Dialoguri oarecare - Caii
-Mie, acum, mi-ar trebui un cal!
- Un cal? Ce sã faci tu cu calul la Toronto?
- Ce mi-ar plãcea sã am un cal! Nu aici. Acolo! L-aº lãsa în grija cuiva, habar n-am cine ar putea fi acest “cuiva” cã pe deal nu prea mai e nimeni, dar aºa aº face, l-aº ruga sã-l îngrijascã sã-l hrãneascã, dar mai ales, sã-l scoatã din când în când pe afarã, chiar dacã e ger, sã-l lase sã urce pe coaste în sus, sã-l struneascã la vale ºi când vin, la un an, doi, ºapte, sã ºtiu cã pot conta pe prezenþa lui, care, nu-mi dau seama de ce, e vitalã.
- Ca produs al imaginației nu sunã rãu,aș zice, poate chiar ar putea fi startul unei povestiri cu iz arhaic...
- Ce știi tu... Trebuie sã-mi clãtesc ochii într-o “fotografie dagherotipã” care nu neapãrat îmi place, ci mã ajutã sã îngân tristeþi cramponate de ideea intoarcerilor inutile, deraiate din visele cu pelicani albaºtri... ºi, pe deasupra, îmi ºi doresc un cal, care oricât ar fi el de domestic tot dobitoc e, animal, vreau sâ zic, fiinþã incomunicabilã la nivelul vorbelor ºi eu în primul rând de vorbe n-am nevoie. Nu ºtiu de ce am eu obsesia asta, înțelegi?
- Ești pusã totdeauna pe întrebãri, uneori interesante, alteori chiar inteligente, de cele mai multe ori te înfãºori în chinul ãsta permanent nevricos ºi chiar nociv indiferent dacã intereseazã sau nu pe cineva ºi ºi mai rãu, nefiind sigurã dacã te intereseazã chiar pe tine.
- Crezi? Habar n-ai. Caii scot din mine accente total neprevãzute, stranii chiar, m-aruncã în vârtejul timpului suspendat între înþelegere ºi acceptare ºi în care alegerea transportã numai gustul amar al imposibilitaþii, al tatonãrii unei noþiuni cu care, credem noi, ne confruntãm ºi care, de fapt, ne tãvãleºte în ignoranþa curiosului care-ºi “bagã nasul unde nu-i fierbe oala .”
- Și pe urmã?
- Pe urmã… un joc absurd., vezi bine...Mã reîntorc la þarã, Costandin (bunicul cu nume înscris pe zidul bisericii dupã rãzboiul “Al Mare”) umbla cãlare, chiar dacã numai în amintiri transmise, avea cizme înalte ºi iþari cu gãitane de mãtase, cojoc de miel bârsan, puºcã ºi, mai ales, purtând în el simbolicul alterat de vremea scursã.
- Scursã și fundamental transformatã.
- Eh, nu chiar fundamental, dupã cum vezi... Artificiile imaginare care, chiar dacã au un fond real apar aerate, morganatic venind dintr-o lume despre care nici mãcar nu mai suntem siguri cã a fost, siluete ceþos fantomatice la care nu mai avem nici curiozitatea sã ne uitãm fie ºi numai în cãrþile cu poze rãmase pe undeva prin podul bunicilor, a plouat pe ele, cã ºiþa s-a cam rãrit, le-au ros ºoarecii cã umblã liberi de când mâþele s-au dus pe la casele cu oameni, sunt aºa un fel de relicvã a unor vremuri la care ne-ar plãcea sã ne uitãm din când în când dacã nu ne-ar fi teamã cã ne trezeºte analitici ºi s-ar putea sã nu ne placã ce ºi cum analizãm.
- Uneori mã mir cum poți sã fugi aiurea cu asemenea intensitate, aproape convingãtor , ba chiar vreau sã te cred, sã cred cã ai tu cheia unor adevãruri ascunse mie, cã știi sã pleci și sã vii când trebuie...
- Mai întâi, nu fug, mã retrag doar și pe urmã, obosesc în poziția asta de privitor”ca la teatru” cu atât mai mult cu cât “piesa” aflatã în scenã nu-mi place.
-Ți-a lipsit întotdeauna disciplinã rutinei, dacã-mi aduc aminte, de aia ai și “cãlcat în strâchini” de multe ori... De aia, cai!
-Vezi cã știi?!
-Cal ºi om se condiþioneazã reciproc, indiferent la sãlbãticia din el, ancestralã sau prezentã, calul are existenþa coordonatã de posibilitatea de a fi lângã om, altfel e inexplicabilã accepþiunea supunerii, ca vaca, s-ar putea sã zici, nici vorbã, vaca iºi concesioneazã prezenþa ºi se complace în ea, omul se desfãºoarã pe coordonatele largi, emoþional- gândite ale evoluþiei ascendente, dar calul…eh …fãrã canonul incovoierii se pliazã ca o necesitate superioarã, vitalã.
Bunica ar zice: “E vremea de furat cai!”
Maria Cecilia Nicu / Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 9/1/2021 |
Contact: |
|
|
