Devenirea, peregrinãrile si tribulatiile unui refugiat politic ( I I )
Curând dupã întâlnirea mea cu prietenul HS am costatat cã aveam motive serioase sã luãm aminte. La început a fost o impresie pasagerã, apoi faptul a devenit certitudine ─ soþia si cu mine eram urmãriþi. În imensa mea naivitate am crezut ca agenþii unei oficine strãine se interesau de noile tehnologii la care trudeam ºi prin soþul unei colege a soþiei, ofiþer superior în miliþie, am solicitat protecþia “organelor.” Însã nu mi-a trebuit mult ca sã descopãr cã bãieþii supraalimentaþi ºi înþoliþi ce ne filau erau securiºti români ºi nu se osteneau din grije pentru siguranþa noastrã. De fapt tatãl meu era subiectul principal al interesului lor, dar aceasta este altã poveste. Fiindcã pentru noi nu aveau deschisã acþiune penalã, ceea ce efectuau ei se chema eufemistic “identifcare ºi verificare informativã.” Practic erau aceleaºi metode: interceptarea corespondenþei, instalarea de microfoane la domiciliu, filare, dar fãrã permisiunea tribunalului. ªi le-am degustat pe toate. Îmi este greu sã descriu revolta, disperarea, nesiguranþa ºi senzaþia de scârbã cu care am trãit zi de zi urmãtorii ani pânã la plecare. Pentru ca tabloul sã fie complet, tot atunci, profesorul Dumitru Dumitrescu, mi-a comunicat cã din cauza situaþiei tatãlui meu nu putuse obþine aprobarea comitetului de partid al Centrului Universitar Bucureºti pentru susþinerea tezei mele de doctorat, întocmitã sub conducerea dânsului. Centrul respectiv aprobase deschiderea acþiunii judiciare împotriva tatãlui meu ºi în consecinþã eu eram persona non grata. Deºi acuzaþiile se dovediserã neîntemeiate, acþiunea continua sã ne otrãveascã vieþile. Aveam deja peste patruzeci de ani ºi viitorul pãrea cã nu mai putea aduce nimic bun pentru noi.
Însã morile Domnului macinã încet ºi într-o zi din anul 1978, am participat la o înmormântare în Cimitirul Bellu Catolic. Dupã ce ritualul s-a încheiat, m-am rãzleþit de ceilalþi participanþi ºi am nimerit, într-o parte retrasã a cimitirului, unde se agita o mulþime pestriþã. Oameni de ambele sexe ºi toate vârstele, majoritatea modest, chiar sãrãcãcios îmbrãcaþi, se rugau stând în picioare, sau îngenuncheaþi. Unii plângeau, alþii aduceau flori ºi lumânãri. Zeci, poate sute de lumânãri ardeau într- o duzinã de tãvi metalice special instalate, producând adesea învolburãri de fum slinos, ce poluau atmosfera sumbrã, ascunzând temporar adunarea ºi peisajul. Câþiva tineri între 20-30 de ani, bine înbrãcaþi, se hârjoneau alergând prin mulþime, chemându-se, mâncând ºi bând. Sub pretextul cã se îngrijeau de lumânãri, din când în când, stingeau ºi pe cele de abia aprinse adunând stearina în bulgãri cu care se jucau între ei. Preocuparea lor pãrea sã fie conturbarea celor ce se rugau. Era un du-te-vino haotic, un vârtej uman, având ca centru un mormânt modest acoperit cu maldãre de flori. Pe o minusculã piatrã funerarã din marmurã albã era gravatã inscripþia sibilicã: V.A. 1950. Era mormântul episcopului greco-catolic Vasile Aftenie, ucis de securitate prin torturã fiindcã a refuzat sã-ºi lepede credinþa. Se zvonea cã fãcea minuni ºi mormântul sãu devenise loc de pelerinaj pentru credincioºii mânaþi de nevoi ºi suferinþe. Episcopul fusese un bun prieten al pãrinþilor mei ºi s-ar fi cuvenit sã spun o rugãciune pentru odihna sufletului martirului rãposat. Dar scena, reminiscentã a Somnului Raþiunii lui Francesco Goya, m-a fascinat în aºa mãsurã cã o vreme am rãmas pironit locului fãrã sã pot gândi ori face ceva. Apoi înainte de a pleca, am spus ca în vis, undeva în secretul minþii ori inimii mele: “Pãrinte Aftenie, mã cunoºti de când eram copil, roagã-te pentru noi sã scapãm din iadul acesta.” Nu a fost rugãciune, fiind ferm convins cã aº fi cerut imposibilul, a fost numai un gând vag, un geamãt fãrã sunet.
Mi-am reamintit întâmplarea în 1980 când tocmai primisem noul Trabant Combi ºi m-am întâlnit neaºteptat pe Calea Victoriei cu N, fostul meu coleg de bancã din liceu. El ajunsese consilier ministerial la Turism. Cu ani în urmã încercasem fãrã succes, sã-mi aranjez prin el o escapadã la Marea Mediteranã ca sã fotografiez în apele ei limpezi. De data aceasta N mi-a dat o ºtire cu totul senzaþionalã: recent se semnase un acord pentru schimburi turistice cu Albania; aveam deci odatã la doi ani dreptul la concedii pe malurile Mãrii Adriatice. “Du-te la ONT, spune-le cã te-am trimis eu sã-þi aranjeze un tur” m-a povãþuit el. Dar eu nu voiam tur ONT oneros, ci sã cãlãtorim cu maºina proprie. De aceea primul drum l-am fãcut la Miliþia din cartier. Adevãrat cã Albania apãruse pe lista þãrilor socialiste accesibile plebei. Însã ca sã cãlãtorim în Albania era obligatoriu sã trecem prin Jugoslavia ori Grecia, ambele pe lista þãrilor capitaliste, interzise nouã, care nu aveam acolo rude de gradul întâi. Am luat totuºi formularele pentru paºapoarte (cererile trebuiau prezentate cu un an înainte de data cãlãtoriei) ºi m–am întors dezolat acasã.
Atunci, în adâncul deznãdejdii mele, când pierdusem orice speranþã am primit rãspunsul la strigãtul meu de ajutor. A licãrit subit în mintea mea ca o idee ─ ce nu aº fi fost capabil sã concep singur ºi ne ajutat ─ sã completãm cererile pentru Bulgaria ºi Albania fãrã sã menþionãm cã ele nu au graniþã comunã ºi nici ruta pe care intenþionam sã ajungem la destinaþie. Lucrãtorii de miliþie erau notorii pentru ignoranþa ºi lipsa lor de culturã. În plus turismul cu Albania era abia la început ºi cine ºtia cât de bine fuseserã instruiþi? Am completat toþi patru formularele cu lacunele pomenite. În august 1980 le-am înaintat la Miliþie ºi ne-am pus pe aºteptat.
Gabriel Watermiller B.C.
|
Gabriel Watermiller 9/19/2021 |
Contact: |
|
|
