Miniaturi - Semnul de carte
Mă simt atât de vinovată realizând că, obosită sau doar grăbită, înainte să pun jos cartea pe care tocmai o citesc, ‘tai’ în carnea ei cu un semn de carte sau doar cu o foaie de notițe oarecare. Feliez cu un gest mecanic, aparent obișnuit o ‘lume’ și ies din ea brusc cu o simplă mișcare a mâinii. Întrerup oare însăși existența poveștii, îi ciobesc oare integritatea lăsând-o în urmă sângerândă, neîncrezătoare în promisiunea revenirii? Sau poate resimt propria-mi fragmentare, poate inevitabil o frântură din mine rămâne între file... Cum de nu m-am gândit la asta niciodată?
Am aflat cu surprindere de curând și de procedeul invers. Historia Scholastica, manuscrisul lui Petrus Comestor din secolul al XIII-lea, avea paginile lipite două câte două și erau literalmente tăiate pe măsura avansării lecturii cu un mic dispozitiv ascuțit atașat de coperta cărții. [Deși parcă mai uimitor e supranumele autorului, Comestor (”Mâncătorul”), considerat un adevărat ‘devorator’ de cunoștințe.] Nu știu care metodă e mai bună, libertatea vulnerabilă a paginilor deschise sau această bizară (și poate unică) practică medievală? [Oricum, oricare e de preferat rănii de moarte a impudicelor, vulgarelor îndoituri, numite pe bună dreptate ”urechi de măgar”!]
Puține sunt cărțile ce pot fi citite dintr-o răsuflare, fără oprire, din universul cărora nu poți pur și simplu ieși decât atunci când ai ajuns la capătul lui. Pentru toate celelalte s-a inventat semnul de carte (din cele mai neașteptate materiale și dovedind varii măiestrii artistice). Îmi plac nespus, spre exemplu, edițiile îngrijite ale cărților ce au prinse de copertă o panglică subțire de mătase, noblețea mângâietoare a firului despărțitor îmblânzind parcă nevoia pauzei, părăsirea. Cartea și semnul ei mnemonic armonizându-se delicat și firesc.
Diversitatea lor, îngemănate sau de sine stătătoare, e azi aproape fără margini.
Cele mai dragi îmi rămân, totuși, cele meșteșugite de mine pentru mama mea, copilă fiind, dar mai ales cele ale fetelor mele pentru mine, cadouri neprețuite, ce fac din micul ”accesoriu” al lecturii un simbol sentimental ce ne unește dincolo de timp. Ne regăsim printr-un simplu semn într-un continuum afectiv al plăcerii de a citi, al dăruirii discrete și personalizate, al apartenenței la o stare ce nu cunoaște singurătatea, plictisul sau disperarea. Zâmbesc de fiecare dată în fața inocenței literelor apăsate, a desenelor naive, a micilor fotografii din care surâd chipurile lor fragede, anticipând bucuria ce mi-o vor face, doar singurul dar din parte-mi pentru ele a fost acela de a le deschide larg ochii la miracolul bibliotecii.
Poate fi semnul de carte, cu simbolica lui răbdare, cu stabilitatea lui, o călăuză împotriva pierderii de sine în labirintul sofisticat al bibliotecii, un remediu pentru spaima în fața infinității ei, a imposibilității cunoașterii suficiente, în ultimă instanță?
Pentru mine aduce a limită, a hiatus de contemplare, de punere în acord a lumilor paralele sau doar distincte, de reordonare de sine... Pe de o parte, pentru că fac mereu această periculoasă echilibristică între realitatea mea imediată și cea a posibilității (imanente) din carte. Simt deseori că nu ar (mai) fi nevoie să trăiesc nemijlocit ceva anume dacă am ”făcut-o” citind, că experiența lecturii e perfect translatabilă în experiența mea directă. O hiper exagerare ce are limpede nevoie de reflecție, de nuanțare. Pe de altă parte, nu de puține ori ajung în fața cărților ce îmi sunt inaccesibile, pe care nu le înțeleg sau nu le înțeleg destul sau deocamdată. Conștientizându-mi neputința, le abandonez măcar pentru moment cu semnul de carte la vedere, amânând eșecul.
În aceeași măsură îmi pare că unește mai mult decât desparte. Cititul de necitit, dezvăluitul de necunoscut, comprehensibilul de ambiguu. Poate pentru că e, într-un fel cu totul particular, un semn al memoriei (conștiința continuității), al rigorii ei. În aproape nicio altă instanță nu te poți întoarce cu adevărat exact în locul de unde ai plecat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nu poți opri un gând la jumătate pentru a-l regăsi intact, nu te așteaptă nici o secvență de viață suspendată pentru când ai timp sau chef. [Filmul e doar o variațiune.] Ce derută când se pierde semnul, când adormi și cartea se închide de la sine, când trebuie mai apoi să răsfoiești dezordonat prin poveste, aproximând. Abia în absența lui simți cu adevărat ruptura. Abia atunci îi simți activ valoarea.
O carte rămâne vie atâta vreme cât poartă în ea un semn oricât de banal că e în procesul citirii. De îndată ce semnul de carte stă inert, inutil înaintea coperții de sfârșit, nu mai contează nici câte cărți excepționale sau oarecare ai terminat, nici câte altele s-au adunat pe rafturile bibliotecii. Între lecturi, conștiența, angoasa ignoranței invadează mințile cele mai erudite. Popasul semnului de carte între pagini e singurul leac și fiecare carte (poate) conține înțelepciunea sau frumusețea întregii lumi exact atât cât o poți cuprinde citind într-o seară, înainte să adormi cu grija de a nu se închide singură.
Lăcrămioara Varga Oprea / Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 9/17/2021 |
Contact: |
|
|
