Tudor Vladimirescu – Domn crestin martir - voievodul dreptatii sociale
„Du-te si mântuie Tara!”
(Ilarion al Argesului)
„La acel ceas al istoriei, Tudor Vladimirescu
a întrupat, a dat glas, a luptat înfruntând toate
ororile luptei si s-a jertfit, tocmai pentru
<> celor nãpãstuiti si fãrã glas.”
(Pr. prof. dr. Constantin N. Galeriu)
În Glia noastrã binecuvântatã de Dumnezeu, de Fecioara Maria, de Eroii, Martirii si Sfintii neamului dacoromân a odrãslit un VLÃSTAR Valah în Vatra sfântã a Vladimirului Gorjean,probabil în anul 1780, într-o familie de mosneni, orfan de tatãl Constantin, supranumit Ursu din Mehedinti, poate din Prejna.
Mama, Ioana Bondoc, ruda preotului Grigore Bondoc din Vladimirii Gorjului, s-a prãpãdit de inimã rea dupã ce frumoasa ei fiicã, în toiul pregãtirii logodnei cu Iancu Jianu, a fost rãpitã de o ceatã de greci ticãlosi. În înclestarea care a urmat dintre Tudor-Jianu si greci, sora Pandurului a cãzut de pe cal si si-a rupt coloana vertebralã. Iancu Jianu va deveni un ascet al durerii timpului si unul dintre cei mai mari Haiduci ai tãrii.
Cei doi prieteni, aproape cumnati s-au jurat de frati. De durere Iancu Jianu a strigat: „Eu mã fac hot, unde oi prinde grecii îi omor!”, iar Tudor a plecat sã lupte în Rusia.
Zestrea ereditarã venea pe ramurã eclesialã. Întâiul dascãl i-a fost preotul Pîrvu Ciuhoiu din Vladimir, apoi Lupu de la Craiova, iar ca logofãt al boierului Ion Glogoveanu învatã alãturi de fiul acestuia carte si limba greacã. Urcã repede treptele ierarhiei sociale, comis, sluger, vãtaf de plai la Closani, co-ispravnic-judecãtor de Mehedinti, dar si temãtor de Dumnezeu si drept, dupã canonul Pravilei românesti. Slujba l-a ajutat sã cunoascã bine pravila, sã se instruiascã si sã-i cunoascã pe cei oropsiti – tãranii care erau permanent târâti prin judecãti grele, strâmbe, nedrepte.
Izbucnirea rãzboiului ruso-turc în anul 1806, îl înroleazã pe Tudor care devine Comandant de Batalion de Panduri-Mehedinti, pe toatã durata rãzboiului 1806-1812, iar alãturi de trupele rusesti alungã turcii din Oltenia. În anul 1811, avea în marsul spre Calafat 6000 de panduri, iar la scurt timp ajunge Comandantul tuturor pandurilor pe care-i poartã biruitori la Rahova, Negotin, Fetislam – Cladova. Ion Ghica ni-l aratã asa cum era, un „om de arme îndrãznet si patriot... de o mare vitejie. Comandînd pandurii în toate bãtãliile contra turcilor de la anul 1806 pînã în 1812, dobândise grad de ofiter în armata ruseascã si fusese decorat cu <>”. (Ion Ghica, Din timpul zaverei, în: Pagini alese din scriitori români, Închinare lui Tudor Vladimirescu, Ed. Cartea Româneascã, Bucuresti, 1921, p. 7-8)
În anul 1808, a ctitorit biserica din Prejna cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care a înzestrat-o cu cãrti liturgice de cult. A pus apoi si temelia unei biserici la Closani, dar revolutia pe care a declansat-o l-a împiedicat s-o ridice.
Tudor va deveni un falnic BRAD al norodului care „se îndoaie dar nu se frânge.” Gorjeanul devine un adevãrat bãrbat, cum de altfel se va mândri aceastã Tarã a Frumosului cu fiecare Generatiei de Aur de-a lungul timpului milenar.
Asadar, Neica Tudor, cum îl numea alt Gorjean de Aur, Iancu Jianu, era un bãrbat cu frunte latã, încretitã de grijile tãrii, ochi cãprui, fatã luminatã, de talie mijlocie, energic, robust, drept, sincer, autoritar, cumpãtat, curajos si crestin pânã la jertfã.
La vârsta bãrbãtiei valahul Tudor a îmbrãcat pentru norodul sãu „Cãmasa lui Hristos”, asumându-si astfel, constiinta si destinul ca pe o „predestinare” martiricã.
Când si-a încins sabia sub drapelul de luptã al Patriei, Pandurul valah era la vârsta marilor rãspunderi arzãtoare sub Rugul aprins al împlinirilor. Atunci s-a ridicat, cum consemna teologul scriitor Gala Galaction, „în cerul tãrii, aidoma cometelor, ... freamãtul si fiorul marilor întîmplãri ce vor sã fie.” (apud. G. D. Iscru, Revolutia din 1821 condusã de Tudor Vladimirescu, Ed. Albatros Bucuresti, 1982, p. 33)
Logofãtul Dumitrascu a fost martorul Semnului ceresc apãrut pe cerul Olteniei, însemnând minunea pe Mineiul lunii August. „În luna iunie, ziua 7, seara într-o miercuri, anul 1819, în pãrtile Olteniei, s-a vãzut o stea cu coadã, fapt despre care rãmîne sã vedem pentru ce s-au rãdicat, pentru bine au pentru rãu.” (Fila 34, cartea apartinând parohiei Livezi, astãzi se aflã la Arhiepiscopia Craiovei)
Aparitia semnului ceresc prevestea fenomenul Revolutiei lui Tudor Vladimirescu.
Semnul s-a mai repetat încã de douã ori, odatã pe 29 Ianuarie 1821, Vineri spre Sâmbãtã. „Cerul au arãtat o stea cu coadã prea subtire si cãutarea stelei aceleia era de la Olt cãtrã Bucuresti.” (N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra miscãrii lui Tudor Vladimirescu, p. 328)
A treia oarã a fost consemnatã de douã ori de marele profesor Gheorghe Lazãr, întâi pe o carte în limba germanã, „La 22 februarie 1821 s-a vãzut o cometã cam din Bucuresti spre Craiova.” (M. Erdmann Uhsen, Der Romisch-Orientalisch-Deutschen Kaiser, Lipsca, 1716)
Pe cartea latinã explicatia Pedagogului este mai amplã. „În ziua de 22 februarie 1821 s-a vãzut o cometã foarte mare spre Craiova, cînd eram la Bucuresti, cînd era revolutia todorianã, înainte de sosirea principelui Calimachi.” (Ioan Nepomuc Pehemm, Prelectionem in jus ecclesiaticum universum)
Cu sigurantã cã însusi Tudor Vladimirescu a vãzut si privit cu încredere semnul ceresc care se pogora asupra pãmântului poporului valah, ca nãdejde a izbânzii sale.
Îmbãcãmintea lui Tudor în vremea revolutiei ne-o descrie C. D. Aricescu: „Pe cap purta cãciulã dreaptã si înaltã, de hãrsie neagrã, în formã de stup, numitã „gilepeasã” sau „cazaclie”, cu fundul de postav alb. Peste cãmasã purta pieptar cu sireturi negre, iar pe deasupra pieptarului dulamã încopciatã de culoare negru-verde si lungã pînã sub genunchi. Peste dulamã – cepchen (scurteicã) pînã la brîu; gambele – acoperite cu poturi strîmti, cu copci si gãitane. În picioare purta cisme lungi, la drum, iar în oras iminei. Iarna pe deasupra vesmintelor, purta o „tãtarcã” (bundã), lungã si îmblãnitã, strînsã la spate, cu guler scurt si ridicat, cu putinã blanã la capãtul mînecilor si prin prejur, cusutã cu gãitan de mãtase – rosu, negru si albastru – împletit cu fir, cu mîneci lungi si strâmte si cu un gãitan gros atîrnînd la spate, în formã de unghi, avînd în vîrf doi ciucuri de mãtase.
Ca armament, avea o sabie turceascã dupã gît si douã pistoale.” (C. D. Aricescu, Istoria revolutiunii..., p. 14-42; Andrei Otetea, Tudor Vladimirescu, 1945, p. 71-91)
Cu rãdãcinile puternice, înfipte adânc în dragostea strãmoseascã de Glie si de Neam, zelos luptãtor pentru libertatea si dreptatea Norodului sãu, cãlit si otelit în rãzboiul dintre anii 1806 -1812, sub flamura de Comandant al Batalionului de Panduri – Mehedinti, Tudor Vladimirescu îsi pregãtea chemarea – alegerea de a-si salva poporul de sub tirania jugului strãin si cel ciocoiesc-arendãsesc national.
Ambasadorul Frantei la Bucuresti, consemna în 1816 în Raportul sãu, momentul Asteptãrii, Descãtusãrii Norodului românesc. „Poporul român asteaptã cele mai mari binefaceri de la o revolutie pe care o crede apropiatã si pe care o implorã.”
Întregul norod astepta o PRIMÃVARÃ a lor binecuvântatã de marele PANDUR.
„Mugur, mugur, mugurel.../ Ia fã-te mai mãricel!.../ Cã ne-am sãturat de iarnã/ Si de greutãti în tarã!/ Bate-i, Doamne, pe ciocoi,/ Cum ne bat si ei pe noi!/ Vino, scumpã Primãvarã/ Si ne adã bine-n tarã!...” (autor P.S. Ilarion, Pr. Nae Popescu, Slavoslovia lui Ilarion al Argesului, în Muzicã si Poezie, I (1935), 1, p. 7-8; Gh. Ciobanu, Studii de etnomuzicologie si bizantinologie, Bucuresti, 1974, p. 139)
Accentuarea exploatãrii într-o continuã crestere asupra tãrãnimii este atent observatã de marele patriot, luptãtor, erou, scriitor, istoric Nicolae Bãlcescu. „În Tara Româneascã starea tãranilor merse din zi în zi mai rãu pînã în 1821, cînd desperarea lor izbucni.” (N. Bãlcescu, Despre starea socialã a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, în: N. Bãlcescu, Opere, I, ed. G. si El. Zane, Ed. Academiei R.S.R., Bucuresti, 1974, p. 160)
Într-o scrisoare de protest fatã de jafurile adalîilor asupra Mosiei si norodului Patriei dragi, din anul 1815, adresatã lui Glogoveanu, Marele Pandur sublinia si amenintarea sa. „Eu numai cu pandurii tãrii, fãr’ de nici un ostas striin, voi face de nu sã va misca o iarbã din pãmîntul tãrii.” ( D.I.R., 1821, I, nr. 49, p. 91)
Revolutia lui Tudor Vladimirescu din anul 1821 a fost generatã de cele douã crunte exploatãri la întrecere ca ticãlosie, cea externã, turco-fanariotã care, secãtuia Tara prin bir, abuzuri, crime si jafuri si cea internã a domeniilor boieresti si mãnãstiresti, prin poftele nesãtioase, prin jecmãniri si prin generalizarea arendãsiei neromâne.
Domnitorii si mitropolitii erau instaurati de Poarta Otomanã, pe post de „guvernatori civili”, de „pasi” sau „viziri”, un paradox între paradoxuri, care nu poate fi explicat în niciun fel, precum cã Voievozii si Vlãdicii crestini ortodocsi trebuiau sã primeascã sceptrul autoritãtii domnitoare, slujitoare de la PÃGÂNI?!..., asa cum traditia neortodoxã reclamã cuscria dintre iudei si crestini a Bisericii lui Hristos.
Demnitarii ortodocsi sprijiniti de Sultanul vrãjmas si pãgân puteau fi usor schimbati dupã poftã, dupã plac, dupã uneltiri, dupã intrigi, dupã pungile cu aur, consecinte însângerate, juguri înrosite care îngenuncheau poporul valah ca pe vita de povarã.
Rana cea mai adâncã si nevindecabilã a poporului, respectiv a tãranilor venea din partea boierilor români care au îmbrãcat urâtenia tiranilor, ciocoilor din lãuntru. Marele Pandur Tudor Vladimirescu îi reprosea în acest sens, neîntrerupta exploatare, la 28 Ianuarie 1821, ispravnicului de Mehedinti: „Au pre semne nu vã ajunge cã i-ati prãdat si i-ati despuiat, pînã cînd au rãmas ticãlosii tãrani mai goi decît mortii cei din mormânturi?” (D.I.R., 1821, I, nr. 111, p. 209)
Proclamatia de la Pades si Cererile Norodului românesc au îmbrãtisat programul revolutionar al lui Tudor Vladimirescu, aprins în iarna anului 1821, sub flamura trinitarã Rosu, Galben, Albastru, stindard care strãlucea prin Aura Sfintei Treimi, a sfintilor militari, generali Gheorghe si Teodor Tiron si simbolul Corbului cu Crucea în cioc, cu aripile în zbor, element traditional în heraldica dacoromânã având chenarul circular si un ornament sobru în formã de cununã de laur, lucrat la Mãnãstirea Antim de monahul David, sub indicatiile lui Tudor,ale episcopul Ilarion al Argesului si ale marelui dascãl Gheorghe Lazãr.
Alãturi de sfetnicul-ierarh Ilarion Argeseanul, Tudor a invocat deseori imnul sfânt – apoteoza Sfintei Treimi: „Nãdejdea mea este Tatãl,/ Scãparea mea este Fiul,/ Acoperãmântul meu este Duhul Sfânt!”, din care a purces invocatia cãtre Troita Sfântã – ca un unanim rãspuns la apel al întregului norod românesc în pragul unei bãtãlii salvatoare, hotãrâtoare, sub sintagma – Tot norodul românesc.
„Tot norodul românesc pre Tine Te proslãvesc/ Troitã de o fiintã trimite-mi ajutorintã/ Cu puterea Ta cea mare si în bratul Tãu cel tare/ Nãdejde de dreptate acum sã am si eu parte.” Ianuarie, 1821. (Col. P. V. Nãsturel, Steagul, Stema românã. Însemnele domnesti, trofee. Bucuresti, 1903, p. 45; N. Iorga, Un apãrãtor al sãracilor, <> din Vladimir, Bucuresti 1921, p. 46; I. Bianu/ N. Hodos, Bibliografie româneascã veche, I, Bucuresti, 1903,, p. 23-24, fig. 24)
Întreaga compozitie emblematicã a Drapelului constituie simbolistica nationalã. Deasupra stemei Tãrii Românesti, este reprezentatã Sfânta Treime – Dumnezeu-Tatãl si Dumnezeu-Fiul odihnind pe norii cerului si Sfântul Duh în chip de porumbel.
Drapelul reprezintã simbolul fundamental al unitãtii „norodului românesc.”
Sfântul Gheorghe tine platosa cu dreapta, iar în stânga are ramura de finic. Sfântul Teodor Tiron era ales ca patron sacru al lui Tudor. Ambii Sfinti gata de luptã au coiful pe cap, sunt îmbrãcati în armurã si platose de apãrare, „fiindcã în chip real si nedesmintit lupta de acum a românilor, în 1821, ca si în întreaga lor istorie, este numai una si aceeasi luptã de apãrare a drepturilor uzurpate si a însãsi fiintei neamului; finicul-simbolul bucuriei Intrãrii Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este aici semnul dorintei neamului românesc de pace, spre a se dezvolta si prospera aici, între hotarele strãbune.” (Nestor Vornicescu – Mitropolitul Olteniei, Descãtusarea 1821, Ed. Mitropolitul Olteniei – Craiova 1981, p. 130)
Drapelul oltean - simbolul unitãtii românesti era anticiparea Micii si a Marii Uniri.
Dupã ce a fost expus la Muzeul Militar din Craiova, a ajuns în Capitalã la Muzeul Militar Central. (Steagul lui Tudor Vladimirescu, în <>, Cartea II, Craiova, 1941, p. 134-138)
Ardelenii români doreau si ei sã facã Pastele sub domnia „Domnului Tudorut”. (Istoria României, III, Bucuresti, 1964, p. 880-883)
Un ajutor pretios, un îndrumãtor de seamã privind politica autohtonã a Pandurului a venit prin colaborarea cu marele Pedagog ardelean Gheorghe Lazãr, „binecunoscut sprijinitor al Revolutiei de la 1821, prieten apropiat si colaborator de seamã.” (Onisifor Ghibu, Contributii la istoria Revolutiei din 1821. Legãturile dintre Gheorghe Lazãr si Tudor Vladimirescu, în vol. Repere sibiene, studii si referate, Sibiu, 1980, p. 35)
„Nu vedeti, îi spunea profetic Dascãlul nemului – Lazãr, Pandurului neamului - Tudor, de un secol, domn, mitropoliti, episcopi, egumeni sînt toti venetici greci si nu putem a ne scãpa. Acum este timpul a scãpa tara de inchizitia greceascã si dumneata vei fi mare!” (Mircea T. Radu, 1821 – Tudor Vladimirescu si revolutia din Tara Româneascã, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978)
Sfaturile, rugile si îndemnurile de tainã ale sfetnicului – ierarh Ilarion al Argesului au fost inserate si de colonelul rus I.P. Liprandi, „Ilarion, episcopul de Arges, care întretinea mai mult decât toti legãturile cu Tudor, convingîndu-se cã acesta este gata de actiune, i-a creat prilejul a vorbi amãnuntit despre toate aceste probleme cu trei mari boieri ai tãrii si principalii membri ai Divanului, banul Brâncoveanu, Grigore Ghica si Barbu Vãcãrescu.” (Doc. Revolutiei din 1821, V, p. 268; Naum Rîmniceanu, Istoria zaverei în Valahia, în <>, XXIII, 1899, p. 424-425)
Programul revolutionar al lui Tudor Vladimirescu a fost strãbãtut de la un capãt la altul de dragostea de Dumnezeu si iubirea de Neam, de principiul dreptãtii sociale, al constiintei morale, urmãrind doar „dreptãtile norodului”, decât „dreptate si slobozenie”, recunoscându-si chemarea – alegerea întru slujirea binelui obstesc cum se exprima în arzãtoarea Proclamatie de la Pades din 23 Ianuarie 1821. „Cã bun este Dumnezeu si ca sã ne asemãnãm Lui, trebuie sã facem bine”.
Toti pandurii care au luptat contra jugului otoman în rãzboiul ruso-turc s-au alãturat lui Tudor. Toatã OLTENIA era sub stindardul lui. Au fost si câtiva boieri oarecum patrioti, Grigore Brîncoveanu, Grigore Ghica, viitorul domn si Barbu Vãcãrescu, dar Cãimãcãnia Tãrii dupã moartea lui Sutu, ca si Divanul îi erau ostili. Chiar boierul patriot, marele vornic Vãcãrescu îl îndeamnã sã linisteascã Revolutia. Tudor îi rãspunde ca un adevãrat si mare iubitor de Tarã, reprosându-i cã toate vrãjmãsiile, silniciile, asupririle boierilor asupra Tãrii, îl fac rãspunzãtor pe el. „Ci pã semne dumneata, pã norod, cu al cãrui sînge s-au hrãnit si s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotesti nimic, si numai pe jefuitori îi numesti patrie... Dar, cum nu socotiti dumneavoastrã cã Patria se chiamã norodul, iar nu tagma jefuitorilor. Cã eu alta nu sînt numai un om luat de cãtre tot norodul tãrii, cel amãrît si dosãdit, din pricina jefuitorilor, ca sã le fiu chivernisitor în treaba cererii drepturilor.” (Doc. Privind Istoria României..., p. 258)
Ciocoiul Samurcas si Al. Pini l-au plãtit pe grecul Hagi Prodan sã-l ucidã pe Tudor. Complotul a fost descoperit, dar stigmatul a rãmas pe chipul ciocoiului trãdãtor. „Ah, boierule! boierule! Ce netemere de Dumnezeu! Pe de o parte m-ai încredintat prin jurãmânt sã viu la Craiova, si pe de altã parte, împotrivã ai fãcut dumneata de ai trimis pe Hagiu ca sã mã omoare. Apoi, de acum înainte, cine din lumea aceasta vã mai crede pe dumneavoastrã, pe niste oameni care nu aveti lucru de nimic a pierde o tarã întreagã si mai vîrtos pe un norod nevinovat si care v-au hrãnit si vã hrãnesc? Ci drept este Dumnezeu si drept va judeca!” (ibid., p. 313)
Timpul de astãzi este izbitor de asemãnãtor cu cel din vremea lui Tudor, pãrând ca o copie fidelã privind jecmãnirea Patriei sacre, ortodoxe eroico-martirice de cãtre neociocoii parveniti prin stupiditate, neoliberalii farisei pusi pe cãpãtuialã, neomarxistii doctrinari ai demonologiei, neoneoamenii atei din România si din afarã, stârpiciunile si spurcãciunile profanatoare ale spiritualitãtii traditiei strãmosesti, înregimentate fortelor oculte, anticrestine si antiromânesti, precum G. Soros.
Proclamatia de la Tismana-Pades, Arzul cãtre Înalta Poartã si Cererile norodului sunt acte si documente fundamentale elaborate în ianuarie 1821 de cãtre Tudor si episcopul Ilarion în casa ierarhului-sfetnic.
Marti spre Miercuri 18/ 19 Ianuarie Tudor însotit de o ceatã de panduri a plecat din Capitalã spre Oltenia. Vineri 21, seara a ajuns la Tîrgu Jiu, poruncind arestarea ispravnicului de Gorj. Sâmbãtã 22 si-a stabilit cartierul general în Mãnãstirea Tismana. Duminicã 23 a coborât în satul Pades – plaiul Closanilor, rostind în fata multimilor adunate documentul declansãrii Revolutiei, împotriva asupritorilor fanarioti, domn si boieri fanarioti în cârdãsie cu boieri pãmânteni-ciocoi – Proclamatia de la Pades.
„Veniti, dar, fratilor, cu totii, cu rãu sã pierdem pe cei rãi!”
Tot în 23 ianuarie 1821, a trimis de la Tismana întâiul Arz cãtre Poartã în care se aratã cã „boierii, sau mai bine a zice tiranii nostri cei cumpliti care unindu-se cu domnii tãrii, dimpreunã cu boiarii greci... au întocmit prãdarea si stingerea tãrii... Cu totii ne-au prãdat si ne-au despuiat, încît am rãmas numai cu sufletele...” (cf. Elena Moisuc, În legãturã cu cel dintîi Arz înaintat Portii de cãtre Tudor Vladimirescu, în Revista Arhivelor, an.XLIX, vol. XXXIV, nr. 1/ 1972, p. 87)
Cererile norodului – reprezentau un proiect de constitutie, legislatie crestinã, eclesiasticã, politicã, socialã, administrativã prin care urma sã fie guvernatã Tara.
„Scaunele arhieresti, mãnãstirile, sã nu stea la îndemâna ierarhilor sau cãlugãrilor greci, ci sã rãmînã pe seama tãrii; mãnãstirile sã întretinã scoli pentru copiii românilor fãrã deosebire de starea socialã; dregãtoriile sã nu fie cumpãrate atît cele politicesti cît si cele bisericesti; sã scadã dãrile preotesti, sã fie hirotoniti numai cei destoinici.”
(D.I.R., Revolutia din 1821, vol.I, p. 274)
Sfetnicul Ilarion i-a înlesnit legãturile lui Tudor cu o parte din membrii Divanului, pe care îi avertiza în scrisoarea din 4 Februarie: „Sã vã faceti patrioti adevãrati, iar nu vrãjmasi ai patriei precum ati fost pînã acum... Sã vã învoiti cu norodul la cererile ce fac.” ( Doc. Rãscoala 1821, I, p. 230)
Traditia afirmã cã episcopul Ilarion i-a dãruit Domnului Tudor simbolic, dar si în realitate „o sabie si cam patru mii de galbeni, zicîndu-i: <>”.
(Pr. V. Gh. Durak, cf. Nestor Vornicescu, op. cit., p. 145)
În plinã iarnã, doar în sase sãptãmâni, slugerul Tudor si-a mobilizat exemplar, ca un mare comandant, pandurii-armata, a ridicat întregul plai al Closanilor, a fortificat mãnãstirile-cetãti si toate cele cinci judete ale Olteniei. Paralel cu el, episcopul Ilarion rezolva diplomatic problema armoniei în Divan. Un ajutor însemnat îl avea în secretarul de cancelarie Petrache Poenaru si în diplomatul Pavel Macedonschi.
Asupra boierilor – ciocoi pendula întreita spaimã, groazã, turcii, rusii ori Tudor?
Proclamatia de la Pades si-a dus ecoul si în Tara Moldovei, unde membrii partidei nationale si norodul îl asteptau ca pe Mihai Vitezul cu bratele deschise. Tudor initiase legãturi apropiate cu guvernul modav, frate, ca „unii ce sîntem de un neam, de o lege (credintã), ... fiind la un gînd si într-un glas cu Moldova, sã putem cîstiga deopotrivã dreptãtile acestor printipaturi, ajutorîndu-ne unii pe altii.” (Istoria României III, p. 893)
Nerulos (român neaos, n.a.), ministrul domnitorului Sutu îl punea în gardã în Februarie 1821, pe marele mason Alexandru Ipsilanti, ucigasul lui Tudor, cã: „Un anume Tudor... a rãsculat pînã alalteieri toate judetele de peste Olt, proclamând libertate, egalitate si desfiitarea privilegiilor boierilor...; el cheamã prin proclamatii întreg norodul dac sub arme.” (D.I.R., Doc. 1821, IV, p. 123-124)
Spionul austriac pentru Moldova, Raab Iosif (tot neaos austriac...), îi raporta cancelarului Metternich, spaima domnitorului fanariot Sutu, în 18 Februarie 1821. „Principiile trîmbitate de Vladimirescu, si anume: înlãturarea domnilor fanarioti, rãsturnarea vechilor capitulatii cu Poarta, înfrînarea samavolniciilor si stoarcerilor boieresti si înlãturarea justitiei de clasã, sînt primite cu mare bucurie si proslãvite în mod public de tîrgovetii moldoveni, de mica boierime (rãzesii) si de tãrãnime, care gem sub apãsarea domnilor fanarioti si a marii boierimi solidarã cu ei.” (Doc.Hurmuzaki, serie nouã, II, p. 619)
A urmat Marsul cel mare al lui Tudor, al norodului si al celor peste 16 mii de panduri de la Slatina spre Capitalã între 4-16 Martie, rapid si triumfãtor, asemãnãtor trupelor lui Napoleon Bonaparte, dovedind disciplina si respectul pe care il aduceau marelui Pandur. La 16 Martie 1821, Tudor Vladimirescu cu grosul pandurilor sãi, Adunarea cea mare a ajuns la Bolintin, de unde un detasament a mers spre Cotroceni, altul spre Ciorogîrla-Domnesti. (D. Berindei/ Tr. Mutascu, Aspecte militare ale miscãrii revolutionare din 1821, Ed. Militarã, Bucuresti-1973)
Între 17-18 Martie 1821, prin episcopul-sfetnic Ilarion de Arges si vistierul Alexandru Filipescu-Vulpe, Tudor a negociat cu Divanul la Mãnãstirea Ciorogîrla.
Trupele eteriste ale grecului mason-trãdãtor Al. Ipsilanti au ajuns la Buzãu în 16 Martie, apoi la Mizil si Ploiesti cu douã zile mai târziu, în 18 Martie, fapt care l-a îngrijorat pe Tudor, punând în dificultate si Divanul care trebuia sã aleagã între Tudor – Fiul valah iubitor de Patrie si grecul trãdãtor din stirpea fanariotilor asupritorii tirani ai Principatelor Române.
Vistierul Filipescu-Vulpe l-a sustinut pe Pandurul oltean. „Una e pornirea lui Ipsilanti si altele sînt strigãtele neamului românesc” (Mircea T. Radu, 1821 – Tudor Vladimirescu si Revolutia din Tara Româneascã, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1978, p. 326), înclinând balanta Divanului spre Tudor, prin cei 77 de boieri care l-au sustinut pe marele Revolutionar, Voievodul Dreptãtii Sociale. (ibid., p. 322)
Dupã negocierile favorabile, Tudor si-a asezat tabãra pe câmpul Cotrocenilor. La 20 Martie, împuternicitul Divanului, Domnul Tudor a lansat douã noi Proclamatii: Cãtre lãcuitorii din Bucuresti si Cãtre lãcuitorii judetelor, prin care îsi evidentia spiritul revolutionar prin apelul sãu fierbinte, rugãtor, cutremurãtor la unirea românilor. „Fratilor! cîti n-ati lãsat sã se stingã în inimile dumneavoastrã sfînta dragoste cea cãtre patrie... sã ne unim dar cu totii, mici si mari, si ca niste frati, fii ai uneia maici, sã lucrãm cu totii împreunã, fiestecare dupã destoinicia sa, cîstigarea si nasterea a doua a drepturilor noastre.” (Documente privind Istoria României..., p. 385-386)
Negocierile si cele douã Proclamatii i-au netezit Calea intrãrii în Bucuresti a lui Tudor, în 21 Martie 1821, la ceasurile 2 d.m. F. G. Laurecon, descrie ca martor ocular marea Zi. „În sfîrsit, ziua cea mare sosi si Teodor intrã în fruntea pandurilor sãi. La dreapta lui era un preot, care purta crucea, iar la stînga D. Macedonschi. Un pandur tinea steagul. Timpul era splendid si Dealul Mitropoliei se acoperise de curiosi, mai ales de strãini, care veniserã sã vadã intrarea îndrãznetului rãzvrãtit... Cãtre orele 3 d.m., cãpitanii lui Tudor, urmati de preoti parcurserã întregul oras. Ei se opreau la fiecare rãspîntie, si dupã ce da citire unei Proclamatii a Comandantului lor, care avea drept scop sã linisteascã spiretele, preotii înãltau rugãciuni.” (Em. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu, Glose..., Bucuresti-1927, p. 18)
Traditia spune cã Tudor Vladimirescu aflat în fruntea pandurilor sãi, purta în mâini în loc de sabie „ o pîine mare, simbol al belsugului si al pãcii, idealuri în numele cãrora venea el si pe care le dorea tãrii.” ( Pr. prof. Constantin N. Galeriu, Tudor Vladimirescu si Lupta pentru Echitate si Dreptate Socialã, în Glasul Bisericii – Revista Oficialã a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, Anul XL, Nr. 3-5 Martie-Mai 1981)
Când slugerul Tudor intra triumfãtor ca un Sol al pãcii în Bucuresti, patriarhul Constantinopolului îi trimetea o carte de afurisenie prin mitropolitul ostil Pandurului, Dionisie Lupu. (Doc. Hurmuzaki, X, p. 563-564)
Boierii îi cer preasfintitului Ilarion taine despre planurile Valahului Tudor, care le cerea imperios sã depunã jurãmânt de fidelitate fatã de el si norod, „cum cã înteleg si recunosc dreptatea norodului si vor lucra cu totii pentru dobîndirea ei.” (E. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu. Pagini de revoltã, 1936, p. 49)
În 22 Martie, pandurii se retrag la Cotroceni, iar Tudor, episcopul Ilarion Gheorghiade si medicul Christaris rãmân la palatul Brâncoveanu, primind vizita viceconsulului Austriei la Bucuresti, Karl Udriski, care-i sperie cu spaima Sfintei Aliante (tridemonica întelegere - trei imperii dusmane n.a.). Tudor îi rãspunde autoritar: „Eu nu voi înceta de a cere, cu glas tare, restaurarea drepturilor si pronomiilor Tãrii Românesti.” (Doc. Hurmuzaki, Serie nouã, II, 649, 655)
Diversiunea si dezordinele provocate de eteristii lui Ipsilanti, în 22 Martie, prin ocuparea mãnãstirii Antim, revendicatã de cãlugãrii greci îl determinã pe mitropolitul Dionisie, presedintele Divanului, în coasta cãruia stãtea Ilarion, sã obtinã jurãmântul de credintã al boierilor fatã de Tudor, numit Cartea de adeverire ce s-au dat slugerului Theodor. (D.I.R., 1821, I, p. 396)
Slugerul Tudor devine astfel, Domnul TUDOR. Nedizolvând Divanul, „acesta a fost silit sã recunoascã îndreptãtirea miscãrii pandurilor si autoritatea conducãtorului ei.” (Mircea T. Radu..., op. cit., p.158)
Noul Domn a jurat crestineste: „Mã leg si eu din parte-mi cu glasul obstii norodului, printr-acest înscris al meu...” (E. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu. Glose...)
În 28 Martie 1821, Ipsilanti se afla în Colentina, fiind vizitat de mitropolitul Dionisie, episcopul Ilarion si câtiva boieri, iar spre sfârsitul lunii s-a întâlnit cu Domnul Tudor, care si-a precizat lupta sa antifanariotã, delimitându-se de scopul Eteriei, sustinând cã „eliberarea nationalã a Greciei trebuie sã aibã loc pe teritoriul acelei tãri... Printe! scopul dumneavoastrã este cu totul opus scopului meu. Locul dumneavoastrã nu este aici. Duceti-vã, treceti Dunãrea si luptati cu turcii.” (D.I.R., 1821, V, p. 288)
Esecurile lui Ipsilanti de a-l angaja pe Domnul Tudor de partea lui, l-au determinat sã plece la Târgoviste spre a împlini planul trãdãrii, vânzãrii si uciderii Voievodului.
Turcii din Silistra i-au trimis vorbã lui Tudor Vladimirescu sã-si arate fidelitatea fatã de sultan trimitându-i capul lui Ipsilanti. „Domnul norodului din Tara Româneascã nu a dat rãspuns de încuvintare.” (I.P. Liprandi, op. cit., p. 279)
Nu la fel gândea si printul mason grec, fanariotul Alexandru Ipsilanti.
Alexandr Konstantinovici Ipsilante (12.08.1792, nãscut la Constantinopol, mort la Viena 19.01.1828), era fiul domnului Tãrii Românesti Constantin Ipsilante (1774 sept. – 1782; 1796 aug. – 1797 si în Moldova 1786 aug. – 1788). Principele Alexandr Ipsilante s-a distins în armata rusã în rãzboaiele napoleoniene, ajungând general, pierzându-si o mânã în bãtãlia de la Dresda. A fost initiat în loja francmasonicã La Palestine (St. Petersburg) în anul 1811. În anul 1820 ajunge seful Eteriei, organizatie ocultã privind eliberarea Greciei si reinstaurarea imperiului Bizantin. Teoretic a fost sprijinit de rusi, dar nu si practic. Dupã uciderea Domnului Tudor, Ipsilanti a fost învins de turci în lupta de la Drãgãsani, în 7 Iunie 1821. A fugit la Viena, unde a fost arestat si închis între 1821-1827. A supravietuit putin timp dupã eliberare. (Horia Nestorescu-Bãlcesti, Enciclopedia Ilustratã a Francmasoneriei din România, Centrul National de Studii Francmasonice Bucuresti – 2005)
Masoneria a apãrut în Evul Mediu si s-a dorit a fi o organizatie filantropicã, culturalã, artisticã, universalã, prin participarea elitelor tuturor claselor sociale.
Francmasoneria albastrã s-a nãscut în 24 Iunie 1717, la Londra din Teofil Desaguliers, predicatorul reformat al curtii regale, James Anderson, predicator si George Payne, arheolog, initiind zidarii liberi în altã menire: „zidirea unui templu spiritual în inima omului, cu un altar ateu, doar al ratiunii... Rãspândindu-se repede si cu elemente chiar din capetele încoronate, a devenit element de dominatie a iudaismului, prin principiile dizolvante din Talmud, din Cabalã si din magie.”(Mitropolit Irineu Mihãlcescu, Teologia Luptãtoare, Editia a II-a, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor-1994, p. 165-166)
Francmasoneria universalã este controlatã în unanimitate de rabinitatea iudaicã.
„Uniunea masonicã este o comunitate nevãzutã, mai presus de granite, de rasã, de culoare, de nationalitate, de clase, de stãri, de toate deosebirile dinafarã dintre oameni, care trece anume chiar peste deosebirile dinãuntru de credintã religioasã, de confesiune si conceptie despre lume – a tuturor personalitãtilor din trecut, prezent si viitor care s-au strãduit pentru înnobilarea lor si desãvârsirea omenirii.”
Definitia de mai sus este de fapt o copie fidelã ad-literam a definitiei Bisericii crestine. (Pr. I. Mihãlcescu, Francmasonii si Biserica, p. 757)
Francmasoneria – înjugatã la carul Ocultei mondiale – AntiHristos, nu are Dumnezeu, nu are Patrie, nu are Cer, nu are vesnicie, nu are eroism, nu are martiriu, nu are sfintenie, ci doar ambitia lasã si trãdãtoare inspiratã de cultul uciderii Elitelor natiunilor crestin-ortodoxe pentru a stãpâni pãmântul.
Francmasoneria – carul talmudic al Ocultei iudaismului în cârdãsie cu elemente crestine vânzãtoare precum Iuda Iscariotenul, a pãtruns prin conspiratie ca un cancer în sânul Ortodoxiei, pentru a o roade lãuntric, amputându-i forta spiritului, stingându-i Candela luminii spre a o anihila, spre a-i grãbii sfârsitul istoric.
Tudor a reusit fãrã vãrsare de sânge, sã angajeze pentru miscarea sa toate categoriile sociale, devenind astfel, exponentul întregii natiuni valahe, guvernând tara douã luni, pânã în 14 Mai 1821, când turcii pãtrund în tarã, trimitând Divanul în Transilvania. În 15 Mai 1821, a început retragerea de la Cotroceni înspre Golesti, intentionând fortificarea mãnãstirilor din Oltenia. În 18 Mai a sosit la Golesti intersectându-se cu trupele eteriste care prin viclenie si trãdare l-au fãcut prizonier prin Iuda Iordache Olimpiotul. Prin Pitesti si Cîmpulung a ajuns la Târgoviste, unde din ordinul masonului Ipsilanti a fost asasinat miseleste în noaptea de 26/ 27 Mai.
Viata Domnului crestin ortodox Tudor Vladimirescu – Voievodul Dreptãtii Sociale a fost curmatã crud, fariseic, imfam, las, tâlhãreste, miseleste, dar ideile, idealurile, credinta, dreptatea si adevãrul pentru care a luptat au biruit, înfrângând definitiv regimul fanariot.
Sfântul Apostol Pavel, în cuvântul sãu profetic cãtre ucenicul Timotei, consemna pãtimirea sa pentru ADEVÃRUL VIETII. „Sufãr pînã si lanturi ca un fãcãtor de rele, dar cuvîntul lui Dumnezeu nu se leagã.” (II Timotei, III, 9).
„Ideile nu pot fi legate, înlãntuite. Idealurile pentru care a luptat Tudor, ca niste seminte semãnate în sufletul neamului însetat de dreptate, au rodit. Odatã cu revolutia lui Tudor, domniile fanariote au încetat.” (Pr. prof. Constantin N. Galeriu, Tudor Vladimirescu si Lupta pentru Echitate si Dreptate Socialã..., p.441)
<>. (G. Zane, N. Bãlcescu, opera, omul, epoca. Ed. Eminescu, Buc., 1977, p.38)
„Tudor Vladimirescu a sfârsit ca un martir, ca si Mihai Viteazul sau Horea. Era
plãmãdit din acelasi aluat de eroi neînfricati în fata jertfei supreme, atunci când ai pentru ce te jertfi. Mihai Cioranu, aghiotantul lui si cronicar înregistreazã cuvintele eroului-martir adesate lui Iordache Olimpiotul, la Pitesti, pe drumul supliciului: <>.
Dar, tainã si putere a jertfei: cãmasa mortii lui s-a transformat în vesmânt al nemuririi, în apoteozã.” (Pr. prof. C. Galeriu, op. cit., p.442)
În 1812, când voia sã meargã din nou în Rusia, ca voluntar-comandant, pentru a-si scãpa tara de pãgâni, în Diata, sa, roagã niste prieteni epitropi ca din banii strânsi din agoniseala sa sã plãteascã douã candele de aur, care sã ardã la icoana Maicii Preacurate în Sfântul Munte, iar alta la icoana Mântuitorului Hristos din Biserica Învierii-Ierusalim.
„Lupta lui si jertfa lui au devenit de atunci Candele ce ard de-a pururi, luminând departe, pe altarul patriei lui.” (Pr. prof. C. Galeriu..., p. 442)
Tudor Vladimirescu a fost si a rãmas pe Cerul Valahiei si Cerul serafic, un iscusit Dac, un mare Oltean-gorjean, un Crestin cu suflet ortodox, un eminent Comandant strategic, un Diplomat rafinat, un zelos Patriot, un Luptãtor neînfricat, un Erou între Legendari, un Martir în ceata Mucenicilor, despre care s-a scris frumos si emotionant, s-a/se va vorbi doar la superlativ, rãmânând astfel, pururea ca o Icoanã vie a Constelatiei eterne dacoromâne!
Tudor Vladimirescu – Domnul pãmântean putea sã înfãptuiascã Marea Unire a tuturor românilor cu un secol mai devreme.
Pe fatada monumentului ridicat cu mândrie de crestinii evlaviosi din Cerneti sunt sãpate versurile nemuritoare închinate Eroului-Martir Tudor Vladimirescu:
„Cine trece Oltul mare?/ Ce viteaz rãzbunãtor.../ Este Tudor, e Olteanul/ Ce alungã pe dusmanul/ Desteptând al sãu popor.”
+ Schimbarea la Fatã a Domnului Hristos.
6 August 2021, Brusturi-Neamt-Dacoromânia
George Constantin Nistoroiu – Cavaler de Clio
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 8/8/2021 |
Contact: |
|
|
