Pelerini si pelerinaje : Ierusalimul
Motto : Credinta mea este poarta spre Dumnezeu si prin rugăciunile mele voi intra la Dumnezeu , Cred că Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria, Patria, adevărul si onoarea, Mostenirile strămoşilor si istoria Neamului le lăsăm copiilor nostri.
Ierusalimul, centrul religios al lumii, a fost, este si va rămâne punctul central al pelerinajului crestin si cheia interpretării teologice a gestului pelerin crestin, prin ceea ce semnifică finalitatea sa. Evanghelia lui Ioan este centrată pe Ierusalim si pe sărbătorile evreiesti; Domnul „urca” la Ierusalim de mai multe ori. Mihail Evdochimov spunea: „Întreaga misiune a Domnului nostru poate fi privită ca un drum de la sate spre lacuri si prin pustie, pentru a urca spre punctul de desăvârsire, Ierusalimul. Cei ce merg la Ierusalim, în pelerinaj, trăiesc întâlnirea cu Cetatea Sfântă pe trei planuri. Mai întâi întâlnirea cu Ierusalimul antic, vechiul centru al lumii în care odinioară se înălta Templul Sfânt. Este apoi întâlnirea cu Cetatea asupra căreia a plâns Iisus si, în sfârsit, cu Ierusalimul Ceresc, Cetatea de Sus, prefigurată de cea pământească... Cetate Sfântă, Ierusalimul Ceresc pogoară pe pământ (Apocalipsa 21, 2); el este centrul noii lumi, punctul în care se adună toti cei mântuiti. Ambivalenta celor două cetăti, tensiunea dintre Ierusalimul Ceresc si Ierusalimul pământesc se fac întotdeauna resimtite: crestinii se adună în cetatea Noului Ierusalim, mama lor (Galateni 4, 26), cetatea care va veni, căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie. (Evrei 13, 14).
După anul 326, când Împărăteasa Elena a făcut o călătorie la Ierusalim pentru Înăltarea Sfintei Cruci, numeroase constructii s-au ridicat pe locurile legate de istoria mântuirii. Începând cu secolul al IV-lea au fost construite locasuri de cult pe locurile importante din istoria mântuirii: Pătimirea, Învierea, Cincizecimea. Despre slujbele celebrate la Biserica Anastasis si Martyrium există informatii si în Jurnalul de călătorie al Egeriei.
Pelerinul este omul străin pentru spatiul omenesc pe care-l străbate si unde trebuie să-si asume această situatie impusă de cei care-l privesc străbătând drumurile si care stiu că, a doua zi, el îsi va continua mersul. Pelerinul se duce undeva, se deplasează spre un loc unde „vede ceva”, cum spunea Eusebiu din Cezarea. Pelerinul poate vedea un loc, moastele unui sfânt, o persoană deosebită. Nu este vorba numai de curiozitate. Pe de o parte este un interes istoric pentru a cunoaste locurile speciale legate de istoria mântuirii, la care se adaugă o curiozitate mai putin pioasă pentru a vedea minunatele si impunătoarele constructii care transformau Ierusalimul, precum Roma de astăzi, într-un oras populat de biserici. Origen a parcurs Palestina în căutarea urmelor lui Iisus, ale ucenicilor si ale profetilor, iar fericitul Ieronim afirma: „Asa cum îi întelegi mai bine pe istoricii greci când ai văzut Atena sau cartea a III-a a Eneidei, când ai venit prin Leucate de la Troada în Sicilia si din Sicilia la vărsarea Tibrului, la fel întelegi mai bine Sfânta Scriptură, când ai văzut cu ochii tăi Iudeea si ai contemplat ruinele vechilor ei cetăti”. Pe de altă parte este un interes spiritual, care legitimează pelerinajul: vederea locurilor sfinte trebuie să conducă la contemplarea realitătilor spirituale si la cresterea sentimentului de dragoste crestină. Vederea „locurilor unde s-a aflat Sfânta Cruce si locul Învierii, spunea fericitul Ieronim, nu este de folos decât acelora, care, în fiecare zi, îsi poartă Crucea si învie cu Hristos”. Focul dragostei dumnezeiesti trebuie să se aprindă astfel în toti. Nu numai privirea trebuie să se bucure, ci si sufletul. Sfântul Grigore de Nyssa, atunci când cerea călugărilor să iasă din trup pentru a se îndrepta spre Dumnezeu, spunea despre locurile sfinte că ele poartă însemnele marii filantropii a lui Dumnezeu fată de oameni. Pelerinul vizitează aceste locuri pentru a-si hrăni nu numai ochii sufletului, ci si vederea, care se bucură prin credinta de plăcerea spirituală, se spune în Istoria călugărilor sirieni. Vizitarea locurilor sfinte aprinde focul dragostei dumnezeiesti. Egeria notează în jurnalul ei: „Si după ce am văzut ceea ce doream să vedem”, însotiti de „bărbatii lui Dumnezeu” drept călăuze, s-a apropiat de muntele lui Dumnezeu.
Pelerinul vede, admiră, căci frumusetile pe care le vede îl apropie de Dumnezeu. Ele sunt izvor de rugăciune. Există o evolutie în acest mod de a-si exprima credinta. Spre sfârsitul Evului Mediu occidental, nevoia de a vedea moastele o înlocuieste pe aceea de a le atinge. Pietatea pelerinilor devine tot mai mult vizuală. Corolarul acestei situatii este înmultirea icoanelor sfintilor în altare si biserici. Sunt amenajate locuri speciale pentru expunerea moastelor sfintilor. La dus si la întors, pelerinii se roagă si cântă. La fel se întâmpla si în timpurile biblice. Cei ce urcau la Ierusalim pentru sărbători, cântau psalmi, numiti apoi cântare a treptelor. Psalmul 121 este cântarea bucuriei pelerinilor, care sosesc în Ierusalim, locul sfânt prin excelentă, cetatea păcii lui Dumnezeu. Regăsim în acest psalm elementele definitorii pelerinajului: drumul spre casa Domnului, tinta finală. Aici este pacea cea adevărată, acest drum presupunând urcusul, comuniunea fratilor si a vecinilor. Omul trăieste pe pământ, dar aspiratiile sale se împlinesc în cer. Rugăciunea pelerinului este în primul rând una de laudă. Fiecare pas îl duce spre Dumnezeu, pelerinul îl caută pe Dumnezeu în orice lucru (Psalmul 95). Călătorul aduce multumiri pentru cele primite în dar de la Tatăl său cel ceresc si-L roagă să-i îndeplinească cererile.
Pe drum, timpul pelerinului este ritmat cu citiri din Biblie, din vietile sfintilor, din cărtile de rugăciuni si de momente de liniste, de veghe; de viată în colectivitate si de momente de singurătate. Pelerinul ascultă cuvântul lui Dumnezeu, si-l face siesi si-l împărtăseste cu ceilalti pelerini. El urmează pilda Mântuitorului, când pe drumul spre Emaus, a explicat Scriptura celor doi ucenici. Si astăzi ca dintotdeauna, Hristos este cu pelerinii si le vorbeste. Cuvântul lui Dumnezeu se face auzit, le pătrunde inimile si devine rugăciunea lor. Dar pelerinajul crestin nu este numai o formă specială a pietătii, ci si un act eclezial important în ceea ce el exprima, ca si Euharistia sau venerarea icoanelor, un adevăr dogmatic. Drumul nu este deloc usor, dar Hristos este prezent, dând pelerinilor forta să treacă peste obstacolele călătoriei, încurajându-i pe cei deznădăjduiti, pe bolnavi, pe cei ce înaintează mai greu, pe cei ce se opresc, adesea descurajati, pe marginea drumului. Acest drum este întreaga noastră viată, iar capătul lui, moartea, este viata vesnică. Acest drum este al Celui ce este Alfa si Omega, al Celui care este „calea, adevărul si viata” (Ioan 14, 6).
Pelerinajul este un fenomen religios cu dimensiuni foarte largi în timp si spatiu, care decurg dintr-o experientă religioasă. Originile sale se pierd în timp, iar ca extindere geografică, este aproape planetar. A pleca în pelerinaj este un act important în viata oricărui credincios. Pelerinajul este un fenomen care interesează mai mult istoricii, geografii, filosofii, sociologii, etnologii si, nu în ultimul rând, teologii. Dar el nu poate fi redus la această componentă orizontală si naturală. Actul pelerinului tine „si de cer si de pământ”. Pelerinajul este o poartă deschisă spre o cale de acces, rară si diferită, care permite întâlnirea cu forte supranaturale sau cu realităti sacre. Pelerinajul „integrează toate aspectele ce decurg din natura umană ca atare, dar se deschide unei semnificatii mai ample, teologice, revelatoare a adevărului lui Dumnezeu, a omului, si a mântuirii noastre în Hristos.” Prin pelerinaj se întelege o călătorie ce are ca destinatie un loc sfânt, iar la finalul acesteia, venerarea acordată acestui „centru spiritual”. Sensul termenului exprimă sacralizarea spatiului si viata unui timp sacru, o ritualizare necesară si împlinirea unei lucrări duble si unice de muncă asupra propriei persoane si de acces la transcendenta sfintitoare. A pleca, a merge, a descoperi orizonturi noi, a trăi o schimbare interioară al cărui scop este de a merge pe urmele lui Hristos, aceste actiuni pot defini pelerinajul. Numai „mersul rătăcitor nu apartine conditiei pelerinajului”. În acelasi timp, nu există pelerinaj fără atingerea unei limite spatiale, consacrare sensibilă a unui efort fizic, a unei tensiuni sustinute pentru atingerea unui scop. Pelerinajul presupune plecarea, mersul, sosirea la locul sfânt si actul de venerare.
În numeroase culturi si religii orientale, pelerinajul este definit prin ritualul împlinit la finalul călătoriei. Este sensul rădăcinii semitice hag. În Vechiul Testament termenul desemna sărbătoarea pe care evreii o consacrau lui Iahve de trei ori pe an: sărbătoarea azimilor, sărbătoarea săptămânilor la Cincizecime si sărbătoarea corturilor. În Septuaginta hag este tradus prin eorti (sărbătoare).
În Evul Mediu bizantin, pelerinajul este desemnat prin ritualul ce marca sfârsitul călătoriei. Termenul folosit pentru a desemna pelerinul, proskinitis, înseamnă adorator si trimite la adorarea „în duh si adevăr” de care vorbeste Iisus Hristos (Ioan 4, 23-24). Un alt termen, a desemnat în lumea bizantină lumea pelerinajului. Dar acest cuvânt era folosit pentru a califica peregrinarea, rătăcirea într-un loc sau altul al unor călugări si asceti, care refuzau orice stabilire într-o societate omenească de orice fel. Chiar dacă termenul nu exprima pelerinajul ca atare, există un sens care se va regăsi în notiunea de pelerin si anume: ruptura, detasarea, înstrăinarea, exilul voluntar.
Pelerinajul este si timpul pretios al catehezei. Pe lângă noile cunostinte legate de evenimentele din Vechiul si Noul Testament, despre viata mucenicilor, a sfintilor, pe tot acest drum si la locul sfânt, pelerinul învată să-si deschidă inima la cuvântul lui Dumnezeu, învată să-si împărtăsească sentimentele si cunostintele. Doritor să vadă, să meargă pe urmele pasilor lui Hristos; pelerinul este sensibil la vederea semnele ce amintesc viata „casnicilor lui Dumnezeu”. Adesea el doreste să atingă moastele sfintilor, peretele unei grote, martoră a aparitiilor miraculoase, sărută cu veneratie moastele, îsi plânge viata păcătoasă, sau pur si simplu se roagă cu lacrimi, aprinde lumânări.
Am ajuns la Hotelul Seven Arches, „casa noastră”, ne-am cazat si nici nu ne venea să dormim. Trecuse de ora trei si am fi dorit să plecăm, precum odinioară pelerinii, spre locurile sfinte pe care a călcat Mântuitorul.
Constantin Pădureanu
|
Constantin Pădureanu 10/1/2021 |
Contact: |
|
|
