Către sine însuși
Prin rațiune, care a fost dăruită de zei deopotrivă tuturor oamenilor, aceștia sunt frați între ei. Dacă unii păcătuiesc, aceasta provine din necunoașterea binelui și a răului: ei au lăsat în părăsire cultivarea rațiunii și au fost cuceriți de înclinările rele. Tu, însă, care știi pricina greșalei lor, nu te supăra pe ei, iartă-i, ajută-le să se întrepte, iubește-i.
Datoria noastră e de a întrebuința cu înțelepciune timpul dăruit. Nici o osteneală și nici o suferință nu trebuie să ne fie prea mare, pe calea spre virtute. În curând moartea ne va aduce odihna veșnică. Căci viața e activitate, moartea e liniște. Ambele sunt deopotrivă vrednice de binecuvântare. Frica de moarte e cel mai neînțelept lucru cu putință. Ea doară nu ne face nici un rău, nu constituie nici o nenorocire. Tot așa ca și nașterea ea e un proces firesc, precum îl observăm zilnic împrejurul nostru, în lumea plantelor și a animalelor. E vreo floare nenorocită, pentru că, după ce a respirat lumina soarelui, atât cât prin tăria organismului ei era în stare, se ofilește și cade la pământ? ”Trăiește, dară, clipa aceasta de timp potrivit naturii; apoi desparte-te cu senină blândețe de lumea de aici, întocmai ca oliva coaptă, care cade, ce a purtat-o și mulțumind arborelui ce a născut-o.”
Nu eroul, ci martirul reprezintă enflorescența cea mai pură a identității omenești: cel ce luptă e mare; cel ce suferă, însă e sfânt. Și sfințenia e singura cale spre cer. Ea stă infinit mai presus de mărimea eroică. Sacrificiul pentru aproapele e mmai ideal decât lupta pentru dânsul. Iubirea, iertarea și jertfa sunt singurele virtuți cerești, prin ajungerea cărora se poate, cu adevărat, împlini menirea vieții noastre.
Liniștea vieții nu are nevoie de retragerea în pustietăți, noblețea nu are nevoie de mândrie închipuită și disprețuitoare; iubirea nu are nevoie de răsplată; iertarea nu e o slăbiciune. Omul conștient de nimicnicia sa în mijlocul cosmosului, dar de rostul său aici pe pământ, se bucură de o pace sufletească neturburabilă. Spre a lucra, adică a trăi, ca și spre a se odihni, adică a muri, el e însuflețit de aceeași seninătate voioasă, ca ceea ce-l cuprinde, la privirea unei scene din natură.
Trebuie să luăm aminte la aceste două adevăruri: întâiul, că toate lucrurile se află într-un circuit veșnic și neschimbat, și cp nu este de nici o însemnătate a observa aceleași lucruri timp de o sută de ani, sau un timp nesfârșit, și cel de-al doilea, că cel ce moare în vârsta cea mai mare, ca și cel ce moare foarte tânăr, amândoi pierd același lucru. Ei pierd doar numai momentul prezent, fiindcă ei nu sunt stăpâni decât pe acesta, iar bunul pe care cineva nu-l posedă, nu-l poate pierde.
Dacă orice faptă a ta urmează întodeauna rațiunea sănătoasă; dacă îți fci datoria de fiacare moment cu zel, cu putere, cu bunăvoință, și fără a te uita la lucrurile lăturalnice, cauți să păstrezi curat geniul din tine, ca și cum ar trebui să-l restituiești îndată; dacă lucrezi astfel fără teamă și fără speranță, și ești mulțumit cu fiecare activitate conformă naturii și cu iubirea eroică de adevăr în cuvintele și manifestările tale, vei duce o viață fericită, și nu există nimeni care te-ar putea împiedica să lucrezi astfel.
Precum chirurgii poartă totdeauna la ei, pentru operațiuni eventuale neprevăzute, aparatele și bisturiul lor, tot astfel și tu trebuie să fii aprovizionat cu principiile necesare spre a privi cum trebuie, faptele divine și umane și, conștient de conexiunea reciprocă a amândurora, să execuți toate lucrările, chiar și cea mai neînsemnată, potrivit lor. Căci nu vei realiza vreo treabă omenească, în mod fericit, dacă nu o raportezi la divinitate, precum nici invers.
Rămâne ca însușire caracteristică a omului bun, doar să-și ia drept călăuză în toate faptele care-i apar ca datorii, rațiunea, să primească cu dragoste toate întâmplările datorate înlănțuiri soartei, să nu păteze geniul ce tronează înăuntrul pieptului său, nici să nu-l neliniștească printr-o învălmășeală de închipuiri, ci să-l păstreze senin, supus fără pretențiuni față de divinitate, și să nu vorbească ceva contrar adevărului, și nici să facă ceva contrar dreptății. Și chiar dacă lumea întreagă ar băga îndoială în viața sa simplă, morală și voioasă, totuși nu se va mânia din cauza aceasta pe nimeni, nici nu va părăsi cărarea, care-l duce la acel țel al vieții, la acare orice trebuie să ajungă curat, liniștit, pregătit și cu o resemnare voioasă în fața destinului său.
Orice întâmplare care are loc, are loc cu dreptate. Dacă observi toate lucrurile, cu băgare de seamă, vei recunoaște lucrul acesta; vreau să zic nu numai potrivit cu orânduirea naturală, ci mai ales potrivit dreptății, și oarecum ca o acțiune a unei ființe, care distribuie toate rolurile după vrednicie. Ia aminte deci bine la punctul cum ai început, și orice faci, fă-l cu năzuința de a fi bun, bun în înțelesul propriu al cuvântului. Aceasta să-ți fie norma statornică în tot ceea ce faci.
În interval de zece zile, vei reapărea ca un zeu, în ochii acelora care acum te privesc ca pe o fiară, sau ca pe o maimuță, dacă revii la principiile tale și la slujba la rațiunii.
Ce de timp câștigă acela care nu se uită la ceea ce spune, sau face, sau cugetă aproapele său, ci numai la ceea ce el însuși face, ca să fie lucru drept și sfânt; nu lua minte, zice Agathon, la moravurile rele din jurul tău, ci umblă drept pe cărarea ta și nu te bate.
Închipuiește-ți întodeauna lumea ca pe o făptură alcătuită numai dintr-o singură materie și dintr-un singur spirit. Ia aminte cum toate existenețele se acomodează scopului unic al acesteia; cum toate corpurile se formează în virtutea unei pulsiuni unitare, cum tot ce ființează contribuie la nașterea tuturor fenomenelor, cum toate lucrurile stau într-o solodaritate rațională, și de ce natură este conexiunea intimă și reacțiunea lor laolaltă.
Este o datorie să așteptăm în pace decompoziția noastră naturală, și să nu ne plângem de întârzierea ei, ci să ne liniștim numai cu adevărul următor: întâi, nu mi se poate întâmpla ceva, care să nu fie în acord cu natura universului și apoi, ci apoi că numai de mine depinde de a nu face nimic contrar Dumnezeului meu și Geniului meu, căci nimeni nu mă poate sili să lucrez contra lui.
Adaptează-te condițiunilor în care soarta te-a așezat, precum și a oamenilor cu care te-a întovărășit destinul, revarsă iubire, însă cu sinceritate.
Vrem să încercăm a convinge pe alții! Oricum, împlinește-ți datoriile dreptății și ale rațiunii, chiar împotriva voinței lor. Dacă totdeodată cineva ți se opune cu violență, atunci retrage-te spre mulțumirea de tine și la liniștea sufletului și slujește-te de opozițiunea aceea spre desfășurarea altei virtuți. Gândește-te că tu năzuiești numai în mod condiționat la ceva și că nu tinzi la ceva imposibil. Către ce anume? Tocmai către o asemenea determinare a voinței. Pe aceasta o obții, chiar dacă țelul, spre care înaintezi, rămâne neîmplinit.
Ambițiosul găsește binele în considerațiunea altora față de el, senzualul, în propria sa patimă, pe când cel chibzuit, în faptele cerute de vocațiunea sa.
Zică, sau facă lumea orice ar vrea, eu sunt dator, oricum, să mă port cinstit; ca și cum aurul, sau smaragdul ar zice mereu: facă, sau zică lumea orice-i place, eu tot smaragd rămân și-mi păstrez culoarea.
Cutare se teme de schimbare. dar poate să existe ceva fără schimbare? Ce-i place mai mult, sau ce-i convine mai bine naturii? Oare poțisă faci o baie, fără ca lemnul să se altereze, ori să te bucuri de hrană, fără ca alimentele să se prefacă? Sau este oare cu putință vreun lucru folositor să ajungă desăvârșit fără o evoluție? Așadar, nu înțelegi că și alterarea are același rost, și că ea este, de asemenea, necesară naturii?
Pune capăt închipuirilor. Stăvilește cursul patimilor. Păstrează prezentul în stăpânirea ta. Caută de înțelege ce întâmpini tu, ori un altul. Separă și descompune fiece obiect în forța sa primordială și în materia sa. Cugetă la ora cea din urmă. Lasă păcatele săvârșite de către alții, acolo unde s-au petrecut.
Un semn adevărat de perfecțiune morală, ni-l dă omul, care petrece fiecare zi, ca și cum ar fi cea din urmă a vieții, dparte de aprindere, de zgomot și de fățărnicie.
Este de râs să nu voim să ne înăbușim răutatea noastră proprie, lucru cu putință, ci dimpotrivă, numai a celorlalți, ce nu este cu putință.
Dacă ai făcut o binefacere și altul a primit binefacerea ta, ce mai cauți, ca un smintit, pe lângă aceasta, al treilea element, anume, să obții faima de filantrop, sau o răsplată în schimb?
Ai încercat până astăzi câte ceva, ai rătăcit printre obiecte, și cu toate acestea n-ai găsit nicăieri fericirea vieții: nici în raționamente, nici în bogăție, nici în stima altora, nici în plăcerile simțurilor, nicăieri. Atunci, unde este ea de fapt? Acolo, unde se împlinesc cerințele naturii omenești. Dar cum se pot împlini aceste cerințe? Dacă facem ca năzuințele și faptele noastre să derive din principii. Ce fel de principii sunt acestea? Sunt acele norme referitoare la bine și la rău, și după care ceva nu poate fi un bun pentru un om, dacă nu-l face drept, cuminte, curajos, liberal și tot așa ceva, care nu-i dă însușirile contrare, nu este rău.
Mai înainte de orice, nu te neliniști; toate evenimentele au loc după legi în acord cu natura. Încă o fărâmă de timp și nu vei mai fi ființă. De aceea, ia aminte cu ochii ațintiți spre misiunea vieții tale și ține minte că tu trebuie să fii om bun și împlinește nesmintit cerințele naturii omenești și vorbește de asemenea numai ce ți se pare cu totul drept, însă totdeauna într-un chip modest, liniștit și nefățarnic.
Dacă nu-ți este dat să citești, îți este totuși dat să îndepărtezi orice rușine de la tine; îți este dat să stăpânești plăcerea și durerea; îți este dat să te arăți mai presus de orice sete de glorie deșartă; îți este dat să nu te mâniezi pe oameni nesimțitori și nerecunoscători, ba încă să le faci bine.
Căința este un fel de pedeapsă ce ne-o dăm noi înșine, findcă am lăsat să ne scape un folos oarecare din mână. Binele este, în mod necesar, și folositor și de aceea omul bun și nobil trebuie să se intereze de el. Din contra, niciodată un om bun și nobil nu s-a căit că a lăsat să-i scape o plăcere. Prin urmare, plăcerea simțurilor nu este nici ceva folositor, nici vreun bine.
Îi face bucurie unui om faptul de ase purta într-adevăr omenește. Însă purtarea cu adevărat omenească este bunăvoința fațăde semeni, nesocotirea excitațiunilor senzuale, discernământul dorințelor ispititoare, și contemplarea naturii în efectele sale.
Ce stricat și viclean este omul care zice: sunt hotărât să mă port sincer cu tine! La ce, omule, asta? Nu este nevoie să-mi spui așa ceva, ci trebuie să se vadă pe loc calitatea asta. Pe frunte trebuie să-ți fie scrisă asigurarea aceasta. Ea trebuie să iradieze din ochii tăi, precum amicul poate citi imediat toată afecțiunea din ochii celuilalt amic. În general, omul sincer și bun trebuie să fie în genul său, cine se apropie de el, bagă îndată de seamă, de vrea, sau nu vrea. O sinceritate actoricească, din contră, este ca un pumnal ascuns sub mantie. Fugi de ea cât poți de repede. Bărbatul de treabă, sincer și cinstit se poate recunoaște, în mod neîndoielnic, chiar după ochi.
Astăzi aguridă, strugure-n ciorchină, și-n sfârșit stafidă – numai prefacere, însă nu în neant, ci simple alterări.
|
Marc Aureliu 10/10/2021 |
Contact: |
|
|
