Dependentă
Omul civilizat, această ființă modernă, este de fapt destul de neajutorat. Sclavul civilizației și confortului în care trăiește, are aptitudini de supraviețuire tot mai puțin ascuțite, ca o mâță căreia i s-au pilit ghearele. Fără butoane, telecomandă și ecrane, pur și simplu, nu mai știe trăi.
Azi s-a luat curentul pentru două ore. Revenisem de la tura mea zilnică, pentru că rutina mea e să îmi încep ziua cu o plimbare prin cartier, timp în care vorbesc cu mama. Pe jumătate adormită, nu am dat atenție trackurilor mari din fața casei. Am văzut că se lucrează, dar abia treizeci de minute mai târziu am observat că ele sunt la pachet cu lipsa de energie electrică. Întoarsă acasă, am vrut să-mi fac cafea, însă nu puteam nici să macin cafea și nici să folosesc filtrul. Aragazul, fiind și el electric, nu-mi era de niciun ajutor. Mi-am amintit că am o cutie de ness, din vremuri imemoriale, pe care o păstram în alte scopuri, dar, cântărind cele două posibilități: a-mi face un ness sau a merge pe căldura de început de august până într-o plazza relativ aproape, la un Tim Hortons, a câștigat ness-ul. Am dat să iau apă, dar filtrul de la frigider, firește că era pe mute.
Nu funcționa nici el. Am pus apă de la robinet și am adăugat zahăr și pudră neagră până am făcut o băutură rece și oarecum potabilă. Am strâmbat din nas la gustul dulceag (îmi place cafeaua neagră și amară), dar satisfăcută că totuși, găsisem o soluție.
Cel mai dureros, însă, era… netul! Cum lucrez de acasă, trebuie să fiu conectată cel puțin în timpul orelor de program. Am decis să scriu niște articole, însă, firește, laptopul îmi era aproape descărcat. Toate aparatele din casă erau silențioase și înghețate în poziția în care le găsise pana de curent, ca într-un stop-joc al civilizației. Frigiderul avea gura întunecată și i-am închis iute ușa, să se păstreze temperatura joasă. Uscătorul de haine pe care-l pornisem era oprit într-o fază incipientă, mașina de spălat vase nu mai scotea niciun hârșâit. Casa era cufundată într-o liniște de început de timp, iar eu mă simțeam total neajutorată, ca și cum cineva mi-ar fi deșurubat ambele mâini și ar fi trebuit să mă descurc fără ele. Îmi lipsea dureros rutina: Netflixul care mă însoțea la micul dejun, tura rapidă pe Facebook, verificarea e-mailurilor, urgențele care trebuiau rezolvate, multe și mărunte lucruri cărora, în mod normal, nu le dau nicio importanță, pentru că sunt acolo, la îndemână. Firești, obișnuite, insignifiante.
Și în liniștea de vată a casei, am simțit că intru în panică. Nu știam ce să fac cu mine, de parcă eu însămi fusesem scoasă din priză, la fel ca toate mașinăriile din jurul meu.
M-am așezat și-am scris până când laptopul și-a dat obștescul sfârșit, apoi m-am învârtit vreo zece minute nehotărâtă. Ce să fac? Soarele intra calm prin perdea, râzând parcă de mine, omul.
Am luat un caiet, un pix și două cărți și mi-am instalat „biroul” afară, în backyard, la umbra stratului gros de viță de vie.
După o oră și ceva am auzit vâjâitul discret al aerului condiționat. Venise curentul.
Însă nici nu am tresărit. Eram conectată la energia verde, universală, și am rămas acolo, cu grădina – impasibilă și verde, nepăsătoare că e sau nu curent electric.
Toronto / august 2021
|
Em Sava 8/8/2021 |
Contact: |
|
|
