Taina scrisului - Emotie primordială pe drumul desăvârsirii
Amintiri, sunteți că gustul fragilor sălbatici/ Găsiți în iarbă ca pe un miracol, cu inimă de copil/ Viață depănată ca o vârtelniță/ Ghem moale, colorat, cu miros parfumat/ Ai împletit din amintiri alte trăiri/ Unele parfumate din trandafiri/ Care-s înlăcrimate că te-ai înțepat în spini/ Emoții vii că gustul mierii/ Emoții calde ca ploaia verii/ Emoții ruginii ca toamna/ Emoții reci de despărțirea de cei vii/ Amintiri, s-a înserat în viața mea, e gata cu joaca/ De ce nu mă strigă mama mea
/ Hai acasă, draga mea!
*
L-am întrebat pe Dumnezeu ce pot eu a dărui și răspunsul mi-a fost dat că este scrisul. Și îmi doream să fie așa pentru că pentru mine în scris se găsește refugiu, vindecare, curgere, stare de liniște, împăcare, te găsești pe tine și ce îți dorești să găsești. Și am reformulat rugăciunea mea să am certitudinea că înțeleg bine. Și am spus, dacă Dumnezeu crede că am acest dar în mine, și aș putea spune ceva lumii, da, îmi doresc să îmi dea inspirație să scriu
și am început să scriu la 1 februarie 2020, exact de ziua mamei mele trecută în veșnicie in urma cu 14 ani.
Pe 12 martie 2021 aveau să vadă lumina tiparului primele mele două volume de poezii Desculță prin Suflet și Și Îngerii Plâng, apărute la editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca. A fost un impuls covârșitor care pur și simplu m-a îndemnat, fără nici o altă explicație, să pun mâna să scriu și de atunci tot scriu, fără nici un plan, fără vreun scop măreț, și nu fac altceva decât să îmi revărs ce am în suflet, să raspund propriilor mele întrebari, ca să descrețesc o frunte, să aprind o făclie în inima cuiva rătăcit.
Scrierile mele sunt scindările sufletului meu. Ceea ce scriu în versuri sunt trăiri sufletești, și nu m-a obsedat să atribui figuri de stil, metafore, rimă. Tot ce s-a înfățișat a fost simplu, curgător, neostoit să se aștearnă. Dorul de a vorbi în limba mamei s-a întrupat în poeziile mele. Le-am scris pentru mine și o parte a sufletului meu, rămasă în România (sunt stabilita în Canada din 2001), și le-am dedicat memoriei părinților mei și tuturor românilor plecați în lumea largă pentru o viață mai bună.
Noi, oamenii, deținem un limbaj universal al iubirii, dăruirii, bunătații, al empatiei. În zilele noastre inundate de tehnologie și invenții, a devenit o artă să ne oprim să medităm în rugăciune, ca să ne ostoim sufletul însetat de frumos, mister, speranță. Asemenea meditației, scrisul ne ajută să găsim fiecare dintre darurile sădite în noi de Dumnezeu... toți avem ceva de dăruit, important este să ne manifestăm această intenție și calea spre desăvârșire se va deschide. Eu cred că Dumnezeu lucrează prin oameni și îngeri care sunt trimiși să ne ajute să materializăm ceea ce ne este menit sa înfăptuim.
Când taina cununiei scrisului cu cititorul se săvârșește, are loc o contopire a sufletelor, o vibrație înaltă se propagă. Scrisul devine astfel hrana sufletului așa cum este apa hrană pământului. Cel mai bun mod de a defini ce înseamnă scrisul pentru mine, este prin a călători în timp încercând să îmi imaginez cum ar fi fost lumea fără scris, cum am fi fost fără sfintele scripturi, fără psalmi, fără istorie, fară scrisori de dragoste; cum am fi știut sa păstrăm și să dăm mai departe atâtea gânduri frumoase, cum am fi fost fără hărți, fără identitate, fără geografie, fără partituri, fără rețete, cum am fi predat legăminte de veacuri, cum am fi trăit fără pildele de înțelepciune ale lui Isus, fără Ecleziast, cum l-am fi descoperit pe Marcus Aurelius, Feodor Dostoievski, Liviu Rebreanu, Nicolae Steinhardt, Emil Cioran, Lucian Blaga, Elena Buică sau George Roca
Scrisul săvârșit devine carte, cartea aduce la numitor comun sufletele cititorilor, cea mai frumoasă legătură sufletească, înălțare, îmbrățișare în duh, care se poate face în diferite dimensiuni ale timpului, indiferent de rasă, de unde ești de pe pământ, cine ești, de la președinte la un simplu muritor. Cartea nu te întreabă cine ești, ți se dăruiește... o carte scrisă în duet cu sufletul va duce la o carte citită care va face multe suflete să danseze acest duet, să ajungă la un extaz propriu și unic fiecăruia. Mă înspăimântă deopotrivă meditația propusă, dar mă și farmecă știind că sunt în câștig.
Ce binecuvântare avem prin scris și prin cărți
ce exacerbare de simțuri, ce triumf, ce aripi înălțătoare oferă cartea. Ce capacitate de a te trece prin spațiu si timp, indiferent în ce viață trăiești, având posibilitatea să te refugiezi în orice țară, loc, munte, într-un submarin în adâncul mărilor, să te cuibărești în tine, să ai bilet gratuit în tot universul prin intermediul cărții, bilet de a intra oriunde, în orice cotlon, muzeu, teatru, să afli vrute și nevrute, în orice domeniu, de la începuturile lumii...cum ar fi fost școala, educația, învățământul fără scris?
Nu toți oamenii au privilegiul de a fi educați, de a avea resurse financiare, acces la învățătură, însă nu asta este totul ceea ce determină din fericire, pasiunea și dăruirea în scris... sunt oameni simpli care au înțelepciune ancestrală, umilința blândă a sufletului bun care cuprind prin trăire răstignirea și dăruirea lui Hristos, oameni care trăiesc în pace și armonie în brațele pământului roditor, ce își cântă doina de jale cu o împăcare de destin, resemnare cu gândul la Dumnezeu; oameni care se ocupă de seceratul holdelor să ne ajungă pâinea cea de toate zilele pe masă... oameni altruiști care au trăit taine adânci și înalte, care știu despre zestrea poporului, obiceiuri, povești din bătrâni, tradiții, lucruri care trebuie salvate și aduse la lumină, tezaur de lăsat ca zestre generațiilor ce vor veni.
Îmi vine greu să corectez ceva scris deja; e ca și cum aș corecta o trăire, ceea ce poate să pară caraghios. Dacă un munte s-a născut din roci vulcanice, asta îi e menirea și frumusețea; dacă Marea Roșie există, e pentru că așa a fost creată; dacă luna are pete misterioase, asta pentru că așa i-a fost menit să poarte la balul cerului. Până la urmă toți avem o carte scrisă în noi, doar că unii o așezăm și între coperți.
Ce este poezia pentru mine? Este sufletul meu în strofe, fluturi în zbor, trandafiri de îngrijit și conversații cu îngeri. Poezia mi s-a dăruit mie și eu m-am dăruit ei, ca și o comuniune a sufletului cu Dumnezeu. Poate că, la un moment dat, m-am îndepărtat de suflet, dar el m-a găsit prin poezie. A dărui e cel mai frumos act de iubire săvârșit de cineva. Dumnezeu ne-a dăruit universul, ne-a creat pe noi, ne-a sădit sămânța iubirii și ne-a dat în grijă lumea întreagă, cu infinită ei frumusețe. Dăruind vei dobândi, după cum a scris înțeleptul Nicolae Steinhardt. Dăruirea e faptă, mulțumire și fericire. E sete și astâmpărarea ei.
*
A coborât mama din duh să-mi spună/ Și mi-a șoptit blând/ Deschide colivia cuvintelor din tine/ Deodată, aripile mele în duh s-au înălțat/ Și-au început să aștearnă pe hârtie/ Ce sufletul și mama mi-a dictat/ Tot ce iubirea și viața m-a învățat/ Am scris șoaptele îngerilor/ Cuvintele din colivie aripi suave se înălțau/ În poezie se întrupau.
Scrisul pentru mine este o stare fluidă care îmi trezește simțuri noi de fiecare dată, o stare de vibrație, de dans, de ecou din trecut trăit în prezent, care dăinuie în viitor. Scrisul mă aduce la numitor comun în ființa mea cu inima, sufletul, spiritul, sinele, duhul sfânt așezat în mine, părinții mei trecuți dincolo, copiii mei, cine sunt, de unde vin. Scrisul este o dăruire, un tribut părinților mei, limbii române, țării mele, sufletului meu însetat de a dăinui așa cum mi-a fost scris; scrisul este penelul trăirilor care nu le-am capturat la timp, acele trăiri care vor exista în scris, căci nimic nu este pierdut, ba chiar se reîntregesc, cântă, călătoresc, tac și ascultă reînnoit sufletul, se propagă, aprind făclia nemuririi, storc o lacrimă care se dăruiește din adâncimi, lacrimă care nu s-ar fi eliberat niciodată, înfloresc un zâmbet care nu ar fi existat, depun mărturie când nu mai este speranță, scrisul este timbrul sufletului meu ce duce mesaje mai departe. Scrisul precedă moartea, reînvie clipe prețioase, scrisul este viața curgătoare, vibrații, contopirea sufletelor, călătorie în eter, rugăciune, vindecare, elixir... scrisul este o îmbrățișare permanentă fără de care oamenii s-ar simți incompleți, insuficienți...
Cel mai credincios cititor al meu tatal soțului meu, din Blaj - mi-a dăruit o lecție înțeleaptă, începută cu o dezamăgire cruntă, dar care s-a încheiat în triumf, servind ca o lecție de răbdare și de încredere... L-am sunat să îl întreb dacă mă poate susține prin cumpărarea câtorva volume, și pentru a le distribui mai departe, la mai mulți cititori. Deci, socrul meu, Oltean Gligor, om la 85 de ani, cu o vitalitate rară, hotărât, corect, înțelept, direct și clar în exprimare ca săgeata lui Robin Hood, mi-a spus răspicat că el nu citește cărți. Eu nu m-am simțit indignată, doar mirată, și convinsă că îl pot convinge, am tot insistat, deși știam că e un om direct, de la care nu ai loc de negocieri, răspunsul rămânând același. Am considerat că eu am mai multe săgeți în tolbă să îl ochesc unde e mai sensibil, nu în Călcâiul lui Ahile, ci la sentimente... așa că mă duc înapoi cu replica:
păi stați puțin, doar sunt nora dumneavoastră și v-am dăruit doi nepoți care vă duc numele mai departe, plus nu sunteți curios? Răspunsul s-a repetat vehement, un Nu! de 5 ori, clar, convingător... eu sleiesc greu la puteri, dar nu îmi place să mă impun, să forțez mâna nimănui dacă persoana respectivă nu reverberează cu ceea ce eu reverberez. Am cedat mâhnită, fără să vreau, era o stare dictată de firesc... în fine a venit timpul și și-a primit cărțile lui care le-a luat după discuția cu soțul meu, care i-a explicat că nu trebuie să le citească, ci doar să le dăruiască la cine își dorește el - la prieteni, rude, vecini
ușor împins de la spate. Vorbim de un om inteligent, harnic, respectat, care știe ce vrea, ascuțit la minte, corect, empatic, introvert, și care mai citește într-adevăr doar ziare. Îl respect pentru sinceritatea lui. Derulăm în timp, îi ajung câte 5 copii din fiecare cele 2 volume care tocmai văzuseră lumina tiparului, și după nici o zi de la primirea cărților, ne-a întrebat de unde își mai poate face rost mai multe. Îmi este socru de 24 de ani și niciodată nu l-am simțit așa covârșit, impresionat... nu putea să ne descrie cât de mult îi plac cărțile, îngăima fericit, era ca un om mut la telefon, îi simțeam sufletul expandat.... și încâ știm din surse sigure că le citește și le recitește zilnic. Ce bucurie mare și dovadă și mai mare că scrisul este magic? Deci nu vă lăsați păgubași! Sora lui mai mare cu 2 ani, d-na Ana Kemedi, o doamnă distinsă, din București, absolventă de litere și drept, ce avut o poziție înaltă în Ministerul Învățământului, a fost și dânsa covârșită și a plâns. A fost ravășită povestindu-ne ce efect au cărțile asupra ei și a soțului care are 88 de ani, fizician de profesie, care în momentul prezent scrie o carte de matematică-geometrie, cum să nu văd ce valoare are gestul meu, am făcut niște oameni fericiți, îmi ajungea deja să simt că nu a fost în zadar.
Un alt motiv important al scrisului care cred că există, este impulsul celor din jurul nostru, al oamenilor, este că te dăruiești lor, poate chiar duce la încurajări și această stare se va molipsi, poate se crează un stimul de o natură creativă ei dacă Carmen scrie, stai să încerc și eu, când cineva înfăptuiește ceva se iscă o întrebare în cel care încă se simte timid, la început, îl îndeamnă să se întrebe, eu ce aș putea să creez, ca dăruire, poate cineva se apucă de pictat, amintindu-și ce frumos picta în liceu, să zicem, și nici că i-a trecut prin cap că poate îndrăzni...
Orice lucru pozitiv se propagă și nu se poate să nu creeze un efect frumos și dacă nu, tot ai dăruit o clipă cuiva de frumos scriind despre o livadă de meri din copilărie, despre culesul fragilor sălbatici, despre culesul toporașilor, despre pâinea cea de toate zilele care o făcea bunica, făcută în covată de lemn la cuptor cu jar, despre orice, nu poți da greș, vei găsi un suflet care va vibra.
Transmit mulțumiri celor trei poeți care m-au încurajat înainte de publicare, trei personalități de renume din cultura românească, în ordinea în care s-au întâmplat. Mulțumesc din inimă domnului Constantin Preda care a publicat peste 60 de volume, și care prin dăruirea postărilor din Facebook a poeziilor sale, m-a încurajat să scriu, prin postarea fotografiilor, corespondenței, fotografii ale scrisorilor și plicurilor cu timbre, din timpul prieteniilor cu Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru... mi-a transmis emoții, admirație, inspirație, mi-a dat o dovadă clară că am o datorie chiar dacă sunt om simplu și că este un păcat în față lui Dumnezeu care ne pune daruri în noi, să le lăsăm neîmpărțite. Mi-a spus direct că am talent, că anumite poezii pot fi cântate, ceea ce simțeam și eu, că am un vocabular bun, scriere corectă, m-a încurajat să nu mă las, să continui, ceea ce este de foarte mare valoare și de apreciat, deci îi mulțumesc aici și cu acest prilej, ceremonios.
Mulțumesc apoi poetei Mihaela Borzea care mi-a acceptat prietenia pe Facebook, unde am avut privilegiul să îi urmăresc postările. Am luat legătură cu dânsa și mi-a transmis cu deosebită sensibilitate și căldură încurajări și aprecieri citindu-mi poeziile. Mă înclin operei sale desăvârșite, adâncimii și complexității poeziilor sale, deci îi mulțumesc din nou ceremonios.
Si nu in final, mulțumesc poetului Ionuț Caragea care a publicat peste 50 de volume, ținând pagina de Facebook foarte activă, unde am avut privilegiul să citesc multe din postările dăruite. L-am contactat în privat pe Facebook cumpărând-i o carte, apoi mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat dacă ar putea sa-și exprime opinia despre câteva din poeziile mele, necorectate, nefinisate la acea vreme. A acceptat, și eu cu inima cât un purice, le-am trimis sugrumată de emoții, așteptând răspunsul ca pe o eventuală sentință a tăierii la ghilotină. Îi mulțumesc că și-a dăruit din timpul prețios să îmi transmită că am talent, să mă felicite și să îmi ureze succes.
Flutură un steag românesc pe pământ canadian în inima mea? Va asigur că flutură de câte ori cineva spune că trăiește emoții citindu-mi poeziile. Flacăra limbii române stă vie atâta timp cât o folosim, dăruim, fie in scris, citit sau vorbit. Totul a fost în secret deși eu sunt o persoană foarte transparentă. Așa a trebuit să fie. Așa am fost condusă de acest duh bun, sfânt, care mi-a dat aripi să mă înalț în mine și să scriu, să îmi înfrâng subtilele și insistentele bariere ale minții. Acest secret nu a fost divulgat decât în ziua de 12 martie 2020, când am primit confirmarea cu poze, de la alt un înger păzitor, d-na Nadia Fărcaș de la editura Ecou Transilvan. Ea a făcut ca aceste volume să devină realitate. Îmi țopăie inima umil și acum gândindu-mă ca a fost ca un vis, ca o revelație clară că Dumnezeu ne aude rugăciunile.
Înainte de toate, să ma intorc înapoi în timp. A fost o nevoie imperativă de duhul unui om extraordinar de drag mie, o ființă foarte înțeleaptă, o prietenă adevărată, sora cea mica a mamei mele, Alunița Fizeșan, profesoară de biologie aflată la pensie, care a contribuit la educația copiilor din comuna Cătina, județul Cluj, locul nașterii mamei mele. Mătușii mele îi datorez încrederea care mi-a insuflat-o în mine vizavi de scris, și de tot ceea ce sunt eu ca om, cu simplitatea ei firească din care m-am înfruptat în aproape zilnicele nostre conversații despre lume, viață, despre cine suntem, ce simțim, încotro ne îndreptam
Această femeie modestă, umilă, mi-a arătat drumul spre vulcanul care fierbea în mine fără că eu să admit că acel clocot există, și mi-a arătat cu răbdare și simplitate că ceea ce am moștenit trebuie dat mai departe. Așa cum albina nu face si nu ține mierea pentru ea, așa cum floarea își lasă polenul extras și ne încântă cu frumusețea ei, parfumul ei, așa cum soarele există și se dăruiește, așa și noi oamenii, cu unica noastră amprenta, avem ceva de dăruit.
Eu îi citeam ce scriam prin telefon, ea îmi spunea ce crede, totul se rezuma în concluzie că aceste poezii conțin mesaje în care fiecare posibil cititor ar avea ceva de descoperit. Mai în glumă, mai în serios, am adunat într-o zi toate poeziile răsfirate și m-am crucit când am vazut câte s-au adunat
am scris pe hârtie cu creionul, cu pixul, în mașină dacă călătoream undeva și eu eram pasager, în pat seara înainte de culcare, am scris din mers pe telefon când făceam plimbări în natură; aceste momente nu le decizi, îți vin și trebuie să le respecți, iar dacă nu poți, se pierd. Ca un foc pus la început care se aprinde și dacă nu îi dai vreascuri nu se poate întreține
mi-am învățat lecția amar, crezând că o să îmi amintesc senzația, trăirea, și nu, nu era așa pentru mine; o scriere amânată era deja afectată, trăirea dusă
era o clipă nou, o nouă trăire. Așa că draga mea Alunița are toate drepturile de autor ale acestor poezii care nu ar fi existat fără povața ei, și de aceea i-am dedicat primul volum.
Un impact deosebit a avut publicarea primului articol în presa românească despre apariția celor două volume de poezii, pentru care îi sunt recunoscătoare unui prieten drag și bun, Claudiu Makkai. El a scris în publicația lui online Alba24, povestea plecării din România, despre începuturile unei noi vieți în Canada, precum si despre drumul anevoios, parcurs până in momentul tipării celor două volume de poezii. Vă mărturisesc că totul depinde de cât credem în noi înșine.
*
Când se împlinesc dorințele/ Cuvinte, scrise cu stropi de ploaie pe sufletul meu/ Cuvinte, înaripate păsări, evadate din colivia cântecului meu/ Cuvinte, fluturi colorați se zbenguie în zbor căutând cu dor/ Cuvinte, albine cule`gând nectar lăsat de îngeri, florilor/ Ca scrise să dăruiască iubire tuturor...
Omul muritor poate să cunoască nemurirea prin dăruire, poate atinge înălțarea prin iubire, poate să trăiască dăruit în duh dumnezeiesc prin îngrijirea sămânței iubirii sădită de Dumnezeu în el. Omul gliei care frământă pământul cu mâinile lui dăruiește lanurile, omul care iubește vioara dăruiește melodia, omul profesor dăruiește șlefuirea intelectului, omul înger-pământean îngrijește bolnavii, iar omul iubitor dăruiește ce știe el mai bine: bunătate, zâmbete, vorbe de duh, o rugăciune. Îmbrățișez omul dedicat dăruirii de sine, cu o permanentă închinare binelui, dorința binelui care zace neostoită în el, ca un foc care nu se stinge decât odată cu suflul lui pământean, care va precede morții, prin testamentul iubirii și binelui înfăptuit. Să îți strângi ție și să îți umpli cămară ta e ușor, dar să dăruiești lumii e cel mai frumos. Mamă și tată, vouă vă dăruiesc înapoi ce ați sădit în mine, duhul binelui, duhul dăruirii, duhul iubirii, teama și iubirea de Dumnezeu. Oamenilor care ați atins sufletul meu, vă dăruiesc înapoi, între aceste coperți, ce mi-a dăruit mie duhul lui Dumnezeu!
*
Porțile raiului nu au lacăte/ Porțile raiului se deschid cu har dumnezeiesc/ Cules de-o viață dăruită/ M-am rugat lui Dumnezeu cel sfânt/ Dacă am un dar pe pământ, să mi-l arate/ Să pot a dărui cea mai frumoasă trăire de nemurire/ Nici cerbii nu știu adâncimea/ Când sorb din izvoare secrete de ei descoperite/ Nici florile nu-și cunosc înflorirea/ Fără zâmbetele lui Dumnezeu/ Nici pădurea nu își cunoaște adâncimea, tezaurul/ Adăpostul copacilor, vietăților, secretelor/ Arată-mi, Doamne, ce pot eu să dăruiesc!/ Mi-ai dăruit o viață pe pământ, un sfânt legământ/ Arată-mi, Doamne, ce pot eu să dăruiesc!/ Nu este har mai mare ca dăruirea/ Nu este har mai mare/ Să cauți această lumină sădită în tine./ Întreabă mereu: ce pot dărui eu?
Nicolae Steinhardt este unul din scriitorii care m-au inspirat profund. Dăruind vei dobândi (e și titlul carții) sunt cuvintele lui înțelepte care îmi sună ca o rugăciune de îndeplinit. De multe ori ne bucurăm de ceea ce e gratis, de lucruri gratuite, de orice primim și nu ne costă nimic. Există atâtea aspecte, însă, voi sublinia cele care sunt naturale prin dăruirea unui om. Voi sublinia cele care îl costa pe om timp, energie, și le dăruiește gratuit, că așa simte el; cel mai frumos lucru de pe pământ, este să dăruiești, inclusiv pe tine; dăruirea este izvorul inimii, împachetată în suflet, dăruită cu un zâmbet.
Există oameni empatici, altruiști care văd mai mult decât ne oferă ochii, văd cu sufletul; aceștia sunt oameni plini de ardoare care se culcă gândindu-se cum să mai facă un bine pe pământ și se trezesc cu același sentiment. Și, deși, acești oameni poate nu dăruiesc flori tăiate, cumpărate, nu oferă ceva material, ca și un cadou învelit într-un ambalaj frumos, dar acești oameni cu duh, poate vă descurcă dintr-o situație grea, în care știu că vă aflați, cu o vorbă bună, cu un zâmbet duios, vă caută și vă vorbesc, cu sclipirile din ochii lor, care denotă bunătate, compasiune, înțelegere; acești oameni sunt tămăduitori doar prin prezența lor; acești oameni vă îndrumă înspre o informație care vă ajută să vă găsiți un serviciu, să vă câștigați o pâine, va îndruma spre o informație utilă care vă ușurează viața, care vă salvează timp, bani. Acești altruiști, hrana sufletului lor, este a dărui ceva, orice, și, mulțumesc oportunităților care le vin în cale, se bucură umil și se închină lor, că au posibilitatea să facă un lucru bun, fără de care, nu ar putea trăi, pentru ei, aceasta este esența vieții, asta îi ține arzând, trăind. Ca și o vioară extrem de specială, care ajunge să își atingă scopul ei, prima dată sacrificându-se un pom, din care o bucată de lemn a fost tăiată și, apoi, sculptată de mâini meșteșugite, ajunsă în mâinile omului cu talent și duh să o mânuiască, ajunsă în fața concertului, pe scenă. La această adunare, la concert, câte inimi fericite, zdrobite, speriate, alarmate, tensionate, inimi și inimi care duc stări și stări de iubiri de tot soiul, câte inimi va înmuia acea vioară cioplită de mâini meșteșugite, mânuită de un om cu talent și muncă asiduă, ca să își împlinească menirea? Câte inimi vor trepida, se vor înălța la cer, să vină înapoi pe pământ, înmuiate în duh sfânt, să se împlinească simbioza duhului și a muzicii, întâlnire în duh, om, vioară. Și acești oameni, acești altruiști dăruiți, ocupă un loc gratuit în univers, ca toți alții, ocupă un loc care ei înțeleg că e dăruit și nu că li se cuvine, în grădina lui Dumnezeu fără să dea ceva înapoi. Existența lor este închinată dăruirii. Acest om stă în crisalida lui și rabdă și are răbdare să își lase aripile fluturelui să se formeze, pentru a se putea ridica la cer, să se bucure și să se îmbete de albastru măreț, să privească în jos, fericit, ce floare mă așteaptă, ce copil mă așteaptă, ce bătrân mă așteaptă să îi încânt?
Și acest om, acest om există ca și albină! Albina face mierea și nu își ține mierea ei și nu știe cât e de dulce mierea, nu știe ce este mierea pentru muritor, câtă nevoie are de ea; această albină face ceea ce știe ea să facă și să dăruiască. Această albină este slujitoarea florilor, slujitoarea oamenilor, slujitoarea lui Dumnezeu; această albină nu se încoronează, nu se adulează, ea desăvârșește și, la rândul lor, aceste flori, acești oameni, există într-o perfectă îmbrățișare de neînlocuit, pe care această minusculă ființă o dăruiește. Această albină, care ne sperie cu acul ei. Și acești oameni care dăruiesc, precum albina, desăvârșesc mierea, mierea lumii, fiind pansamentul lumii, îngeri pe pământ. Acești oameni sunt, totuși, oameni, au nevoie de somn, pe care îl sacrifică de multe ori să își dăruiască mierea, acești oameni au nevoie de liniște, înțelegere, nu așteaptă nimic în schimb. Nu îi răniți, vă rog, acești oameni sunt sensibili și au și ei un ac nevăzut, care, ca și albina, dacă îl scot, se sacrifică pe ei.
Ne permitem să îi sacrificăm pe acești oameni? Ne permitem să îi pierdem? Ne permitem să le abuzăm încrederea? Ne permitem să luăm totul ca atare, să acceptăm cadourile lor sufletești, timpul lor, doar ei ni le-au dat? Acești oameni, nu așteaptă nimic în schimb, ei sunt cei mai mult călcați în picioare; acești oameni acceptă și asta prin duhul lor înțelept, că așa trebuie să fie ca să devină și mai înțelepți, acești oameni gândesc iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!. Înțelepți în fața vieții, umili, îl urmează pe Iisus în Grădina Ghetsimani, sorb paharul suferinței până la capăt: Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu. Și să ne întoarcem la lucrurile gratuite, acceptate cu ușurință. Înainte de a accepta ceva gratuit, gândiți-vă dacă nu cumva pe acel om l-a costat timp, energie, odihnă, sacrificiu și, chiar, dacă vă iubește și vă dă din iubire, poate că taina este să se facă un schimb divin. Și ar trebui să îi dăruiți ceva în schimb, să nu rămână sacul fără fund, albina fără stup, fluture fără floare. Și să nu uităm, mai ales, să ne dăruim și nouă înșine.
*
21 martie 2021 - Ziua Internațională a Poeziei
Toți sărbătorim poezia prin iubire, găsim poezia prin căutarea diamantului în adâncurile vieții, suntem închinați la altarul frumosului, ne îmbătăm cu mireasma trandafirilor, ne îmbătăm de albastrul cerului, ne minunăm la atingerea tălpilor desculțe în iarbă, la atingerea tălpilor pe nisip, ne lăsăm vrăjiți de imensitatea mărilor, ne lăsăm ademeniți de misterul pădurilor, ascultăm șoaptele îngerilor, toți avem trăire, poezia este trăire, trăire adusă pe culmi, trăire din cădere, înălțare, trăire dor, trăire prin doina sufletului, trăire unică, trăire prin dăruire, toți avem poezia în noi înșine, scrisă, creată, citită, dăruită.
*
Vioara a fost vie/ A fost copac măreț/ Ales, sacrificat/ Un testament lăsat/ Să reînvie sufletele în muzică ce o va crea/ In mâini alese/ Cuminecare, minte omenească/ Ce mânui vioara cu note divine/ Din care zboară muzica măiastră/ Pe aripi întinse înaltă duh/ Să pună cuib de iubire în inima noastră/ Copacul devine vioară/ Vioara devine muzica sublimă/ Muzica ajunge în inimă/ Viața continuă/ Copacul trăiește.
*
22 martie 2021
Duhul umilit, inimă înfrântă și smerită Dumnezeu nu le va urgisi (Ps. 50, 19).
În postul mare
nuuuu... în fiecare zi
nu urma cuvintele, urmează fapta. Și fapta devine iubire, cântec, rugăciune, duh. Dumnezeu ne crează un seism în viață dacă trebuie să ne smulgă de unde nu mai înflorim, nu mai creștem. Așa ne iubește Dumnezeu, lăsându-ne să ne luăm lecțiile și odată ce sunt învățate ne așează în alta poienița, alte flori de cules, alte lecții; nu toate lecțiile sind dulci, de iubire, multe sunt triste, amare, dureroase; acestea din urmă ne ridică aproape de cer, de unde simțim izul și mireasma lui Dumnezeu, de unde albastrul cerului nu este doar o culoare, de unde pacea este câmpul de margarete, zâmbetele lui Dumnezeu când ne supunem voinței lui. Și aceste pahare de amărăciune ne sunt trimise prin oamenii care sunt invidioși, secați în suflet, nemulțumiți, oamenii cu măști, oamenii care sunt înglodați în ei înșiși, în marasmul urii, indiferentei, ignorantei, a tot ceea ce nu este iubire. Invidia este ca și cariile lemnului care nu se poate apăra; acești oameni sunt tulburați, sunt nămolul lacului care are nevoie de sedimentare, să poată să își arate nufărul zâmbind cerului. Acești oameni nu înțeleg că fiecare este unic, fiecare are ceva de dăruit, pentru că Dumnezeu ne-a dat la toți daruri, dar noi trebuie să le explorăm, să le găsim, să le șlefuim. Oamenii care își găsesc darul prin umilința lor, neobosita căutare, îngenunchere, căutarea chintesenței, acești oameni își desfac panglica darului și se bucură și îl dăruiesc lumii, nu și-l țin lor, că nu e al lor de ținut. Nu sunt în competiție, poate doar cu ei înșiși.
Mă bucur tare că nu se pot îngrădi cerul, oceanele, mările, munții, să fi ajuns prada dorinței de stăpânire acestor oameni care vor să își țină doar lor. Acești oameni își recită rugăciunile cu buze reci, de zăpadă, cu inima sleită, mecanic. Lumânarea din ei este stinsă; și atunci, în postul mare, când încercam să ne devotăm și mai mult iubirii, jertfirii, căutam să ne curățim trupește în suflet și în duh, prin ceea ce gândim, simțim, rostim, facem cu un dorit cuget curat, cu un cuget supus între ciocan și nicovala, cu un cuget care se poate căli prin Duhul umilit, inimă înfrântă și smerită Dumnezeu nu le va urgisi (Ps. 50, 19), mai vârtos decât zăpada mă voi albi
să ne înfrângem.
Acești oameni nu cred că înțeleg comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea inimii, care nu constă doar în genunchi obosiți pe podele reci, nu constă în a intra în câte mai multe biserici, nu în ceea ce mănânci, în noțiuni de post urmate mecanic; toată comuniunea este trăită, de la început până la sfârșit prin a întreține duhul dumnezeiesc arzând și dăruind flacăra mai departe; printr-o vorbă bună, intenție, bucurie, decizia de a vrea să faci și să dăruiești, decizia să nu fi tentat, acaparat de poleială, succes, faimă, sclipire, goană lumească, unde Dumnezeu nici nu este prezent.. Și de vei fi căzut, îți va părea rău și te vei lupta să te îndrepți, cu inima umilită.
Oprește-te și nu mai invidia, ajută-te că nu te poți ajuta decât tu, căutându-l pe Dumnezeu în post, în rugăciune, în jertfire. Îngrijește cariile lemnului și vei simți libertatea. Spală-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. (Ps. 50, 19), Jertfește-te ca să iubești.
*
26 martie 2021
Dumnezeu, în taina Lui ascunsă/ Pe unul l-a menit gunoier, pe altul bijutier/ Sub același cer dăruiți cu o viață/ Nu te uita de sus la gunoier/ Că nu poți trăi fără el, dar poți fără bijutier/ Nu îți lăuda talentul ca să îți ruginească sufletul/ Cu umilință și bucurie, dă mulțumire fiecărei zile/ Că și gunoierul, și bijutierul sunt ai lui Dumnezeu/ Mai mare nevoie ai să trăiești fără gunoi/ Decât împăunat în bijuterii/ Nu te uita de sus la gunoier/ Că taina lui Dumnezeu o cântărești.
Ne agățăm de plăceri, ne agățăm să facem ce ne place căci nu vom simți o zi că muncim, ne agățăm de idei false că fără ceea ce te pricepi, ce capcană; când ar trebui să ne pricepem doar să fim oameni buni. Admir oamenii care fac tot ce fac din curaj, din responsabilitate, din pornirea că așa e normal; fiecare trebuie să facă tot ce îi stă în putința lui de om. Să nu ne simțim îndreptățiți că altcineva are datoria să ne facă, cutare și cutare lucru.
De ce nu apreciem mai mult oamenii care fac cele mai joase munci, cele mai murdare? Ușor ne lăsăm impresionați de talentați, ușor ne lăsăm copleșiți și cuceriți de lucruri mărețe! Măreția are multe slugi. Nu toate cuceririle aparțin doar unui om. Dai aplauze doar dirijorului? Oare nu e totul măreț? Și furnica și elefantul? Și copacul și pădurea; și știm că un copac nu poate fi singur o pădure? Și firul de nisip, nu a fost odată stânca măreață și părea de neclintit? Oare nu mai multă răbdare, mai multă dedicație, mai multă putere, mai multă chemare, îi trebuie unui om să curețe gunoaie? La unii trece ca ceva dezgustător, înjositor! S-a născut vreun om să-și dorească să fie gunoier? S-a născut vreun om cu dorința să fie măturătorul străzii?
E ușor să dea pictorul pânzei talentul lui, e ușor să lase inspirația să curgă în culori, să se lase admirat, e ușor romancierului să lase să curgă din el talentul sădit de Dumnezeu, să scrie la nesfârșit, să se lase iubit și adulat, e ușor unui arhitect cu capacități înăscute, dăruite, să deseneze, să înfăptuiască, să lase o clădire în urmă, o sală de spectacol, un amfiteatru, în care ne înghesuim toți să vedem un concert, un pod măreț peste un râu, generații întregi în mașini trec acel pod și adulează arhitectul, dar el nu ar fi putut înfăptui singur tot, fără o armată de oameni în spatele lui
Dragilor, uitați-vă la omul gunoier, câtă putere îi trebuie să facă același lucru în fiecare zi, câtă putere lăuntrică are să știe că nu a fost dotat cu capacitatea să devină mai mare om, să își accepte ce nu i-a hărăzit destinul, câtă putere îi trebuie unui om să trăiască cu el să știe, să știe că el a fost altfel, el nu va avea împliniri de pictor, arhitect, doctor, și nu va primi ovațiuni pentru munca lui, poate puține, și alea de la oamenii care se uită cu compătimire știind și ei ce gunoaie urât mirositoare lasă în urma; poate acel om e senin și fericit, poate acel om se chinuie să se placă pe el, câta demnitate găsește omul în această viață, depinde de fiecare om. Ce dirijor crede și acceptă ovațiile că îi aparțin doar lui?
*
Poezia mea e mărturie din trăire/ Între cer și pământ, pe fluturi de aripi se scrie/ Nu este teatru de păpuși deghizate, abil machiate/ După cortine grele, așteptând să fie adulate/ Când cortina se ridică, se vor aplaudate/ Păpuși de cârpe mânate dibaci, cu rimă/ Poezia mea e izvor din mine, pentru cei în adevăr însetați.
De ce să îmi fie teamă să îmi arăt sufletul când noi mergem prin viața în trăire cu Dumnezeu? Încotro ne îndreptăm purtând măști? Măcar de am fi găsit călătoria spre noi înșine. Îi e teamă copacului desfrunzit și gol în fața cuiva, îi e teamă de frig? Trăiește cu teama de secure? Plânge când e arșiță? E alarmat de furtună?
De ce să îmi fie teamă să îmi arăt sufletul? Eu pentru asta am venit pe pământ, să dansez în viață, să umblu desculța, să mă uit la cerul care mi se dăruiește cu atâta ardoare, da, ardoare, voi îi simțiți ardoarea? Voi vă bucurați să îmbrățișați soarele, să-i simțiți căldura?
De ce să îmi fie teamă să parcurg călătoria pentru care am venit? Poate câteodată îmi e teamă, dar nu mă las și câteodată e nebunie fără de care nu aș fi reușit mai nimic. Viața e un plonjon continuu, viața e un lan de grâu, care începe cu un bob, lângă milioane de alte boabe ce stau îngropate în întuneric să devină spicele ce se vor lăsa tăiate de secera ca să își atingă menirea...nu mai avem de ales, trebuie să mergem până la capăt, fericirea nu se caută, am aflat; fericirea e bobul de grâu în devenire, îmbrățișarea cu metamorfoza, te lași sau te opui?
Luați, mâncați; acesta este trupul Meu. Matei 26:26-29
Via, metamorfoza viei, truda lucrătorului îndoit, soarele, ploaia, glia, până la vinul stors, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. (Matei 26:28)
*
Unde ești copilărie cu toporașii tăi
Ieri a nins, în Toronto. Nu este neobișnuit să ne rânjească iarna printre florile cele îndrăznețe care apar sfidând frigul între răfuielile despărțirii dintre anotimpuri; suntem obișnuiți cu șicanele acestea aici. Mi-a fost teamă de usturoiul plantat din toamnă, de care sunt așa împăcată că a ieșit, să nu piară. Am ieșit la plimbare și îmi era frig; un frig zgribulit până în suflet. Mă acomodasem cu căldura care a adus toporașii pe lume și în primăvara lui 2021. Am îngenuncheat într-o zi și i-am mirosit, am primit confirmarea care am luat-o doar acum, după 20 de ani în Canada; da, toporașii au aceași mireasmă ca acasă în România.
Când eram la Lunca Mureșului, în copilărie, aveam primăvara un ritual, o expediție să zic așa. Mergeam la biserica de lemn situată în craterul dealului, de unde această troiță străjuiește cu credincioșie de foarte mulți ani toată lunca. Această biserică cu șindrilă, plouată de atâtea ori de cer, această biserică îmi inspiră atâta mister încă din copilărie, și parcă duhul ei auster mă stânjenea într-un mod de neînțeles. În jurul ei te simțeai ca în brațele pământului, o formațiune de pământ de parcă eram într-o căldare uriașă, tăiată pe din două. Acolo îmi petreceam ore în șir să strâng toporașii violeți și albi, eu și altă puzderie de copii. Cei albi ne fascinau mai mult în contrastul culorii și pentru că erau mai puțini. Era ceva de râvnit să ai și toporași albi fiind mai greu de găsit, dar nu miroseau pe măsură celor violeți. Toporașii violeți mai ales, mă fascinau și mă îmbătau cu mirosul lor, gingășia lor, erau încâlciți în iarbă, frunze, sub formă lor aplecată, umilă, că un călugăr în rugăciune și totuși cu petalele deschizându-se îndrăzneț, râzând cu gingășia culorii gălbuie din interior ca un soare zâmbitor. Toporașii vasali pământului care i-a creat, uitându-se timid spre soarele care i-a îmbrățișat. Și stăteam aplecați, culegând cu venerație acești plăpânzi toporași, de care era împresurat dealul, cu o credință topită, cu o râvnă fluidă de iubire, într-o stare magică. Și în secret, câțiva copii știau un loc, deasupra cimitirului unguresc, unde mergeam cu secretul învelit în răbdare, speranță, ascuns în inimă, să găsim tezaurul pâlcului de toporași albi, mai rari, care păreau un pic mai dezvoltați și mai ușor de cules în contrast cu ceilalți. Eram fascinată și această fascinație trăiește cu mine. Fascinația dealului cu toporași care străjuiește o biserică veche, și biserica străjuiește tot, și cerul și pământul. Și ne făceam o serie de buchețele fragile, legate măiastru cu specmă, și le lăsăm legate în șir, aninate una după altă, cu un pic de distanță între ele, și când venea finalul acelei emoționante călătorii, ne duceam spre casă, fete mândre, cu ghirlande de toporași în jurul gâtului, trofeul iubirii primelor zile ale primăverii timide și totuși și îndrăznețe, care ne fericea cu toporași. Într-un an anume, unul dintre copii mi-a arătat cum să găsesc niște rădăcini ascunse a unei plăntuțe, nu îmi amintesc decât că era foarte interesant de depistat, și magic, pentru că era ceva minuscul, de care nu îmi amintesc decât că era foarte dulce, cred că le spunea baraboi. Scoteam aceste rădăcini ovale parcă, pline de pământ, aveau gust dulce, gustul iubirii lui Dumnezeu. Luăm aceste rădăcini mici, le ștergeam de sfetar, laibăr, și aia era călătoria dintre pământ și gură, și eram încântată de gustul divin al pământului împrimăvărat, care îl simt și acum, în acest moment, cu nările inundate de toporașii copilăriei.
*
Doamna Nuși
Doamna Nuși, doamna de la librărie era o ființă distinsă, frumoasă. Eu nu am cunoscut-o, doar o știam mergând la librărie să îmi cumpăr ceva. Avea un parfum subtil care se potrivea extraordinar cu ființa ei, cum merge soarele cu cerul; știam de atunci, de copilă, că ceva era diferit. Arata ca o burgheză și se purta ca una. Părea decupată dintr-o altă lume, dintr-un alt timp.... unul al nobilimii, bibliotecilor, cărților. O lume sofisticată, complet diferită de cea în care trăia...o prezență undeva într-un salon somptuos, lângă un pian.
Doamna Nuși era îmbrăcată în negru de obicei, foarte elegant, cred că era văduva la acea etapă; își purta părul negru de culoarea corbului într-un coc fin, maiastru așezat, și peste care se vedea de abia o plasă fină, menită să îl țină coafura în echilibru. Avea un aer blajin, dar sobru, era tăcută, austeră și îmi stârnea la fel de multă admirație pe câtă sfială. Cred că îmi cauza intimidare, cu acea atitudine de nepătruns, parcă oarecum voită. De multe ori când intrăm în librărie, dacă nu era ocupată cu alți clienți, o vedeam cufundată într-o carte. Intrăm atunci în librărie ca în biserică, aș fi vrut să nici nu știe că am intrat, să pot să mă uit în voie la ea, mai în amănunt, să îi descifrez elegantă, misterul, dar nu reușeam; furăm doar atât cât cumpărăm ceva. Câteodată mă duceam mai repede de a se deschide librăria și o așteptam ca un câine care se gudura...nu știu de ce. Nici acum nu știu de ce.
Într-un an anume, cred că intrăm în clasa a 5-a, îmi amintesc mai acătării față de alți ani, de pregătirea de a cumpăra caiete, etichete, creioane, pentru noul an școlar. Era o anumită stare, că parcă plecăm în armată și trebuia să mă urc pe metereze. Așa că ne-am luat dragii de părinți, care erau de obicei frânți la acea oră a serii, și de obicei nu ne însoțeau nicăirea pentru că ne lăsau să ne descurcăm singuri, și uite așa, în acea seară unică și semnificativă, am fost împreună; nu o să uit niciodată.
În acel an, librăria era situată într-o casă din centrul comunei, la răscrucea străzii principale, ușor în stânga, într-o casă particulară care pesemne că și-a închiriat camera de dinainte, ori camera din fata, cooperativei de consum a vremurilor...care se ocupă cred de administrarea a ceea ce reprezenta atunci magazin universal/bolta, cofetărie, bufet/făgădău/birt.
În această casă particulară era librăria și a existat acolo câțiva ani. Exact în fața casei, erau 2 sau 3 trepte/trepți pe care urcai să intri. Casa avea o ușă dublă, uriașă, din fier, peste care străjuia o bară imensă în diagonală ce se împerechea cu un belciug uriaș care îmbia un lacăt pe măsură, ce o dată deschis, permitea deschiderea ușii de fier și apoi urmă o altă ușă de intrare, normală, și acea închisă...mă gândesc cum ținea doamna Nuși un mănunchi de chei ca de pușcărie, ea doamna suavă ca o lacramioră...și mă gândesc că era și o magazie în spate unde ținea stocul de marfă.
Acolo, odată intrați, era ca în peștera lui Aladin; o puzderie de lucruri care ne atrăgeau pentru că se vindeau jucării, creioane, ascuțitori, culori, maculatură, cărți, caiete, tot ce ținea de rechizite școlare, acuarelele de 16 lei, cu 16 culori, urmate de acuarelele Tempera cu 25 de lei, care era o trusă mai somptuoasă și mai de calitate, bloc de desene de două mărimi, cărți, jucării ș.a.
În această cameră mă simțeam într-o altă lume. Trona un miros aparte, un parfum ca niciunul, îmbietor, amestecat cu podelele date cu motorină și parfumul doamnei Nuși adăuga un farmec aparte, la toate acele lucruri noi, neatinse decât de cine le-a produs ori cine le-a distribuit. Totul trona îmbietor pe rafturi. La tejgheaua de sticlă, unde ne servea distinsa doamna Nuși, ne propteam și ne uităm cum își apăsă degetele subțiri, elegante, care se potriveau unui pian mai degrabă, în buretele de comerț din cutia rotundă care există pe tejghele, destinat să poată umezii degetele, ca să răsfire ceea ce trebuia numărat cu atenție, ca de exemplu coala albastră, să nu treacă două la numărat. Ce era coala aceea albastră de hârtie? Era folosită la orice: acasă la pus pe pereți, pe rafturi, cred că de protecție, nu de înfrumusețare, apoi am folosit-o să facem învelitori de caiete; acolo îți trebuia măiestrie și o foarfecă bună de tot, să decupezi, să tai, să îmbraci, coperți de carte, caiet, pe care apoi tronau distinsele etichete scrise de mână.
În anul acela de care povesteam, apăruseră învelitori de plastic pentru caiete, erau gata făcute, cu loc special a pune exact cartonul de etichetă; aceste învelitori de culoare portocalie sau verde, ne făceau să simțeam de parcă am descoperit America; aveau un model ca și cum cineva și-a imprimat amprenta într-un model foarte frumos aliniat și parcă străluceau un pic la lumină. Am cumpărat cu mare drag de toate, și mama și tata au plătit fericiți fără să ne muștruluiască.
Ultima mea vizită la librărie și întâlnire cu doamna Nuși a fost târziu în liceu, când am cumpărat Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, trei volume cenzurate dealtfel, iar librăria se mutase la blocul nou, modern al comunei. Librăria era mai modernă, și totuși fada, golită de farmec, ori poate de misterul copilăriei, iar doamna Nuși care aparținuse unei loje de operă, unui vecinătăți de pian, se stingea și ea parcă. Eu tot cu limba nedesclestata față de dânsa, am zis ceva, dar nu știu exact ce, cred că aflasem că are un băiat. Apoi încet m-am îndreptat spre ușă, lăsând-o în urmă, blajină, tăcută, și apoi m-am îndepărtat pe aripile vieții... Dar nu am uitat-o pe doamna Nuși și nici mirosul acelei prime librării.
*
În fața scrisului mă simt câteodată o prizoniera ce se zbate, cu un căluș la gură, neștiind câte clipe mai are, vrând să ignore durerea torturii ce urmeaza clipelor de schingiuit, și tot ce vrea să spună într-o notă de pian, e cât de mult iubește și câtă alchemie este în iubire. Diamantul nu este doar piatra prețioasă, sclipitoare, ce a zăcut de veacuri în mina; diamantul e viața cu trăirea ei, și în scris, inspirația poate cîteodată valsa cu siguranță, cu pași știuți, cîteodată zbătându-se cu pași nesiguri, încercând să scrie cel mai frumos, chiar dacă a fost și suferință
și parcă nu întotdeauna e acolo cuvântul de scris precum este de înaltă trăirea
Să fie scrisul ca și cântarea păsărilor care nu se îngrijorează de ziua de mâine? Ele cântă pentru că aceasta este natura lor, graiul lor, știind că ramura copacului le aparține, li se dăruiește, este adăpostul lor sub soare. Să fie scrisul un izvor care astâmpără setea sufletului? Să fie scrisul mierea albinei?
Vă las pe dumneavoastră să găsiți răspunsuri, să faceți această incursiune în adâncul sufletelor voastre, cu mult drag de peste mări și țări, și vă urez ca lumina iubirii să vă călăuzască oriunde vă duc pașii.
------------------------------------------
Carmen Cristina OLTEAN
Toronto, Canada
|
Carmen Cristina Oltean 9/25/2021 |
Contact: |
|
|
