Cartea „Din lacrima harfei” de Lidia Asandei - metaforă si realitate
Cartea „Din lacrima harfei”este o gravă meditatie existentială de forma confesiunii sub semnul plin de har al poeziei.¹ În ultima ideologie a unui prezent paradoxal, cea pandemică, durerea Lidiei Asandei mă face să înteleg propria existentă. Sotia mea a trecut prin moarte. Căci coma indusă e un fel de moarte. Nu iti mai amintesti de nimic. Reînveti viata: vorbirea, miscarea, notiunea timpului, emotiile. Stii ceea ce ti se spune. Astfel magia scrisului mă impresionează profund.
În ziua de 17 februarie 2019, „sufletul-pereche” al Lidiei a plecat în eternitate. Urmează un proces pe care îl trăiesc toti cei care rămân singuri, după ce se desface legătura fizică a dragostei. „Uitarea” momentană vine de la sine, începe usor cu obisnuinta, continuând, putin câte putin, cu resemnarea. Nu vrem să acceptăm uitarea. Reactia este individuală. Lidia Asandei alege cuvântul. Cuvântul românesc! Astfel „făureste neuitarea”, dând răspuns întrebării pe care si-o pune: „Cum să fie loc pentru uitare? Doar pentru miracolul CLIPEI: prima, care ne-a făcut întâlnirea posibilă, a doua, care ne va face părtasi dulcii revederi”. Deschiderea din confesiune oferă prilejul de a-si vedea trecerea din viată. Asteptarea întâmplării mortii ei e trăirea celuilalt prin sine. Sensul marturisirilor întăreste: „Timpul se întinde sub semnul unei asteptări: în noptile cu nesomn, trecutul se apropie de mine si mă face să mă întreb cum ar fi fost dacă ar fi fost... să nu-mi treacă atâta timp fără tine”.
Întâlnirea cu moartea este singura experientă neterminată a lumii. Intâlnuirea este programată chiar în clipa de taină a primei miscări moleculare a ceea ce înseamnă fiintă, începutul confruntării cu timpul. A învăta viata este a învăta moartea.
Lidia Asandei si-a adunat puterea sufletească pentru a se putea deschide prin confesiune într-o retea de socializare, imediat după moartea sotului. Peste urmele de impact din retelele de socializare se desfăsoară alte „informatii”ale vietii. Între copertele unei cărti, stările sufletesti si-au găsit un adăpost sigur, de unde pot fi preluate de evolutia tehnologiei. Până atunci însă cartea este”singurul, adevăratul triumf al spiritului omului”.²
A iubi este cel mai frumos pretext de a fi, de a simti rădăcinile tale sufletesti în inima altei fiinte. E ceea ce înteleg din poemul în proză din 23 noiembrie 2019: „Nu mai stiu câte după-amiezi mi-ai spus:”Hai cu mine să ascultăm linistea!Să furăm cea mai frumoasă clipă din apus...”. Aici e o asa liniste, cum ai spune, aproape desăvârsire. Aerul doarme în neclintire. Undeva, în înaltul cerului, dorul deschide c-o lacrimă o usă. Un înger aleargă si-o mângâie. Amândoi înteleserăm că de Răsărit ne desparte un Apus... Acum, eu stiu că, pe harta iubirii, depărtarea dintre noi e doar un zbor de aripă!”În mod convingător se exprimă o restaurare a substantei vietii, iubirea: „Noi ne-am scris, în fiecare zi, povestea cu zâmbet ori cu lacrimi, cu bucurii ori cu tristeti...”(mărturisirea din 17 iunie 2020). Durerea o fixează definitiv într-o largă perspectivă: „Dacă s-ar deschide Cerul acum... m-as vindeca de do!”(18 iunie 2020)
Confesiunile Lidiei Asandei sunt exercitii de umanitate. Nu poti uita prima iubire, după cum nu poti uita moartea fiintei iubite. E „o boală” fără leac. Viata e asa cum e. Prin repetarea verbului a fi vreau să întăresc afirmatia. Pur si simplu viata e. Fiintele o stiu sau nu o stiu autentică si frumoasă chiar în suferintă. O împăcare cu destinul, cartea nu este o litanie, e o sperantă spre ceva către care se îndreaptă autoarea. Nici raiul nu poate fi întreg făra iubire, doar în parte adevărat. S-a spus că lumea va fi salvată de frumusete, dar frumusetea, fără iubire, este o floare ruptă din natura ei. Frumusetea trebuie să fie iubire. Piere o fiintă, dar rămâne sufletul în alt suflet. Pentru o vreme sufletul rămâne amintire. Pentru altă vreme sufletul devine carte. Retin din însemnările din 21 aprilie 2019: „Exact în urmă cu un an eram două zâmbete în primăvară. Cu ochii spre înaltul Cerului si cu speranta spre Înaltul sufletului - prima iesire în regatul linistii după experienta din regatul durerii. (...) Astăzi ... tu stai la masă cu îngerii. Eu, aici, parcă mi-am pierdut si harta, si busola. Cu ochii spre Cer, număr picurii răzleti de ploaie, le ascult cadenta si cred ...CRED că în jurnalul Timpului, nicio lacrimă nu rămâne neconsemnată”.
Am stiut că există demnitatea durerii si mi-o închipui prin cuvintele Lidiei Asandei din 16 martie 2019: „As vrea să întorc anii, zilele, secundele, sa îti întârzii plecarea ... Dar nu mai am decât lacrima de dor, care te petrece zi si noapte – ca pe CEL MAI DRAG DOR!!!”.
Frica de moarte, când vine din tine, trezeste dorinta de viată cu un rost precis: ”Dar, cât timp voi respira, tu vei fi viu!!!”(secventa din 8 decembrie 2019). La această întelepciune te duce doar iubirea, responsabilitatea ei ca o datorie. Dacă frica de moarte vine de la cineva, te răzvrătesti. Multiplicată în fiinte, această răzvrătire, această stare duce la schimbarea lumii. E „o schimbare la fată”sau orizont apocaliptic. Fiecare moarte are ceva aparte. Nici o moarte nu-i perfectă, pentru că nu este identică între fiinte. Lidia Asandei îsi aminteste că pe chipul sotului „se vedea o pace, o acceptare peste care niciun cuvânt nu o poate descrie: este peste cuvânt...”(8 martie 2019)
În spatiul însemnărilor, apar două eseuri despre creatia artistică ale lui Paul Asandei: „Muzica si armonia sufletului” si „Messias – la Selimbăr”. Recurentele lirice ale amintirilor legate de muzică consacră un caracter parabolic. „Dorul de nemurire”, expresie a stărilor de spirit, se încheagă la intersectia dintre poezia muzicii si muzica poeziei, din cunoasterea dureroasă a mortii, din afinitătil frenetice, aproape mistice dintre compozitorul Paul Asandei si poetul Traian Dorz prin convertirea dorului ca sentiment românesc în principiu artistic, functionare metafizică a vietii. Cu adevărat „dulce-i lumea din poveste”, din povestea dorului, povestea vietii, în configurări lirice si melodice., concentrate în metafora „lacrima harfei”.
Editată pe hârtie, cartea are personalitate, altfel se vede speranta de eternitate, sfidând efemeritatea, fără pierderea spontaneitătii însemnărilor. Efectul terapiei prin cuvinte e vizibil. Lidia Asandei (re)trăieste, prin cuvânt, o mitologie personală. Din fiecare carte înveti ceva. A iubi total, din perspectivă axiologică, înseamnă a fi în lumea esentelor. În relatia viată – creatie, se oficiază ritualul existentei zilnice în amintiri, simplu, reflexiv, fără seductii speculative, idilice, în simtire autentică, cu finalitate senină: refacerea unitătii pierdute prin „coborârea în tăcere” a sotului, sfârsit care cere un alt început în creatia artistică si în lumea cerească a vesniciei..
Aproape paradoxal, o carte despre moarte devine o carte despre viată, despre viata iubirii, despre viata vesniciei, printr-o stare de spirit si prin arta cuvâtului. Si în toate mai e ceva: puterea gândului. Gândurile despre o fiintă dispărută devin gânduri despre sine, despre cel ce rămâne cu chinul „de-a a nu muri deodată”. Dincolo de paradigma romantică eminesciană, e acceptarea si asumarea fiintării existentei sufletesti, fără de care nu se poate vorbi de umanitate. Amintirea se schimbă în reflectie printr-o experientă semnificativă, din care Lidia Asandei iese identitate creatoare pe o treaptă spre ,,Raiul îmi va fi întreg”.
1. Lidia Asandei, Din lacrima harfei, Volum îngrijit, cuvânt-înainte si notă asupra editiei de Florina-Maria Băcilă, Timisoara, Ed. Cosmopolitant-Art, 2020.
2. Daniela Marcheti, Cartea, memoria Lumii, în Arte, Revistă de cultură europeană, Timisoara, Udine, San Daniele, Oravita, Anul I, nr. 4, noiembrie 2018, p. 3.
|
Constantin Teodorescu 9/16/2021 |
Contact: |
|
|
