Devenirea, peregrinările si tribulatiile unui refugiat politic ( I I )
Curând după întâlnirea mea cu prietenul HS am costatat că aveam motive serioase să luăm aminte. La început a fost o impresie pasageră, apoi faptul a devenit certitudine ─ soția si cu mine eram urmăriți. În imensa mea naivitate am crezut ca agenții unei oficine străine se interesau de noile tehnologii la care trudeam și prin soțul unei colege a soției, ofițer superior în miliție, am solicitat protecția organelor. Însă nu mi-a trebuit mult ca să descopăr că băieții supraalimentați și înțoliți ce ne filau erau securiști români și nu se osteneau din grije pentru siguranța noastră. De fapt tatăl meu era subiectul principal al interesului lor, dar aceasta este altă poveste. Fiindcă pentru noi nu aveau deschisă acțiune penală, ceea ce efectuau ei se chema eufemistic identifcare și verificare informativă. Practic erau aceleași metode: interceptarea corespondenței, instalarea de microfoane la domiciliu, filare, dar fără permisiunea tribunalului. Și le-am degustat pe toate. Îmi este greu să descriu revolta, disperarea, nesiguranța și senzația de scârbă cu care am trăit zi de zi următorii ani până la plecare. Pentru ca tabloul să fie complet, tot atunci, profesorul Dumitru Dumitrescu, mi-a comunicat că din cauza situației tatălui meu nu putuse obține aprobarea comitetului de partid al Centrului Universitar București pentru susținerea tezei mele de doctorat, întocmită sub conducerea dânsului. Centrul respectiv aprobase deschiderea acțiunii judiciare împotriva tatălui meu și în consecință eu eram persona non grata. Deși acuzațiile se dovediseră neîntemeiate, acțiunea continua să ne otrăvească viețile. Aveam deja peste patruzeci de ani și viitorul părea că nu mai putea aduce nimic bun pentru noi.
Însă morile Domnului macină încet și într-o zi din anul 1978, am participat la o înmormântare în Cimitirul Bellu Catolic. După ce ritualul s-a încheiat, m-am răzlețit de ceilalți participanți și am nimerit, într-o parte retrasă a cimitirului, unde se agita o mulțime pestriță. Oameni de ambele sexe și toate vârstele, majoritatea modest, chiar sărăcăcios îmbrăcați, se rugau stând în picioare, sau îngenuncheați. Unii plângeau, alții aduceau flori și lumânări. Zeci, poate sute de lumânări ardeau într- o duzină de tăvi metalice special instalate, producând adesea învolburări de fum slinos, ce poluau atmosfera sumbră, ascunzând temporar adunarea și peisajul. Câțiva tineri între 20-30 de ani, bine înbrăcați, se hârjoneau alergând prin mulțime, chemându-se, mâncând și bând. Sub pretextul că se îngrijeau de lumânări, din când în când, stingeau și pe cele de abia aprinse adunând stearina în bulgări cu care se jucau între ei. Preocuparea lor părea să fie conturbarea celor ce se rugau. Era un du-te-vino haotic, un vârtej uman, având ca centru un mormânt modest acoperit cu maldăre de flori. Pe o minusculă piatră funerară din marmură albă era gravată inscripția sibilică: V.A. 1950. Era mormântul episcopului greco-catolic Vasile Aftenie, ucis de securitate prin tortură fiindcă a refuzat să-și lepede credința. Se zvonea că făcea minuni și mormântul său devenise loc de pelerinaj pentru credincioșii mânați de nevoi și suferințe. Episcopul fusese un bun prieten al părinților mei și s-ar fi cuvenit să spun o rugăciune pentru odihna sufletului martirului răposat. Dar scena, reminiscentă a Somnului Rațiunii lui Francesco Goya, m-a fascinat în așa măsură că o vreme am rămas pironit locului fără să pot gândi ori face ceva. Apoi înainte de a pleca, am spus ca în vis, undeva în secretul minții ori inimii mele: Părinte Aftenie, mă cunoști de când eram copil, roagă-te pentru noi să scapăm din iadul acesta. Nu a fost rugăciune, fiind ferm convins că aș fi cerut imposibilul, a fost numai un gând vag, un geamăt fără sunet.
Mi-am reamintit întâmplarea în 1980 când tocmai primisem noul Trabant Combi și m-am întâlnit neașteptat pe Calea Victoriei cu N, fostul meu coleg de bancă din liceu. El ajunsese consilier ministerial la Turism. Cu ani în urmă încercasem fără succes, să-mi aranjez prin el o escapadă la Marea Mediterană ca să fotografiez în apele ei limpezi. De data aceasta N mi-a dat o știre cu totul senzațională: recent se semnase un acord pentru schimburi turistice cu Albania; aveam deci odată la doi ani dreptul la concedii pe malurile Mării Adriatice. Du-te la ONT, spune-le că te-am trimis eu să-ți aranjeze un tur m-a povățuit el. Dar eu nu voiam tur ONT oneros, ci să călătorim cu mașina proprie. De aceea primul drum l-am făcut la Miliția din cartier. Adevărat că Albania apăruse pe lista țărilor socialiste accesibile plebei. Însă ca să călătorim în Albania era obligatoriu să trecem prin Jugoslavia ori Grecia, ambele pe lista țărilor capitaliste, interzise nouă, care nu aveam acolo rude de gradul întâi. Am luat totuși formularele pentru pașapoarte (cererile trebuiau prezentate cu un an înainte de data călătoriei) și mam întors dezolat acasă.
Atunci, în adâncul deznădejdii mele, când pierdusem orice speranță am primit răspunsul la strigătul meu de ajutor. A licărit subit în mintea mea ca o idee ─ ce nu aș fi fost capabil să concep singur și ne ajutat ─ să completăm cererile pentru Bulgaria și Albania fără să menționăm că ele nu au graniță comună și nici ruta pe care intenționam să ajungem la destinație. Lucrătorii de miliție erau notorii pentru ignoranța și lipsa lor de cultură. În plus turismul cu Albania era abia la început și cine știa cât de bine fuseseră instruiți? Am completat toți patru formularele cu lacunele pomenite. În august 1980 le-am înaintat la Miliție și ne-am pus pe așteptat.
Gabriel Watermiller B.C.
|
Gabriel Watermiller 9/19/2021 |
Contact: |
|
|
