Cum eviți un virus
Unsprezece mii de kilometri parcurși în lung și-n lat prin Europa dau cumva drept la formularea unei scurte concluzii, pe care mi-o asum fără pretenții de atotștiință. Vrând-nevrând, am adunat impresii de pe un continent cam debusolat, imagini care compun tabloul mozaicat al unei (Dez-)Uniuni Europene ce se zbate în strânsoarea pandemiei.
Fiecare stat, fiecare regiune, fiecare localitate, în fond fiecare individ își are propria sa strategie de combatere a molimei. Ergo, optează pentru o conduită mai mult sau mai puțin diferită de a celorlalți. Nu-și are sensul aici o detaliere a nuanțelor; prea stufos și derutant s-ar arăta rezultatul. Mai degrabă o subliniere a punctelor de comun acord merită o a doua privire, pentru simplul fapt că furnizează sâmburele unei platforme coerente, anvizajând un eventual consens.
Vin și zic așadar, cu mâna pe inimă, că, în ciuda diversității aiuritoare a teoriilor și politicilor anti-covid, un caracter comun le unește pe toate: sunt preventive. Toate evită riscul contaminării, fără să combată însă cauza. Lucru bun, zic înțelepții, știut fiind faptul că paza bună trece primejdia rea. Sau, cum bine susțin budiștii. „mai câștigat este cel care acceptă ceea ce nu poate schimba, adaptându-se la tot ce este implacabil”.
Totuși, nu-mi iese din minte comentariul unui bun prieten. După părerea sa, viitorimea ne va da o notă foarte proastă, pentru că ne-am concentrat pe tacticile de evitare a contaminării, uitând să acordăm mai multă atenție căutării unui leac.
Mai țineți minte primul impuls pe care l-am avut cu toții, atunci când s-a zvonit că ne paște un virus ucigaș? Eram aproape siguri că, așa cum s-a procedat în cazul diverselor „gripe” anterioare, se va găsi rapid un antidot. O avalanșă de metode băbești și sfaturi practice a invadat imediat mediile de comunicare, pornind de la gargara cu alcool și mergând până la îngurgitarea de sodă caustică sau împachetarea bolnavului în foi de ceapă.
Trendul acelui elan pompieristic s-a eliminat treptat, făcând loc tacticilor de azi, de evadare în masă, de fentare a virusului, de ocolire a îmbolnăvirii. În fond și la urma urmei, suntem toți încă în faza de negare încăpățânată, îmbărbătându-ne cu îndemnul că urgia va trece și vom reveni în curând la normal. Să fie asta doar doar o amăgire? Pușchea pe limba mea!
Revin la politicile anticovid europene: În Franța se insistă într-atât pe vaccinarea în masă, încât cine nu acceptă injecția este concediat. În Germania se pune accent pe trackingul contactelor fizice directe, lucru care dă fiori așa-numiților „Wutbürgeri” (cetățeni furioși), ce ies în stradă și protestează împotriva statutului de „om transparent”. În Austria, în schimb, ți se cere la tot pasul un test, iar în Spania nu calci în nicio încăpere fără mască pe față. Cât despre România, se știe... cu fiecare ușă pe care o deschizi, accepți să ți se ia temperatura. Un gest exasperant-tranchilizant, care nu duce nicăieri (cred că meseria de „ om-termometru” ar trebui omologată în curând).
Cum s-a ajuns aici, de ce am decis toți să ne ascundem? De ce ne-am descurajat între timp? Unde rămâne elanul nostru de început?
Caut să-mi explic eșecul științei pe direcția aceasta, cercetând cauza bolii. Virusul e un mecanism neînsuflețit, un mic aparat cu însușiri modeste. Poate că tocmai lipsa de viață care-l caracterizează îl face imun la antidoți. Mi se pare mie, sau mai ușor se „omoară” o bacterie sau un parazit, decât un impasibil agent patogen lipsit de viață?!
Poate să mă înșel, dar văd în natura sa neînsuflețită similitudini cu fenomenele acelea care ne depășesc puterile, despre care pomeneam adineaori, cele cu care trebuie să ne aranjăm, pentru că ne depășesc capacitatea de luptă. Pare logic să te ferești de contaminarea cu o boală care (încă) nu are leac, așa cum e la mintea cocoșului să nu cauți să deviezi un fulger sau să nu-ți faci casă într-o albie de râu sau în apropierea unui vulcan (desigur, există și oameni care riscă asta în mod deliberat, dar nu despre ei vorbim aici). Atât virusul, cât și uraganii sau stratul de ozon sunt fenomene impasibile, insensibile la atacurile noastre mai mult sau mai puțin sentimentale și la retorica noastră patetică. Degeaba ne adesăm întrebări precum „ce-am greșit ca să merităm asta?” sau „cum de nu se satură de noi, după atâta vreme?”. Neavând componente organice, virusul n-are nici un aparat cu care să ne recepteze nedumerirea, darămite unul cu care să ne răspundă. SAR-Cov e însăși reflecția noastră într-o oglindă rece, spectrul monstrului pe care l-am putea fi, dacă nu am avea capacitatea de a rezona prin emoții.
Cred că aici ar trebui să punem degetul, pe rana noastră proprie, pe fragilitatea la care nu renunțăm, neacceptând să devenim noi înșine niște componente mecanice simple, asamblate într-un angrenaj infailibil, bazat pe un principiu scandalos de rudimentar, fără cale de evadare.
Poate că schimbarea care se produce acum în viața noastră nu are o natură manifestă, palpabilă, grefată pe acțiuni, ci una de profunzime, obligându-ne să ne reorganizăm gândirea și să acceptăm cu serenitate existența unui al treilea drum, unul pe care nu l-am văzut înainte: nici atacul, nici resemnarea, ci clasica adaptare, cea cu care natura ne-a boxat planeta de-a lungul timpului, trecându-și viețuitoarele prin toate fazele supraviețuirii forțate. Aceasta e soluția pe care o intuim, dar refuzăm s-o acceptăm, pentru că implică schimbări dureros de profunde în viețile noastre.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg , Benissa
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 10/12/2021 |
Contact: |
|
|
