Dialoguri oarecare - Caii
-Mie, acum, mi-ar trebui un cal!
- Un cal? Ce să faci tu cu calul la Toronto?
- Ce mi-ar plăcea să am un cal! Nu aici. Acolo! L-aș lăsa în grija cuiva, habar n-am cine ar putea fi acest cuiva că pe deal nu prea mai e nimeni, dar așa aș face, l-aș ruga să-l îngrijască să-l hrănească, dar mai ales, să-l scoată din când în când pe afară, chiar dacă e ger, să-l lase să urce pe coaste în sus, să-l strunească la vale și când vin, la un an, doi, șapte, să știu că pot conta pe prezența lui, care, nu-mi dau seama de ce, e vitală.
- Ca produs al imaginației nu sună rău,aș zice, poate chiar ar putea fi startul unei povestiri cu iz arhaic...
- Ce știi tu... Trebuie să-mi clătesc ochii într-o fotografie dagherotipă care nu neapărat îmi place, ci mă ajută să îngân tristeți cramponate de ideea intoarcerilor inutile, deraiate din visele cu pelicani albaștri... și, pe deasupra, îmi și doresc un cal, care oricât ar fi el de domestic tot dobitoc e, animal, vreau sâ zic, ființă incomunicabilă la nivelul vorbelor și eu în primul rând de vorbe n-am nevoie. Nu știu de ce am eu obsesia asta, înțelegi?
- Ești pusă totdeauna pe întrebări, uneori interesante, alteori chiar inteligente, de cele mai multe ori te înfășori în chinul ăsta permanent nevricos și chiar nociv indiferent dacă interesează sau nu pe cineva și și mai rău, nefiind sigură dacă te interesează chiar pe tine.
- Crezi? Habar n-ai. Caii scot din mine accente total neprevăzute, stranii chiar, m-aruncă în vârtejul timpului suspendat între înțelegere și acceptare și în care alegerea transportă numai gustul amar al imposibilitații, al tatonării unei noțiuni cu care, credem noi, ne confruntăm și care, de fapt, ne tăvălește în ignoranța curiosului care-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala .
- Și pe urmă?
- Pe urmă
un joc absurd., vezi bine...Mă reîntorc la țară, Costandin (bunicul cu nume înscris pe zidul bisericii după războiul Al Mare) umbla călare, chiar dacă numai în amintiri transmise, avea cizme înalte și ițari cu găitane de mătase, cojoc de miel bârsan, pușcă și, mai ales, purtând în el simbolicul alterat de vremea scursă.
- Scursă și fundamental transformată.
- Eh, nu chiar fundamental, după cum vezi... Artificiile imaginare care, chiar dacă au un fond real apar aerate, morganatic venind dintr-o lume despre care nici măcar nu mai suntem siguri că a fost, siluete cețos fantomatice la care nu mai avem nici curiozitatea să ne uităm fie și numai în cărțile cu poze rămase pe undeva prin podul bunicilor, a plouat pe ele, că șița s-a cam rărit, le-au ros șoarecii că umblă liberi de când mâțele s-au dus pe la casele cu oameni, sunt așa un fel de relicvă a unor vremuri la care ne-ar plăcea să ne uităm din când în când dacă nu ne-ar fi teamă că ne trezește analitici și s-ar putea să nu ne placă ce și cum analizăm.
- Uneori mă mir cum poți să fugi aiurea cu asemenea intensitate, aproape convingător , ba chiar vreau să te cred, să cred că ai tu cheia unor adevăruri ascunse mie, că știi să pleci și să vii când trebuie...
- Mai întâi, nu fug, mă retrag doar și pe urmă, obosesc în poziția asta de privitorca la teatru cu atât mai mult cu cât piesa aflată în scenă nu-mi place.
-Ți-a lipsit întotdeauna disciplină rutinei, dacă-mi aduc aminte, de aia ai și călcat în strâchini de multe ori... De aia, cai!
-Vezi că știi?!
-Cal și om se condiționează reciproc, indiferent la sălbăticia din el, ancestrală sau prezentă, calul are existența coordonată de posibilitatea de a fi lângă om, altfel e inexplicabilă accepțiunea supunerii, ca vaca, s-ar putea să zici, nici vorbă, vaca iși concesionează prezența și se complace în ea, omul se desfășoară pe coordonatele largi, emoțional- gândite ale evoluției ascendente, dar calul
eh
fără canonul incovoierii se pliază ca o necesitate superioară, vitală.
Bunica ar zice: E vremea de furat cai!
Maria Cecilia Nicu / Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 9/1/2021 |
Contact: |
|
|
