Poezia care pulsează în ventricule - ,,Antimetaforeˮ de Elsa Dorval Tofan
După volumul de debut Lansare de promisiuni , apărut în Editura Kron-Art în anul 2018, Elsa Dorval Tofan își onorează angajamentul de a-și semnala în continuare prezența literară prin volumul de poezii intitulat Antimetafore . Deși stabilită în Canada de multă vreme, a înțeles că limba maternă îi poate cel mai bine găzdui în versuri frământările. Din titlul ales pentru noua apariție se distinge o atitudine neoavangardistă, de refuz al modalităților poetice tradiționale, dar și opțiunea pentru un alt fel de a scrie, pentru o altă estetică. Poeta însăși, conștientă de noutatea la care subscrie, se înregimentează în infrarealism, atitudine literară și filozofică deja bine consolidată în scrisul românesc.
Imboldul creator care o dirijează pe poeta româno-canadiană este conceperea poeziei ca o posibilitate de eliberare de toate convențiile și limitele impuse de societate. Această tendință se manifestă în planul conținutului și al formei. De altfel, apărută la inițiativa unor artiști din Mexico City în anii ʾ70 ai secolului trecut, orientarea infrarealistă a fost considerată de acești poeți rebeli ,,un Dada mexicanˮ, în apropierea Generației Beat. Totala libertate și ieșirea de sub jugul raționalului a fost formulată de pictorul chilean Roberto Matta ,,Blow the brains out of the cultural establishment”. Activarea spontană a imaginației, eliberarea oniricului sau exploatarea zonelor iraționalului sunt acreditate ca surse poetice. Se oferea astfel un câmp nelimitat de inspirație și de expresie, pentru scriitori ,,cu un picior în realitate și cu altul în visˮ. Aceasta este atitudinea la care marșează curajos Elsa Dorval Tofan, demonstrând că prin Antimetafore se face poezie.
O ipoteză de lucru pentru intrarea în universul textual infrarealist poate oferi prezența elementului de compunere infra-, semnificând ,,dedesubtˮ, ,,de mai josˮ, ,,dincolo deˮ, ceea ce conduce spre definirea unui palier al realității, acela al elementelor de bază care susțin și condiționează structura unui sistem. La acesta pare că vrea să ajungă și poeta eliberată de obligațiile esteticului căutat ca necesitate, capabilă să pătrundă în spațiile cele mai obscure ale existenței mundane. Mijloacele îi stau la îndemână, ca un observator atent, dar nemilos al realității, care propune cititorului un nou tip de lirism, acela generat de o poezie identificată în prefața volumului Antimetafore ,,ca o reflecție critică și lucidă asupra destinului omenirii, la nivel global, reprezentativă pentru sentimentul de singurătate, neîncredere și derută al omului contemporan, după moartea ideologiilor și apariția inevitabilă a noilor provocări științifico-tehnologice, dar și politice.ˮ (p.11)
Universul vizat de poezia Elsei Dorval Tofan este unul căutat în adâncime, la nivelul structurilor de bază, atât al obiectualului, cât și al subiectivului. Din această cauză, adevărul cu care se deschide primul poem din volumul Antimetafore este ,,pentru imposibil nu există constrângereˮ (Ad impossibilia nemo tenetur). De aici derivă, ca o justificare, și numeroasele referințe la lumea cuvântului, la propriul univers de creație, un crez poetic sui-generis.
Dorința de ordonare a unui real haotic pare a se întrezări chiar din așezarea poemelor în ordinea alfabetică a titlurilor, încheind în ultimul poem, Peștele de pe copertă, cu avertizarea că acesta este din plastic. Este semn al unei lumi care și-a devalorizat naturalul. Acest efect se revarsă și asupra creației, pe care poeta o vede în criză, pe când ,, Poeții, în grevă, zgândăresc gelatina, foița memoriilor/ Inspirației, îi fac respirație gură la gură, o redemarează,/ Dar de atâta încercare e înecată, de atâta manipulare/ Ofilită...ˮ, iar ca urmare, ,,Poezia e în burn out, rima, în atac/ De panică, proza e desfrânată, iar drama e depresivăˮ (Burn out). Perspectiva este totuși luminoasă, când poeta își devoalează travaliul: ,,Selecționez claviatura, selecționez diacriticele,/ Am grijă de acum-ul pe care îl numesc reprezentare./ Suficient să pui glugă utopiei, suficient să-i fie/ Cald, fantezia devine realizabilăˮ (Ad impossibilia nemo tenetur). Responsabilitatea creației este asumată în termenii ludicului și autoironicului în Despre libertatea cuvintelor: ,,Nu mai putem lăsa cuvintele la zbenguială,/ Libere printre razele de soare, fără protecțieˮ. Receptând ,,vocea de dinăuntruˮ poeta descrie în poemul Fără restanțe prin acumulări halucinante pericolul de a fi expus ,,focului Leviatanuluiˮ când se caută ,,mugurii silabelor accentuateˮ, auzind ,,zgomotul infernal al verbelor de mișcareˮ. Perspectiva însă nu înspăimântă. O generoasă atitudine se desprinde din poemul Circulația în natură: ,,Dacă m-ar întreba pe mine ce aș vrea să fac/ Aș răspunde fără nicio ezitare: să împart cu/ Voi tot restul zilelor mele, restul poemelor,/ Visele lor, cu un kir royal și un saumon fuméˮ. Ieșirea spre alte planuri de referință ale prezentului este revigorantă.
Imposibilul devine posibil atât la nivelul construcției unei alte realități, cât și la acela al limbajului. Pentru a-și reifica universul poetic, Elsa Dorval Tofan aplică o formulă proprie infrarealismului, aceea a libertății absolute de selecție și combinare lexicală, într-o echilibristică tensionată între vis și realitate. Ceea ce o distinge în mod decisiv este alternarea năucitoare a planurilor și vocilor lirice, acordând terminologiei medicale și nu numai, dreptul de a face parte din poezie. Aici se va contura și o atitudine singulară, când poeta vorbește despre viață și moarte cu simplitate, detașare și cinism. Cu acestea se întâlnește cititorul pentru prima dată în poemul Agnozie, unde, efect al unei supralucidități, își descrie tatăl ,,mort de orgoliu în patul/ cel nou, cel mare, cu arcuri tariˮ dar și mama ,,moartă de fricăˮ, ,,contopită în salteaua cu garofițe arse/ De un soare cianoticˮ. Repetitivul obsesiv, nonsensul și absurdul, precum ,,O să fie bine, mârâiam și eu, mortul viu lovit de agnozieˮ pot aduce creația Elsei Dorval Tofan alături de poezia lui Ionel Ciupureanu din volumul Venea cel care murisem, Editura Max Blecher, 2015, după cum biografismul nud, într-o demitizare a familiei, ca aceea din poemul Cum a fost, se află în tangența scrierilor lui Robert Gabriel Elekeș publicate la aceeași editură în 2018, sub titlul o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine.
Bine asimilat dintr-o experiență profesională în domeniul medicinei, lexicul de specialitate îi servește poetei inițierii unor sensuri neașteptate. Uneori e un joc cu cuvintele, construind imagini ca în pictura lui Salvador Dali, când vede ,,piciorul-creier cu joc de gleznă și mobilitate,... mâna-picior, nearticulată și neștiutoare... piciorul-picior./ Ludică inepție a mentalului înșelător, numită uneori fericireˮ ( Antimetaforele scenei). În Atlas nu e gigant descrierea patologiei este completă: ,,Mai întâi a început o oboseală dinspre unghii /Tot mai subțiri, tot mai sfărâmicioase, mate./ Apoi a urcat în torace, în zona toracelui mai/ Precis, un timp a rămas acolo, cum rămâne/ Alcoolicul șmecher în stand-by între pancreas/ Și ficat, între ceaiul hepatic și frecția la piciorul/ De lemn.ˮ Inventarul lexical este foarte bogat, dar izbutește figurarea: ,,nu șovăi să circuli prin encefalul meuˮ (Bate la ușă!); ,,cordoane Ombilicaleˮ, ,,Labirintului ososˮ (Burn out); ,,transfuzia de cuvinteˮ (Conștiința de noi); ,,epiteliul mâinilorˮ (Constatări); ,,Tu nu cicatrizezi pe sterilˮ (Concluzie); ,,metafore vasoconstrictoareˮ (Metafore. Metafizice); ,,timida homeostazăˮ (Fără restanțe). Excesul prejudiciază totuși emoției cu care relatează momentul plămădirii noii vieți în pântecul mamei, în poemul Gemene, celulele, unde se vorbește despre cordonul ombilical, oxigen sărac în atomi, limfopoieza, vilozități cianotice, placenta cărnoasă, ,,embrioni trecuți care fuseseră cândva Noi.ˮ
Lumea în care trăiește, așa cum o percepe Elsa Dorval Tofan, se află sub stăpânirea frigului și amenințarea timpului: ,,Pământul se zvârcolește artrozic sub menghina gheții/ Pe autostrada suspendată în ceață, mașinile se întrec/ Cu fluturi din sticlă apoasă, viscolul machiat strident/ Așază pe cer o câmpie de fum din care curge visarea,/ Numitor comun al somnului și al metastazelor gândirii/ Împăcată, firesc, cu hibernarea. Zăpada a făcut din casă/ Casa Oaselor pudră, prizoniere în frig, nu e de mers, e/ De înotat printre cristalele reci, orbitor de strălucitoare/ Sub soarele brutal ivit, peste oraș plutesc aburi de cafea/ Fluviul își începe dansul, blocurile de gheață zăngănind/ Eliberează apa, vârtejul de pești își dă drumul, e timpul.ˮ (Canadiană). Existența contemporană se desfășoară în mișcări fantomatice, șablonarde în Fantoma din 211: ,,Autobuzul ticsit cu tristeți, corpuri, căști și telefoane, inexpresive/ Fețe, tăceri acute, autobuzul în care el și ea se întâlnesc cu spatele,/ Cu selfi-ul celuilalt, cu măștile împotriva virușilor, plescăind gumăˮ, într-o imposibilitate a comunicării: ,, Ne încurcăm în vorbe, în diacritice, vocabularul comun e mic,/ Tu nu auzi ce văd eu, eu nu văd ce auzi tuˮ (De filmat).
Refuzul lirismului edulcorat permite o viziune originală și asupra unor teme abordate cu prudență de poeta mileniului III. Iubirea este analizată la nivelul infra- : ,,A iubi este un cuvânt/ prin urmare scheletul/ Acestei iubiri fără țesutˮ (Iubirea ca silogism), este demitizată, adusă la nivelul 0 al sentimentelor: ,,Mă iubești , îmi spui, cum, te întreb/ Ca apa de ploaieˮ(Pneumotorax), dar poate fi și dăruire totală, tulburător animalică, așa ca în Poezie de dragoste: - ,,Ai intrat în cameră/ te-am simțit după miros... Ne privim în iris, în pândă/ unul hrana celuilaltˮ, însă fără complicații metaforice: ,,pândim fără răgaz/ Contopirea noastră metaforică... fără nicio metaforă.ˮ În același registru se cuprinde receptarea naturii în Lacrimi de primăvară: ,, Un abur acru mirosind a incertitudine, a îngrijorare/ Se întindea peste orașul părăsit de zeiˮ ,,E atât de întuneric, încât morții nu-și pot vedea moartea.ˮ sau descoperind poezia lucrului simplu, în descrierea verii pe Handfield Circle: ,,cineva face un barbecue, în spate, prin /Curți, cățeii aleargă zăpăciți de prea mult crud.ˮ Bucuria renașterii naturii se concretizează totuși în metafore, de care poeta este conștientă: ,,Seismul primăverii forțează explozia cuvintelor perle șiragˮ (Metafore. Metafizice).
Apelul la narativ semnalează prin prozaicul accentuat declinul și dezabuzarea omului civilizației moderne. Iată Așteptând autobuzul: ,,Din când în când mă uit în vitrine și văd pe fundal cerul azuriu,/ Peste el o față hâdă, ochi de demon care fură cadavre și plânge./ În stație facem rândul, demoni și cadavre așteptăm autobuzul.ˮ În poemul Gingălbel se consemnează Crăciunul cu brazi din plastic și zăpadă artificială, când ,,Copiii sunt nedumeriți, în magazine toate sărbătorile/ Sunt la fel, muzică, sclipici, grabă, isterie generalizatăˮ. La fel, Halloween este doar o rugăciune în fața morții în imagini delirante, ,,o mână de cadavre, fermecător machiateˮ, în locul obiceiurilor creștine. Anularea esenței umane este un semn al degradării lumii contemporane în Transumanism, o povestire terifiantă de tip SF, în care ,,roboții de casă își fac de capˮ într-o existență programată. Ancorată în realitatea imediată, poezia Elsei Dorval Tofan integrează (am zice poetizează) și limbajul politic, ca în Houellebecq a merdat unde personajul este un antiliberal, un antifeminist, ,,un comunist cu iz dʾabsinthe care ar vota pentru Le Penˮ. Tot acolo apar Macron și Trump, pentru a concluziona: ,,Du coup nu înțelegi nimicˮ . Apelul la vocabule străine, așa cum se cade într-o lume a globalizării, precum și la numeroase personaje și personalități din toate timpurile, mai mult sau mai puțin cunoscute, semnalează o experiență culturală ce poate fi garanția supraviețuirii noastre. Dacă în poemul VIP – la salon se proiectează fals admirativ silueta cunoscutei Vanessa Paradis care ,,își face șuvițeˮ la salon, pentru a se dovedi în final că este o simplă pastișă nevorbitoare, O elegie constată, într-o pledoarie pentru redescoperirea umanului, că ,,ar trebui/ Să reînvățăm mersul, să purtăm pe umeri porumbeiˮ. Desigur, și poezia poate face aceasta.
Aflată în raport de contiguitate cu realul, poezia Elsei Dorval Tofan și asumă dreptul de a circula cu lejeritate între modurile de receptare, obiectiv și subiectiv, incluzând, în multe cazuri, și o persoană a II-a căreia i se adresează, cititorul fiind chemat ca participant la frământările interioare și plăsmuirile onirice ale poetei. Funcția de comunicare cu receptorul se împlinește în toate registrele stilistice, de la modul de exprimare neutru: ,, parcă așteptai să-ți fac din nou un compliment, să-ți/ Spun că te admir.ˮ (Benjamin Button), la limbajul tehnico-științific în Cubul lui Nichita: ,,Ajunsesem acolo printr-o teleportare scurtcircuitatăˮ sau la cel al străzii: ,,Te uiți în jos, un fel de-a te uita la mine, nu dai/ Doi bani pe ce încerc să-ți vestesc, politicos îmi spui/ Silențios îmi spui: du-te dracului cu… e-docle al tău...ˮ (Empedocle). Notă distinctă a volumului, terminologia fiziologico-medicală provoacă cititorul neinițiat, acordându-li-se alte funcțiuni: pepsina, hipofiza, proorozimos, encefalita, colostrom, ochi hidroftalmici, alveole, apraxic etc.
Deși programate ca Antimetafore, poemele sunt puternic creatoare de emoții estetice; trăirile eului devin gheizere izbucnite în câmpul de gheață al ,,vremilor noroioaseˮ, ca în Orașul cuvânt, o delicată elegie cuprinzând dorul de Brașov, orașul natal, exprimat, cum altfel, în metafore: ,,Mi-e dor să-mi zdrelesc tocurile în piatra cubică /A Istorieiˮ, din dorința de ,,a fi singură/ Printre atâtea frunze, adunate oaze în drumul meuˮ. Rezonanțe stilistice se obțin exploatând vizualul: ,,Se aglutinau înspre mal, alge verzi, ouă de pești și insecteˮ (Fără casă) sau auditivul: ,,Mă înfățișez, distal și minor, pe tonalitate joasă, în cheia solˮ (Noapte. De vară). Jocul cu lexicul nu performează întotdeauna, în poeme ca În trei acte sau Comunicări, după cum mai puțin reușite sunt unele inovații lexicale precum : ,,aiurisantˮ, ,,pătrățosˮ ,,aer licorosˮ ,,oceanul încâinitˮ. Trimițând la filozofia nichitiană, vom regăsi însă altele, inspirate, ,,neamintirea, nedurerea, nealiniereaˮ și o surprinzătoare derivare, ,,frumoasă dumnezeoaicăˮ.
Manipularea limbajului se realizează și la nivelul prozodic. Pulsând în ventricule, versurile urmăresc zig-zagul cardiogramei trăirilor, servindu-se de fragmentarea logică și gramaticală. Important este că poeta găsește un stil al său și descoperă un nou univers de investigat prin poezie. Într-o proiecție pentru mileniul III, George Asztalos considera în Manifestul Infrarealist că ,,infrastructura artei trebuie bazată pe o axiologie nouăˮ. Elsa Dorval Tofan contribuie cu succes la această construcție.
Ada Stuparu
|
Ada Stuparu 10/3/2021 |
Contact: |
|
|
