Povestea Comanii de Sus
Pe Olt în jos, acolo unde, se luptă apele cu dealurile Hălmeagului
Unde-și topește cânepa și inul, femeia Crihălmeanului
Unde cu flori în pălărie vin de la coasă, feciorii Comănarilor
O apă de cristal coboară, spre Olt, în unduirea dealurilor.
Ea aduce-n valuri repezi, doine bătrâne și cântece de haiducie
Povestind la toți din cale, ce mi-a povestit și mie,
Când mi-am făcut hodiniș, pe malul ei sub un arin,
Ce-și pleca crengile-n apă și ofta de greu și chin
Că nu-și mai poate ține tulpina cu o singură rădăcină
În malul surpat de ape, ce-n pierzanie, din primăvară se înclină.
Era într-o vară cu arșiță, ce m-a mânat pe vale-n sus,
Unde răcoarea pădurii, pe ochii mei aprinși am pus.
Pe malul apei în poiene, unde gospodarii multe case au ridicat
Cu grajduri și multe nemestre, de care mult m-am minunat.
Dezmierdat de umbra deasă, privirea-n apă mi-am scăldat
Un rai născut din cerul verii, la Comăna de Sus am aflat.
Mi-am lipit urechea de pământ, să aud clipocitul fermecat
Al izvoarelor de munte ce-n apa de cristal s-au adunat.
Valuri se loveau de pietre, ca un ciocan neastâmpărat,
Măcinându-le puterea, în fire de nisip curat,
Care-l v-a înghite Oltul și-l v-a duce cu apele lui tulburate
Și cu el povești bătrâne, din timpuri vechi, de mult uitate.
Am adormit și-n somnul greu, din glasul pământului am aflat,
Povestea Comănii de Sus, pe care haiducii, cu timpul l-au făcut sat.
*
În vremuri de demult, când ei băteau potecile din munți călare
Pe-atunci pe valea dintre dealuri, își făceau ades cărare,
Până când sătui de umblet și-au aruncat armele-n vânt
De și-au făcut colibe scunde, jos în vale, pe roditorul pământ.
Au tăiat păduri întinse și-au făcut poieni mănoase,
Au făcut drumuri de cară și-au construit apoi multe case.
*
Pe-acolo am trecut astă vară, ca un om de la țară
Și m-am hodinit pe-o piatră și mi-am făcut privirea roată
Din dealul sfânt al Bisericii, până sus în vârful Pleșii
Și am cercetat în patru zări, istoria acestei așezări
Am vorbit și cu popa Frâncu, care m-a milostivit cu-n pahar de vin
Și m-a poftit creștinește, în satul lor ca să mai vin.
Mi-a arătat pe cruci de piatră, fala și durerea, satului îngropat.
Neamuri multe, ce demult ele-s pământ, în cimitirul lor din sat
Un comandor de aviație, țărani, țărănci cu suflete curate
Ce de la naștere la moarte, au dus greul în al lor spate.
Un prunc născut pe acest pământ, ce nu făcuse vreun păcat,
Abia dacă a spus mamă și tată, și valurile văii la înecat.
M-a poftit să văd în tihnă și obștea ce-i vie și mergătoare,
Cum se veselesc la hore și nunți sau iarna la șezătoare.
Sau acum vara când pe lunci, toată suflarea-i la secerat
Sau toamna când în ham cu spume, caii trag pluguri la arat
Primăvara când feciorii umblă la semănat, doar cu flori în pălărie,
Sau iarna când la șezători fetele cos, între jocuri, pui pe ie.
*
Când toți și toate-s din bătrâni, rânduite în viață cum se cuvin,
Omu-și pregătește cât trăiește, sufletul pentru vecie și hambarul plin,
Omenește pe cel ce-i deschide ușa, de-i ie prieten sau străin.
- Mulțumesc pentru poftire, sunt mândru, la vara viitoare iar am să vin
Ca să urc acolo unde, luna clară, îl prinde pe om în deal la coasă,
Unde cântând, cu furci în mână, femeile de la fân se întorc acasă
Unde dealuri se aprind în soare de apus și păduri râd ștrengărește
Unde lanuri se oglindesc în ape repezi, de cristal pline de pește
Unde sus la urlătoare, printre stânci, păstrăvii o iau la fugă,
După câte-un călușar armăsar ce-a scăpat, amețit de soare-n apa udă.
Unde mândre căprioare, la iezii lor le spun povești
Unde urșii îți țin calea în cetini, sau pe unde nici nu te gândești
Unde porumbul și grâul pe lunci, ca din apă crește
Unde din orice colț de deal, câte un părău izvorăște.
Unde-i raiul pe pământ, în ograda oricărui gospodar din sat,
Acolo unde cel cea crezut în Dumnezeu, pe toate EL i le-a dat.
*
Am să povestesc și în tihnă, cu câte un om cu barba sură,
La umbra nucilor bătrâni, pe țol la el în bătătură
Să aud povești demult, de când Oltul le bătea-n ferestre
De când sub raza lunii, își jucau horele, șoimanele măiestre
De pârleau miriștea toată și răsturnau în vânt snopii de pe clăi
Și luau de prin ogrăzi în hora lor, numai floare de flăcăi.
De când se luau voinici la trântă, iarna pe la șezători
Și jucau la lumina lămpii, după măiestre viori.
De când din munții coborau noaptea, pe câte o tainică cărare
Fii munților, haiducii, înarmați cu puști de foc, pe cai călare
Și trăgeau la câte o crâșmă cu opaiț, de poteră n-aveau habar
Beau rachiu, cântau de haiducie și-l îmbătau pe cârciumar,
Iar când luna, sora lor, după coastă își ascundea lumina ei
Cu merinde în spinare, chiuind pe cai călare, zburau ca niște zmei.
*
Aceasta este povestea scrisă de mine a Comănii de Sus
Unde toți și toate-s, rânduite din bătrâni, precum am spus
Iar dacă undeva am greșit, părintele Frâncu mi-o spune
Achim Bucutea / Toronto
Să le îndrept pe cele care, cu istoria satului n-au să sune
|
Achim Bucutea 9/1/2021 |
Contact: |
|
|
