Restart la viață. Canada, o altă poveste
Fericirea are însemnătăți atât de diferite, pe cât de mulți și diferiți suntem și noi.
E poate greu de înțeles cum își găsesc unii oameni puterea pentru un nou început. Aflați la vârsta maturității, cu o viață construită deja în România, se gândesc să-i dea acesteia restart în altă țară. Pornesc de la zero, se mobilizează ca niciodată avântandu-se în necunoscut, aliniindu-se unui ritm de existență cu o viteză și perspective uimitoare.. De ce pleacă românii din România? De ce unii revin, iar alții nu mai vor să se întoarcă niciodată ?
Iată, în cele ce urmează cum ilustrează o româncă episodul ei de viață proaspătă, început în urmă cu cinci ani în Canada. Aceasta este țara în care a ales să se stabilească împreună cu familia.
O rog să-mi spună părerea ei despre cei care se întorc după o astfel de experiență. Trăiesc oare o victorie prin curajul de a renunța responsabil la ceva ce au încercat dar nu li s-a potrivit? Sau poate un eșec din care cei ce ratează această oportunitate ajung resemnați sa iubească România așa cum este ea?
- „Eu nu judec pe nimeni” spune, - „e decizia fiecăruia. Ei cunosc cel mai bine ce li se întâmplă, fie că e eșec sau victorie. Dar știu că noi nu am venit în Canada ca să strângem bani și să ne întoarcem în RO să avem acolo o viață mai bună. Am venit să rămânem. Din ce am auzit și văzut, sunt români aici care muncesc și consideră că e mai bine să se întoarcă în Ro să investească în imobiliare sau să pună bazele unei afaceri. Au familia acolo, nu știu, sunt varii motive pentru care unii se întorc. Aici ai statut de permanent resident cu toate drepturile, mai puțin pe cel de vot. Dar odată ce aplici și devii cetățean Canadian, obții și dreptul de vot. ”
Are atât de multă siguranță de sine, încât mă convinge că ei, ca familie, își doresc să aparțină locului, adică să se integreze. Și nu neapărat în comunitatea de români, ci mai degrabă să se adapteze unui stil de viață care până nu demult reprezenta o necunoscută.
Soțul și-a dorit plecarea în Canada
Ei nici prin gând nu-i trecea că viața i se va schimba la un astfel de grad locuind într-o altă țară.
- „A fost o dorință mai veche a soțului meu”.
Pentru a se concretiza însă, acestei dorințe îi trebuia o scânteie, așa cum de altfel chiar ea mărturisește:
- „Nu eram mulțumiți cu situația noastră. Reușiserăm să ne mutăm în sfârșit împreună. Eram
căsătoriți, dar până atunci eu locuisem cu cei doi copii în București, el în provincie. Chiar și așa, aveam niște joburi prost plătite”
Au discutat despre procedura efectivă de a depune dosarul la Ambasadă. S-au hotărât, au planificat. Apoi au aplicat și din momentul acela a început un proces îndelungat, dar care s-a finalizat cu succes. Afirmă:
- „Sincer, nici nu știam prea multe despre ce se va întâmpla cu noi. Cred că am fost puțin
inconștienți. Dar am sperat mereu că fiind împreună, vom reuși într-un fel sau altul să ne descurcăm”
A început să se documenteze, dar informațiile au fost puține. Norocul a făcut să întâlnească o altă familie care se pregătea de plecarea în Canada în aceeași perioadă cu ei și astfel totul a venit de la sine. S-au mobilizat.
- ,,Păstrăm legătura cu acea familie și astăzi, ne vizităm. Când am ajuns, am stat cu chirie în
același complex de locuințe și copiii se jucau împreună. Ne-am ajutat reciproc”.
Un alt început
Sosirea a avut un impact atât de mare, încât aproape că îi este imposibil să rememoreze acel moment.
- ,,Greu de spus acum. Nici nu mai știu. Eram fericiți că am ajuns cu bine și de-abia așteptam să vedem noua noastră casă.,,
Cu administratorul clădirii de locuințe (român de asemenea), luaseră legătura înainte.. Au mizat pe încredere și nu au greșit. Iar dacă până atunci situația din România o apreciaseră nesatisfăcătoare, chiar dificilă, în țara cea nouă aveau să trăiască șocul unui nou început.
- ,, Canada este cu siguranță o altă poveste. Nimic nu mai este la fel ca în RO. A trebuit să le învățăm pe toate step-by-step. Nu a fost ușor. Îmi amintesc că eram complet dezorientați în primele luni. Am învățat cum să folosim transportul în comun, metroul, sistemul lor de plată a călătoriei. Nu se punea problema de a cumpăra o mașină la început.
Aveam un apartament închiriat. Nu am avut mobilă, cumpărasem o saltea gomflabilă. Am pornit de la ZERO. A trebuit să ne căutăm joburi chiar din primele zile și, cu ajutorul unor români am găsit într-o fabrică. Era vorba de muncă de jos...Studiile noastre pe care le aveam n-au mai avut nicio importanță,,.
Foarte sinceră, asumată, își dezvăluie imaginea de femeie care cunoaște respectul de sine. Nevoită să se adapteze circumstanțelor, îmi spun că sigur nu e genul de persoană care să facă totuși orice compromis. O dovedește prin ceea ce povestește mai departe:
- ,, Ne trezeam foarte devreme dimineața ca să ajungem la timp la job. Călătoream cu
mijloacele de transport în comun. Dura o oră și jumătate, poate chiar mai mult. După ce terminam programul, încă o oră și jumătate, două înapoi acasă. Eram foarte obosiți. Soțul meu a lucrat la acea fabrică mai mult timp, eu doar două săptămâni: mi-am dat demisia să caut altceva,,
Dar a găsit tot o activitate care nu i se potrivea.
,,Am stat acolo două luni. Era avantajos fiind aproape de casă, dar am demisionat scârbită de “exploatarea omului de către om”. Aveam un singur salariu acum, cel al soțului și nicio altă perspectivă de a găsi un loc de muncă,,.
Primele zâmbete
Norocul i-a surâs tot cu ajutorul unui român stabilit în CA de mult timp și al aceleiași familii cu care plecaseră la drum. Având recomandările lor, a ajuns să lucreze în real estate, la a doua mare firmă din CA în domeniu, după cum precizează.
- ,,Eram fericită: muncă de birou, program 8,00-17,00 și sâmbăta,,
Intrând în contact cu profesioniști, spune că situația s-a schimbat radical, fiind uimită de felul în care se desfășurau lucrurile în acea companie, de ceea ce însemna profesionalism și cinste, fiind curând promovată.
-,,Am avut foarte multe traininguri, întâlniri. A început să-mi placă domeniul atât de tare, încât m-am pus pe învățat. Am acumulat multe cunoștinte și am ajuns de la entry level la manager.,,
Determinare. Trebuiau să ofere copiilor siguranța că ei, ca părinți știu ce fac
Pentru ce provocare le aruncase în față viața, aveau nevoie de determinare. Iar dacă nu au renunțat la a-și găsi o direcție, e pentru că, undeva, în acea beție a plecării din România și a noului început în Canada, amestecat printre întrebări, bucurie, entuziasm, a stat întotdeauna realismul. El s-a dovedit mult mai puternic în fața unui miraj al fericirii de-a gata în care să se lase prinși sau al dezarmării după orice greutate. Nici un gând straniu de abandon nu le-a traversat mintea.. Copiii mai ales, aveau nevoie să nu-i simtă dezorientați.
- ,, Nu am sperat sa găsim doar uși dechise și un drum lin. Am știut că va trebui să muncim mult și am făcut-o. Totul a venit de la sine: înscriereea copiilor la școală, respectiv liceu ( pentru copilul cel mare) –familiarizarea cu noul sistem de învățământ, învățarea limbii. Școala e complet diferită aici. E o combinație între școală și joacă, comunicare și activități fizice, etc. La liceu am fost plăcut surprinsă să văd exact același tipar pe care îl vedeam noi la TV în România în filmele americane gen “Salvați de clopoțel”. Nu știam la ce să mă aștept odată ajunsă aici. Am învățat din mers, am avut grijă să oferim copiilor siguranța că știm ce facem. Ei nu trebuiau să simtă că nu e ușor și că noi suntem dezorientați. Ne-a reușit!,,
Real life in CA
La o distanță de 5 ani de la sosirea în Canada, declară că ,,viața e pe repede înainte,, Toronto, unde locuiesc ei, ,,e un oraș supra-aglomerat unde multiculturalismul își spune cuvântul:
-,, Oameni de toate naționalitățile, vorbind toate limbile. Fiecare vorbește limba lui între membrii familiei și engleza când e cu altcineva. E un ritm amețitor, așa am simțit la început, între timp ne-am obișnuit. Străzile sunt foarte aglomerate, Distanțele sunt foarte mari, așa că, dacă nu ai mașină, nu te poți deplasa cu ușurință,,
Când timpul liber le permite, vor să exploreze împrejurimile. Și-au făcut un obicei în a călători pentru că în fiecare lună există câte o zi liberă plătită de la guvern, o sărbătoare iar dacăse întâmplă să fie lunea, atunci beneficiază de un long week-end.
- ,,Vara plajele sunt pline. Da, plaje în oraș! Lacul Ontario ocupă o suprafață foarte mare și
de-a lungul lui sunt plaje amenajate unde oamenii vin să se bucure de peisaj.. Bineînțeles că există
trenuri, dar e mai plăcut să te deplasezi cu avionul între provincii sau cu mașina. Ne-am propus să vizităm și partea franceză, Montreal sau Quebeq. În schimb, Cascada Niagara e la o oră distanță de noi, am vizitat-o de multe ori. E impresionant,,. Prima lor vizită acolo s-a soldat cu o încântare fără margini. Plecați cu intenția de a petrece o singură zi, au rămas peste noapte la un hotel pentru că nu se mai săturau să descopere zona.
Continuă să descrie:
,, Te minunezi de frumusețile pe care le vezi în fața ochilor. Downtown Toronto e impresionant: clădiri atât de înalte, încât aproape nici nu le vezi ultimul etaj, oameni grăbiți la tot pasul. CN Tower, emblema orașului, este un turn foarte înalt ce se poate vizita și oferă o panoramă a orașului.,,
Prezentul arată bine
E mulțumită. Știe că a muncit foarte mult, dar rezultatele o bucură. Poziția de manager pe care o ocupă îi aduce responsabilități mari. Lucrează în aceeași Companie de real estate unde cu cinci ani în urmă se angajase la entry-level. Petrece foarte mult timp la job, dar găsesțe mereu timp și pentru viața în familie. E mândră de soțul ei. Acesta, lucrând la fabrică, s-a înscris încă de pe atunci la Colegiu. Între timp a absolvit; el este cel care și-a dat acum demisia și se află în căutarea unui job mai bine plătit în domeniul pentru care s-a pregătit. Ba mai mult, pasionat de muzică, a reușit să-și instaleze un studio profesionist într-una din camerele casei. Și-a cumpărat a doua chitară. Locuiesc în același complex de locuințe, dar punctează și aici un progres:
- ,,Am evoluat de la salteaua gomflabilă de la început, la casa noastră mobilată și amenajată în întregime. Mașină ne-am cumpărat după aproape un an, pe care am schimbat-o cu una nouă în prezent,,
Prietenia - floare rară. Dezamăgirea în schimb e totală
A reușit să-și facă ceva amici, dar de altă naționalitate Pentru că aceștia, așa cum mărturisește,, nu sunt interesați de ceea ce ar putea deține ca om, nu judecă pe nimeni.,, Lucrurile se schimbă dacă se încearcă o împrietenire cu români. Afirmă cu amărăciune:
- ,,Greu sa îți faci prieteni români. Apare Invidia. Unii intră într-o competiție continuă ca să arate cât de multe au făcut sau ce vor să mai facă, etc. Dacă ai doar cunoștințe e foarte bine, dar dacă devii mai apropiat, începe dezamăgirea ...din păcate. Păstrăm relații strânse și ne vizităm cu familia cu care am venit din România,,
Când legendarele ninsori canadiene cad în cea mai pură splendoare, dar limitează plimbările de weekend sau pe cele pe care le-ar putea face în vacanță, își găsesc relaxare în familie. Împreună ascultă muzică sau vizionează filme. Dintre tabieturile care îi plăceau în România, ei îi este dor să citească o carte scrisă în română.
Pandemia trăită pe tărâm canadian
- ,, S-au limitat ieșirile, nu ne venea să credem că trăim așa vremuri. Era pustiu peste tot. Orașul odată supraaglomerat și agitat, devenise o fantomă,,.
Pericolul și noutatea nu i-au destabilizat. Au rămas pe loc, uniți. Dacă ea s-a adaptat mai repede situației, lucrând de acasă pentru o perioadă, cel mai greu a fost pentru copilul mai mic care a trebuit să învețe în sistem de școală exclusiv on-line un an de zile. Dar e conștientă că aceeași situație a fost pentru toți.
- ,,Pandemia ne-a afectat în aceeși măsură în care a afectat pe toată lumea.,,
Se consideră norocoasă
Nu uită prin câte încercări a trecut-o viața, dar le-a depășit cu atitudine curajoasă. Iar pentru starea de reală satisfacție pe care o trăiește acum, se consideră o norocoasă.
- ,,Nu m-am gândit niciodată să renunț. Odată ce am tras linie, am luat-o de la capăt și am vrut să evoluez. Am evoluat mult din punct de vedere profesional, financiar, social. Era firesc să se întâmple, a meritat tot efortul. Canada a fost o ușă deschisă pentru noi și pentru copii la o cu totul altă societate, noi reguli, noi provocări,,.
Ar trebui să răspundem fiecărei etape din viață așa cum se cuvine: fără teamă, încrezători că experimentăm o altă treaptă în dezvoltarea noastră.
Unde poate duce un drum necunoscut? Riscând aventura, putem descoperi că era croit special pentru noi, oricât de departe ar ajunge să însemne acasă.
Text: Beatrice Holdon 2021
|
Beatrice Holdon 8/8/2021 |
Contact: |
|
|
