2021, Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 10/12/2021 |
Contact: |
|
|
