Scrisoare pe o floare de salcâm
Cristina Cristea iubește pictura. De aceea într-o bună zi a decis să construiască o lume în care protagonistă să fie floarea de salcâm roz. A strâns în jurul ei cuvintele și le-a pus în mână câte-o pensulă. Așa i s-a născut poezia: un fior cald și elegant, un verb răsucit în mișcări delicate, uneori descriptive, alteori metaforice, transformând incandescent lumea în emoție.
Poeta este, prin propria scriitură, o floare de salcâm roz. Neapărat roz, pentru că e o specie rară, așa cum este și cuvântul, pus la baza unui univers descriptiv, cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, cu cireși în floare și dragoste ce se întinde curat în pânze pictate de amintiri, colorate adesea olfactiv. Emoțiile se scriu pe petale de floare, care se transformă adesea în fluturi, reinventând un ludic al gingășiei trăirilor.
O să vă întrebați de ce laitmotivul salcâmului roz în această carte și-am să vă răspund că el se află în fiecare vers, chiar dacă nu e prezent în propoziția lirică. Trebuie doar un exercițiu de imaginație pentru a înțelege acel limbaj creat de Cristina. E un simbol, o monedă de schimb a emoției din lumea în care oamenii folosesc în loc de cuvinte florile de un amar dulce și roz.
sau doar salcâmii
își scutură floarea
ca o pecete de final
Fiecare om are o poveste, fiecare carte un sâmbure de stea, pentru că, așa cum oamenii nu se nasc întâmplător, la fel, nici cărțile nu răsar fără să miște aripile unui fluture. Căci așa se naște fiecare carte, literele prind aripi și își iau zborul încet, cutremurând munți uneori. De altfel, efectul fluturelui a fost demonstrat de Edward Norton Lorenz.
Când manuscrisul Cristinei a făcut primii pași spre lume, un salcâm s-a cutremurat din răsputeri și mi-a așezat la bază trei flori. Două crenguțe cu trei ciorchini bogați, plesnind de sănătate și culoare. Nu glumesc. Trecuse o lună de zile de la înflorire, iar copacul cu pricina, cu zeci de ani în cârcă era verde și frunzos, dar a vrut să pună ramul și frunza și floarea în cartea ce avea să-i poarte podoaba. Și s-a-ntâmplat minunea ca atunci când noi aveam nevoie de flori de salcâm, să primim. Roz așa cum le-a văzut poeta, ca niște bijuterii ale cerului, venite să însoțească poezia.
Am înțeles atunci că salcâmii vorbesc toate limbile pământului și sunt sensibili la metafore.
Am cules florile și le-am dus cu mine. Le-am făcut 254 de fotografii, iar coperta s-a născut din bucuria poeziei și dragostea salcâmului pentru vers.
„Scrisoare pe o floare de salcâm” este o carte caleidoscop. Te surprinde în flash-uri, lumini și umbre colorate în mii de perspective. Uneori dragostea se desfășoară pașnic în orașul cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, loc în care, sadovenian, nu se întâmplă nimic, dar e sub semnul lui Nichita. Această aparentă calmitate e uvertura unor trăiri adânci, unor furtuni de senzații și emoții, intens desenate, cu răvășiri profunde, urmate simetric de secunde cuminți „pentru că în jurul nostru miroase dumnezeiește a cafea și a liliac înflorit, și a ploaie miroase…” Cartea este patria celor două eu-uri confundate, împreună însumând perfecțiunea întregului, rupt la un punct, tânjind și căutând definiții:
„… și atunci înțeleg că pentru tine eu sunt și primăvară și vânt și cireș înflorit...”
Motivul floralului sublim, al florii de salcâm, de cireș ori de păpădie se substituie emoției și cuvintelor, transcend din vegetal, substituindu-se divinului „… am îngenuncheat în fața florilor de cireș ca într-o biserică”, ori universului imediat „… și scriu povești despre noi pe petalele fiecărei păpădii/ pe care ți-o trimit în cale,/ ca să știi că pentru mine la capătul zborului ești tu.”
Descriptivul se aprinde în lumini și umbre, anotimpurile și culorile devenind sinonime:
„În dimineața aceea aveam o rochie roșie/ și tu spuneai că sunt frumoasă/ ca o toamnă coborâtă dintr-un tablou de Afremov.”
Valorile realului concret se substituie metaforicului și invers. „Aşteptându-te, peste sufletul meu a trecut o turmă de cerbi adulmecând înnebuniți mirosul de ciută ucisă într-un joc ciudat şi absurd de oameni mari, care niciodată nu au văzut cum se stinge cerul într-o lacrimă.”
Tristețea unui prezent cu aroma trecutului plouă adesea: „Hai, ia-mă de mână, vreau să uit cât de singur şi trist este visul nostru în doi”.
Cristina are îndrăzneala și siguranța cuvântului și o dexteritate de a turna literele în alte șabloane și a le reface la fel de păstoase și vii: „Oare ce culoare au oile din nopțile de insomnie ale cailor verzi?”
O analiză foarte atentă a versului, o disecare a cuvintelor, duce cititorul la un joc colorat de sintagme, la imagini care converg unele din altele și unele într-altele și la semnificații ascunse, ce dau naștere la altele. Nimic nu este întâmplător în lirica ei. Nopțile devin „nopți dintr-un timp fără timp”. Iar blestemul e o ploaie sinonimică a florii și a mugurului care se întâmplă invers și concomitent între cei doi. „…ca într-un vechi, fantomatic blestem, tot mai des plouă în mine cu muguri, tot mai rar plouă în tine cu flori”.
Când citești volumul „Scrisoare pe o floare de salcâm” ajungi la concluzia că versurile Cristinei sunt o declarație de dragoste adresată poeziei.
Toronto / august 2021
|
Em Sava 8/8/2021 |
Contact: |
|
|
