Tudor Vladimirescu – Domn crestin martir - voievodul dreptatii sociale
„Du-te si mântuie Tara!”
(Ilarion al Argesului)
„La acel ceas al istoriei, Tudor Vladimirescu
a întrupat, a dat glas, a luptat înfruntând toate
ororile luptei si s-a jertfit, tocmai pentru
<> celor năpăstuiti si fără glas.”
(Pr. prof. dr. Constantin N. Galeriu)
În Glia noastră binecuvântată de Dumnezeu, de Fecioara Maria, de Eroii, Martirii si Sfintii neamului dacoromân a odrăslit un VLĂSTAR Valah în Vatra sfântă a Vladimirului Gorjean,probabil în anul 1780, într-o familie de mosneni, orfan de tatăl Constantin, supranumit Ursu din Mehedinti, poate din Prejna.
Mama, Ioana Bondoc, ruda preotului Grigore Bondoc din Vladimirii Gorjului, s-a prăpădit de inimă rea după ce frumoasa ei fiică, în toiul pregătirii logodnei cu Iancu Jianu, a fost răpită de o ceată de greci ticălosi. În înclestarea care a urmat dintre Tudor-Jianu si greci, sora Pandurului a căzut de pe cal si si-a rupt coloana vertebrală. Iancu Jianu va deveni un ascet al durerii timpului si unul dintre cei mai mari Haiduci ai tării.
Cei doi prieteni, aproape cumnati s-au jurat de frati. De durere Iancu Jianu a strigat: „Eu mă fac hot, unde oi prinde grecii îi omor!”, iar Tudor a plecat să lupte în Rusia.
Zestrea ereditară venea pe ramură eclesială. Întâiul dascăl i-a fost preotul Pîrvu Ciuhoiu din Vladimir, apoi Lupu de la Craiova, iar ca logofăt al boierului Ion Glogoveanu învată alături de fiul acestuia carte si limba greacă. Urcă repede treptele ierarhiei sociale, comis, sluger, vătaf de plai la Closani, co-ispravnic-judecător de Mehedinti, dar si temător de Dumnezeu si drept, după canonul Pravilei românesti. Slujba l-a ajutat să cunoască bine pravila, să se instruiască si să-i cunoască pe cei oropsiti – tăranii care erau permanent târâti prin judecăti grele, strâmbe, nedrepte.
Izbucnirea războiului ruso-turc în anul 1806, îl înrolează pe Tudor care devine Comandant de Batalion de Panduri-Mehedinti, pe toată durata războiului 1806-1812, iar alături de trupele rusesti alungă turcii din Oltenia. În anul 1811, avea în marsul spre Calafat 6000 de panduri, iar la scurt timp ajunge Comandantul tuturor pandurilor pe care-i poartă biruitori la Rahova, Negotin, Fetislam – Cladova. Ion Ghica ni-l arată asa cum era, un „om de arme îndrăznet si patriot... de o mare vitejie. Comandînd pandurii în toate bătăliile contra turcilor de la anul 1806 pînă în 1812, dobândise grad de ofiter în armata rusească si fusese decorat cu <>”. (Ion Ghica, Din timpul zaverei, în: Pagini alese din scriitori români, Închinare lui Tudor Vladimirescu, Ed. Cartea Românească, Bucuresti, 1921, p. 7-8)
În anul 1808, a ctitorit biserica din Prejna cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care a înzestrat-o cu cărti liturgice de cult. A pus apoi si temelia unei biserici la Closani, dar revolutia pe care a declansat-o l-a împiedicat s-o ridice.
Tudor va deveni un falnic BRAD al norodului care „se îndoaie dar nu se frânge.” Gorjeanul devine un adevărat bărbat, cum de altfel se va mândri această Tară a Frumosului cu fiecare Generatiei de Aur de-a lungul timpului milenar.
Asadar, Neica Tudor, cum îl numea alt Gorjean de Aur, Iancu Jianu, era un bărbat cu frunte lată, încretită de grijile tării, ochi căprui, fată luminată, de talie mijlocie, energic, robust, drept, sincer, autoritar, cumpătat, curajos si crestin până la jertfă.
La vârsta bărbătiei valahul Tudor a îmbrăcat pentru norodul său „Cămasa lui Hristos”, asumându-si astfel, constiinta si destinul ca pe o „predestinare” martirică.
Când si-a încins sabia sub drapelul de luptă al Patriei, Pandurul valah era la vârsta marilor răspunderi arzătoare sub Rugul aprins al împlinirilor. Atunci s-a ridicat, cum consemna teologul scriitor Gala Galaction, „în cerul tării, aidoma cometelor, ... freamătul si fiorul marilor întîmplări ce vor să fie.” (apud. G. D. Iscru, Revolutia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. Albatros Bucuresti, 1982, p. 33)
Logofătul Dumitrascu a fost martorul Semnului ceresc apărut pe cerul Olteniei, însemnând minunea pe Mineiul lunii August. „În luna iunie, ziua 7, seara într-o miercuri, anul 1819, în părtile Olteniei, s-a văzut o stea cu coadă, fapt despre care rămîne să vedem pentru ce s-au rădicat, pentru bine au pentru rău.” (Fila 34, cartea apartinând parohiei Livezi, astăzi se află la Arhiepiscopia Craiovei)
Aparitia semnului ceresc prevestea fenomenul Revolutiei lui Tudor Vladimirescu.
Semnul s-a mai repetat încă de două ori, odată pe 29 Ianuarie 1821, Vineri spre Sâmbătă. „Cerul au arătat o stea cu coadă prea subtire si căutarea stelei aceleia era de la Olt cătră Bucuresti.” (N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra miscării lui Tudor Vladimirescu, p. 328)
A treia oară a fost consemnată de două ori de marele profesor Gheorghe Lazăr, întâi pe o carte în limba germană, „La 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă cam din Bucuresti spre Craiova.” (M. Erdmann Uhsen, Der Romisch-Orientalisch-Deutschen Kaiser, Lipsca, 1716)
Pe cartea latină explicatia Pedagogului este mai amplă. „În ziua de 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă foarte mare spre Craiova, cînd eram la Bucuresti, cînd era revolutia todoriană, înainte de sosirea principelui Calimachi.” (Ioan Nepomuc Pehemm, Prelectionem in jus ecclesiaticum universum)
Cu sigurantă că însusi Tudor Vladimirescu a văzut si privit cu încredere semnul ceresc care se pogora asupra pământului poporului valah, ca nădejde a izbânzii sale.
Îmbăcămintea lui Tudor în vremea revolutiei ne-o descrie C. D. Aricescu: „Pe cap purta căciulă dreaptă si înaltă, de hărsie neagră, în formă de stup, numită „gilepeasă” sau „cazaclie”, cu fundul de postav alb. Peste cămasă purta pieptar cu sireturi negre, iar pe deasupra pieptarului dulamă încopciată de culoare negru-verde si lungă pînă sub genunchi. Peste dulamă – cepchen (scurteică) pînă la brîu; gambele – acoperite cu poturi strîmti, cu copci si găitane. În picioare purta cisme lungi, la drum, iar în oras iminei. Iarna pe deasupra vesmintelor, purta o „tătarcă” (bundă), lungă si îmblănită, strînsă la spate, cu guler scurt si ridicat, cu putină blană la capătul mînecilor si prin prejur, cusută cu găitan de mătase – rosu, negru si albastru – împletit cu fir, cu mîneci lungi si strâmte si cu un găitan gros atîrnînd la spate, în formă de unghi, avînd în vîrf doi ciucuri de mătase.
Ca armament, avea o sabie turcească după gît si două pistoale.” (C. D. Aricescu, Istoria revolutiunii..., p. 14-42; Andrei Otetea, Tudor Vladimirescu, 1945, p. 71-91)
Cu rădăcinile puternice, înfipte adânc în dragostea strămosească de Glie si de Neam, zelos luptător pentru libertatea si dreptatea Norodului său, călit si otelit în războiul dintre anii 1806 -1812, sub flamura de Comandant al Batalionului de Panduri – Mehedinti, Tudor Vladimirescu îsi pregătea chemarea – alegerea de a-si salva poporul de sub tirania jugului străin si cel ciocoiesc-arendăsesc national.
Ambasadorul Frantei la Bucuresti, consemna în 1816 în Raportul său, momentul Asteptării, Descătusării Norodului românesc. „Poporul român asteaptă cele mai mari binefaceri de la o revolutie pe care o crede apropiată si pe care o imploră.”
Întregul norod astepta o PRIMĂVARĂ a lor binecuvântată de marele PANDUR.
„Mugur, mugur, mugurel.../ Ia fă-te mai măricel!.../ Că ne-am săturat de iarnă/ Si de greutăti în tară!/ Bate-i, Doamne, pe ciocoi,/ Cum ne bat si ei pe noi!/ Vino, scumpă Primăvară/ Si ne adă bine-n tară!...” (autor P.S. Ilarion, Pr. Nae Popescu, Slavoslovia lui Ilarion al Argesului, în Muzică si Poezie, I (1935), 1, p. 7-8; Gh. Ciobanu, Studii de etnomuzicologie si bizantinologie, Bucuresti, 1974, p. 139)
Accentuarea exploatării într-o continuă crestere asupra tărănimii este atent observată de marele patriot, luptător, erou, scriitor, istoric Nicolae Bălcescu. „În Tara Românească starea tăranilor merse din zi în zi mai rău pînă în 1821, cînd desperarea lor izbucni.” (N. Bălcescu, Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, în: N. Bălcescu, Opere, I, ed. G. si El. Zane, Ed. Academiei R.S.R., Bucuresti, 1974, p. 160)
Într-o scrisoare de protest fată de jafurile adalîilor asupra Mosiei si norodului Patriei dragi, din anul 1815, adresată lui Glogoveanu, Marele Pandur sublinia si amenintarea sa. „Eu numai cu pandurii tării, făr’ de nici un ostas striin, voi face de nu să va misca o iarbă din pămîntul tării.” ( D.I.R., 1821, I, nr. 49, p. 91)
Revolutia lui Tudor Vladimirescu din anul 1821 a fost generată de cele două crunte exploatări la întrecere ca ticălosie, cea externă, turco-fanariotă care, secătuia Tara prin bir, abuzuri, crime si jafuri si cea internă a domeniilor boieresti si mănăstiresti, prin poftele nesătioase, prin jecmăniri si prin generalizarea arendăsiei neromâne.
Domnitorii si mitropolitii erau instaurati de Poarta Otomană, pe post de „guvernatori civili”, de „pasi” sau „viziri”, un paradox între paradoxuri, care nu poate fi explicat în niciun fel, precum că Voievozii si Vlădicii crestini ortodocsi trebuiau să primească sceptrul autoritătii domnitoare, slujitoare de la PĂGÂNI?!..., asa cum traditia neortodoxă reclamă cuscria dintre iudei si crestini a Bisericii lui Hristos.
Demnitarii ortodocsi sprijiniti de Sultanul vrăjmas si păgân puteau fi usor schimbati după poftă, după plac, după uneltiri, după intrigi, după pungile cu aur, consecinte însângerate, juguri înrosite care îngenuncheau poporul valah ca pe vita de povară.
Rana cea mai adâncă si nevindecabilă a poporului, respectiv a tăranilor venea din partea boierilor români care au îmbrăcat urâtenia tiranilor, ciocoilor din lăuntru. Marele Pandur Tudor Vladimirescu îi reprosea în acest sens, neîntrerupta exploatare, la 28 Ianuarie 1821, ispravnicului de Mehedinti: „Au pre semne nu vă ajunge că i-ati prădat si i-ati despuiat, pînă cînd au rămas ticălosii tărani mai goi decît mortii cei din mormânturi?” (D.I.R., 1821, I, nr. 111, p. 209)
Proclamatia de la Pades si Cererile Norodului românesc au îmbrătisat programul revolutionar al lui Tudor Vladimirescu, aprins în iarna anului 1821, sub flamura trinitară Rosu, Galben, Albastru, stindard care strălucea prin Aura Sfintei Treimi, a sfintilor militari, generali Gheorghe si Teodor Tiron si simbolul Corbului cu Crucea în cioc, cu aripile în zbor, element traditional în heraldica dacoromână având chenarul circular si un ornament sobru în formă de cunună de laur, lucrat la Mănăstirea Antim de monahul David, sub indicatiile lui Tudor,ale episcopul Ilarion al Argesului si ale marelui dascăl Gheorghe Lazăr.
Alături de sfetnicul-ierarh Ilarion Argeseanul, Tudor a invocat deseori imnul sfânt – apoteoza Sfintei Treimi: „Nădejdea mea este Tatăl,/ Scăparea mea este Fiul,/ Acoperământul meu este Duhul Sfânt!”, din care a purces invocatia către Troita Sfântă – ca un unanim răspuns la apel al întregului norod românesc în pragul unei bătălii salvatoare, hotărâtoare, sub sintagma – Tot norodul românesc.
„Tot norodul românesc pre Tine Te proslăvesc/ Troită de o fiintă trimite-mi ajutorintă/ Cu puterea Ta cea mare si în bratul Tău cel tare/ Nădejde de dreptate acum să am si eu parte.” Ianuarie, 1821. (Col. P. V. Năsturel, Steagul, Stema română. Însemnele domnesti, trofee. Bucuresti, 1903, p. 45; N. Iorga, Un apărător al săracilor, <> din Vladimir, Bucuresti 1921, p. 46; I. Bianu/ N. Hodos, Bibliografie românească veche, I, Bucuresti, 1903,, p. 23-24, fig. 24)
Întreaga compozitie emblematică a Drapelului constituie simbolistica natională. Deasupra stemei Tării Românesti, este reprezentată Sfânta Treime – Dumnezeu-Tatăl si Dumnezeu-Fiul odihnind pe norii cerului si Sfântul Duh în chip de porumbel.
Drapelul reprezintă simbolul fundamental al unitătii „norodului românesc.”
Sfântul Gheorghe tine platosa cu dreapta, iar în stânga are ramura de finic. Sfântul Teodor Tiron era ales ca patron sacru al lui Tudor. Ambii Sfinti gata de luptă au coiful pe cap, sunt îmbrăcati în armură si platose de apărare, „fiindcă în chip real si nedesmintit lupta de acum a românilor, în 1821, ca si în întreaga lor istorie, este numai una si aceeasi luptă de apărare a drepturilor uzurpate si a însăsi fiintei neamului; finicul-simbolul bucuriei Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este aici semnul dorintei neamului românesc de pace, spre a se dezvolta si prospera aici, între hotarele străbune.” (Nestor Vornicescu – Mitropolitul Olteniei, Descătusarea 1821, Ed. Mitropolitul Olteniei – Craiova 1981, p. 130)
Drapelul oltean - simbolul unitătii românesti era anticiparea Micii si a Marii Uniri.
După ce a fost expus la Muzeul Militar din Craiova, a ajuns în Capitală la Muzeul Militar Central. (Steagul lui Tudor Vladimirescu, în <>, Cartea II, Craiova, 1941, p. 134-138)
Ardelenii români doreau si ei să facă Pastele sub domnia „Domnului Tudorut”. (Istoria României, III, Bucuresti, 1964, p. 880-883)
Un ajutor pretios, un îndrumător de seamă privind politica autohtonă a Pandurului a venit prin colaborarea cu marele Pedagog ardelean Gheorghe Lazăr, „binecunoscut sprijinitor al Revolutiei de la 1821, prieten apropiat si colaborator de seamă.” (Onisifor Ghibu, Contributii la istoria Revolutiei din 1821. Legăturile dintre Gheorghe Lazăr si Tudor Vladimirescu, în vol. Repere sibiene, studii si referate, Sibiu, 1980, p. 35)
„Nu vedeti, îi spunea profetic Dascălul nemului – Lazăr, Pandurului neamului - Tudor, de un secol, domn, mitropoliti, episcopi, egumeni sînt toti venetici greci si nu putem a ne scăpa. Acum este timpul a scăpa tara de inchizitia grecească si dumneata vei fi mare!” (Mircea T. Radu, 1821 – Tudor Vladimirescu si revolutia din Tara Românească, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978)
Sfaturile, rugile si îndemnurile de taină ale sfetnicului – ierarh Ilarion al Argesului au fost inserate si de colonelul rus I.P. Liprandi, „Ilarion, episcopul de Arges, care întretinea mai mult decât toti legăturile cu Tudor, convingîndu-se că acesta este gata de actiune, i-a creat prilejul a vorbi amănuntit despre toate aceste probleme cu trei mari boieri ai tării si principalii membri ai Divanului, banul Brâncoveanu, Grigore Ghica si Barbu Văcărescu.” (Doc. Revolutiei din 1821, V, p. 268; Naum Rîmniceanu, Istoria zaverei în Valahia, în <>, XXIII, 1899, p. 424-425)
Programul revolutionar al lui Tudor Vladimirescu a fost străbătut de la un capăt la altul de dragostea de Dumnezeu si iubirea de Neam, de principiul dreptătii sociale, al constiintei morale, urmărind doar „dreptătile norodului”, decât „dreptate si slobozenie”, recunoscându-si chemarea – alegerea întru slujirea binelui obstesc cum se exprima în arzătoarea Proclamatie de la Pades din 23 Ianuarie 1821. „Că bun este Dumnezeu si ca să ne asemănăm Lui, trebuie să facem bine”.
Toti pandurii care au luptat contra jugului otoman în războiul ruso-turc s-au alăturat lui Tudor. Toată OLTENIA era sub stindardul lui. Au fost si câtiva boieri oarecum patrioti, Grigore Brîncoveanu, Grigore Ghica, viitorul domn si Barbu Văcărescu, dar Căimăcănia Tării după moartea lui Sutu, ca si Divanul îi erau ostili. Chiar boierul patriot, marele vornic Văcărescu îl îndeamnă să linistească Revolutia. Tudor îi răspunde ca un adevărat si mare iubitor de Tară, reprosându-i că toate vrăjmăsiile, silniciile, asupririle boierilor asupra Tării, îl fac răspunzător pe el. „Ci pă semne dumneata, pă norod, cu al cărui sînge s-au hrănit si s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotesti nimic, si numai pe jefuitori îi numesti patrie... Dar, cum nu socotiti dumneavoastră că Patria se chiamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor. Că eu alta nu sînt numai un om luat de către tot norodul tării, cel amărît si dosădit, din pricina jefuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii drepturilor.” (Doc. Privind Istoria României..., p. 258)
Ciocoiul Samurcas si Al. Pini l-au plătit pe grecul Hagi Prodan să-l ucidă pe Tudor. Complotul a fost descoperit, dar stigmatul a rămas pe chipul ciocoiului trădător. „Ah, boierule! boierule! Ce netemere de Dumnezeu! Pe de o parte m-ai încredintat prin jurământ să viu la Craiova, si pe de altă parte, împotrivă ai făcut dumneata de ai trimis pe Hagiu ca să mă omoare. Apoi, de acum înainte, cine din lumea aceasta vă mai crede pe dumneavoastră, pe niste oameni care nu aveti lucru de nimic a pierde o tară întreagă si mai vîrtos pe un norod nevinovat si care v-au hrănit si vă hrănesc? Ci drept este Dumnezeu si drept va judeca!” (ibid., p. 313)
Timpul de astăzi este izbitor de asemănător cu cel din vremea lui Tudor, părând ca o copie fidelă privind jecmănirea Patriei sacre, ortodoxe eroico-martirice de către neociocoii parveniti prin stupiditate, neoliberalii farisei pusi pe căpătuială, neomarxistii doctrinari ai demonologiei, neoneoamenii atei din România si din afară, stârpiciunile si spurcăciunile profanatoare ale spiritualitătii traditiei strămosesti, înregimentate fortelor oculte, anticrestine si antiromânesti, precum G. Soros.
Proclamatia de la Tismana-Pades, Arzul către Înalta Poartă si Cererile norodului sunt acte si documente fundamentale elaborate în ianuarie 1821 de către Tudor si episcopul Ilarion în casa ierarhului-sfetnic.
Marti spre Miercuri 18/ 19 Ianuarie Tudor însotit de o ceată de panduri a plecat din Capitală spre Oltenia. Vineri 21, seara a ajuns la Tîrgu Jiu, poruncind arestarea ispravnicului de Gorj. Sâmbătă 22 si-a stabilit cartierul general în Mănăstirea Tismana. Duminică 23 a coborât în satul Pades – plaiul Closanilor, rostind în fata multimilor adunate documentul declansării Revolutiei, împotriva asupritorilor fanarioti, domn si boieri fanarioti în cârdăsie cu boieri pământeni-ciocoi – Proclamatia de la Pades.
„Veniti, dar, fratilor, cu totii, cu rău să pierdem pe cei răi!”
Tot în 23 ianuarie 1821, a trimis de la Tismana întâiul Arz către Poartă în care se arată că „boierii, sau mai bine a zice tiranii nostri cei cumpliti care unindu-se cu domnii tării, dimpreună cu boiarii greci... au întocmit prădarea si stingerea tării... Cu totii ne-au prădat si ne-au despuiat, încît am rămas numai cu sufletele...” (cf. Elena Moisuc, În legătură cu cel dintîi Arz înaintat Portii de către Tudor Vladimirescu, în Revista Arhivelor, an.XLIX, vol. XXXIV, nr. 1/ 1972, p. 87)
Cererile norodului – reprezentau un proiect de constitutie, legislatie crestină, eclesiastică, politică, socială, administrativă prin care urma să fie guvernată Tara.
„Scaunele arhieresti, mănăstirile, să nu stea la îndemâna ierarhilor sau călugărilor greci, ci să rămînă pe seama tării; mănăstirile să întretină scoli pentru copiii românilor fără deosebire de starea socială; dregătoriile să nu fie cumpărate atît cele politicesti cît si cele bisericesti; să scadă dările preotesti, să fie hirotoniti numai cei destoinici.”
(D.I.R., Revolutia din 1821, vol.I, p. 274)
Sfetnicul Ilarion i-a înlesnit legăturile lui Tudor cu o parte din membrii Divanului, pe care îi avertiza în scrisoarea din 4 Februarie: „Să vă faceti patrioti adevărati, iar nu vrăjmasi ai patriei precum ati fost pînă acum... Să vă învoiti cu norodul la cererile ce fac.” ( Doc. Răscoala 1821, I, p. 230)
Traditia afirmă că episcopul Ilarion i-a dăruit Domnului Tudor simbolic, dar si în realitate „o sabie si cam patru mii de galbeni, zicîndu-i: <>”.
(Pr. V. Gh. Durak, cf. Nestor Vornicescu, op. cit., p. 145)
În plină iarnă, doar în sase săptămâni, slugerul Tudor si-a mobilizat exemplar, ca un mare comandant, pandurii-armata, a ridicat întregul plai al Closanilor, a fortificat mănăstirile-cetăti si toate cele cinci judete ale Olteniei. Paralel cu el, episcopul Ilarion rezolva diplomatic problema armoniei în Divan. Un ajutor însemnat îl avea în secretarul de cancelarie Petrache Poenaru si în diplomatul Pavel Macedonschi.
Asupra boierilor – ciocoi pendula întreita spaimă, groază, turcii, rusii ori Tudor?
Proclamatia de la Pades si-a dus ecoul si în Tara Moldovei, unde membrii partidei nationale si norodul îl asteptau ca pe Mihai Vitezul cu bratele deschise. Tudor initiase legături apropiate cu guvernul modav, frate, ca „unii ce sîntem de un neam, de o lege (credintă), ... fiind la un gînd si într-un glas cu Moldova, să putem cîstiga deopotrivă dreptătile acestor printipaturi, ajutorîndu-ne unii pe altii.” (Istoria României III, p. 893)
Nerulos (român neaos, n.a.), ministrul domnitorului Sutu îl punea în gardă în Februarie 1821, pe marele mason Alexandru Ipsilanti, ucigasul lui Tudor, că: „Un anume Tudor... a răsculat pînă alalteieri toate judetele de peste Olt, proclamând libertate, egalitate si desfiitarea privilegiilor boierilor...; el cheamă prin proclamatii întreg norodul dac sub arme.” (D.I.R., Doc. 1821, IV, p. 123-124)
Spionul austriac pentru Moldova, Raab Iosif (tot neaos austriac...), îi raporta cancelarului Metternich, spaima domnitorului fanariot Sutu, în 18 Februarie 1821. „Principiile trîmbitate de Vladimirescu, si anume: înlăturarea domnilor fanarioti, răsturnarea vechilor capitulatii cu Poarta, înfrînarea samavolniciilor si stoarcerilor boieresti si înlăturarea justitiei de clasă, sînt primite cu mare bucurie si proslăvite în mod public de tîrgovetii moldoveni, de mica boierime (răzesii) si de tărănime, care gem sub apăsarea domnilor fanarioti si a marii boierimi solidară cu ei.” (Doc.Hurmuzaki, serie nouă, II, p. 619)
A urmat Marsul cel mare al lui Tudor, al norodului si al celor peste 16 mii de panduri de la Slatina spre Capitală între 4-16 Martie, rapid si triumfător, asemănător trupelor lui Napoleon Bonaparte, dovedind disciplina si respectul pe care il aduceau marelui Pandur. La 16 Martie 1821, Tudor Vladimirescu cu grosul pandurilor săi, Adunarea cea mare a ajuns la Bolintin, de unde un detasament a mers spre Cotroceni, altul spre Ciorogîrla-Domnesti. (D. Berindei/ Tr. Mutascu, Aspecte militare ale miscării revolutionare din 1821, Ed. Militară, Bucuresti-1973)
Între 17-18 Martie 1821, prin episcopul-sfetnic Ilarion de Arges si vistierul Alexandru Filipescu-Vulpe, Tudor a negociat cu Divanul la Mănăstirea Ciorogîrla.
Trupele eteriste ale grecului mason-trădător Al. Ipsilanti au ajuns la Buzău în 16 Martie, apoi la Mizil si Ploiesti cu două zile mai târziu, în 18 Martie, fapt care l-a îngrijorat pe Tudor, punând în dificultate si Divanul care trebuia să aleagă între Tudor – Fiul valah iubitor de Patrie si grecul trădător din stirpea fanariotilor asupritorii tirani ai Principatelor Române.
Vistierul Filipescu-Vulpe l-a sustinut pe Pandurul oltean. „Una e pornirea lui Ipsilanti si altele sînt strigătele neamului românesc” (Mircea T. Radu, 1821 – Tudor Vladimirescu si Revolutia din Tara Românească, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1978, p. 326), înclinând balanta Divanului spre Tudor, prin cei 77 de boieri care l-au sustinut pe marele Revolutionar, Voievodul Dreptătii Sociale. (ibid., p. 322)
După negocierile favorabile, Tudor si-a asezat tabăra pe câmpul Cotrocenilor. La 20 Martie, împuternicitul Divanului, Domnul Tudor a lansat două noi Proclamatii: Către lăcuitorii din Bucuresti si Către lăcuitorii judetelor, prin care îsi evidentia spiritul revolutionar prin apelul său fierbinte, rugător, cutremurător la unirea românilor. „Fratilor! cîti n-ati lăsat să se stingă în inimile dumneavoastră sfînta dragoste cea către patrie... să ne unim dar cu totii, mici si mari, si ca niste frati, fii ai uneia maici, să lucrăm cu totii împreună, fiestecare după destoinicia sa, cîstigarea si nasterea a doua a drepturilor noastre.” (Documente privind Istoria României..., p. 385-386)
Negocierile si cele două Proclamatii i-au netezit Calea intrării în Bucuresti a lui Tudor, în 21 Martie 1821, la ceasurile 2 d.m. F. G. Laurecon, descrie ca martor ocular marea Zi. „În sfîrsit, ziua cea mare sosi si Teodor intră în fruntea pandurilor săi. La dreapta lui era un preot, care purta crucea, iar la stînga D. Macedonschi. Un pandur tinea steagul. Timpul era splendid si Dealul Mitropoliei se acoperise de curiosi, mai ales de străini, care veniseră să vadă intrarea îndrăznetului răzvrătit... Către orele 3 d.m., căpitanii lui Tudor, urmati de preoti parcurseră întregul oras. Ei se opreau la fiecare răspîntie, si după ce da citire unei Proclamatii a Comandantului lor, care avea drept scop să linistească spiretele, preotii înăltau rugăciuni.” (Em. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu, Glose..., Bucuresti-1927, p. 18)
Traditia spune că Tudor Vladimirescu aflat în fruntea pandurilor săi, purta în mâini în loc de sabie „ o pîine mare, simbol al belsugului si al păcii, idealuri în numele cărora venea el si pe care le dorea tării.” ( Pr. prof. Constantin N. Galeriu, Tudor Vladimirescu si Lupta pentru Echitate si Dreptate Socială, în Glasul Bisericii – Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, Anul XL, Nr. 3-5 Martie-Mai 1981)
Când slugerul Tudor intra triumfător ca un Sol al păcii în Bucuresti, patriarhul Constantinopolului îi trimetea o carte de afurisenie prin mitropolitul ostil Pandurului, Dionisie Lupu. (Doc. Hurmuzaki, X, p. 563-564)
Boierii îi cer preasfintitului Ilarion taine despre planurile Valahului Tudor, care le cerea imperios să depună jurământ de fidelitate fată de el si norod, „cum că înteleg si recunosc dreptatea norodului si vor lucra cu totii pentru dobîndirea ei.” (E. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu. Pagini de revoltă, 1936, p. 49)
În 22 Martie, pandurii se retrag la Cotroceni, iar Tudor, episcopul Ilarion Gheorghiade si medicul Christaris rămân la palatul Brâncoveanu, primind vizita viceconsulului Austriei la Bucuresti, Karl Udriski, care-i sperie cu spaima Sfintei Aliante (tridemonica întelegere - trei imperii dusmane n.a.). Tudor îi răspunde autoritar: „Eu nu voi înceta de a cere, cu glas tare, restaurarea drepturilor si pronomiilor Tării Românesti.” (Doc. Hurmuzaki, Serie nouă, II, 649, 655)
Diversiunea si dezordinele provocate de eteristii lui Ipsilanti, în 22 Martie, prin ocuparea mănăstirii Antim, revendicată de călugării greci îl determină pe mitropolitul Dionisie, presedintele Divanului, în coasta căruia stătea Ilarion, să obtină jurământul de credintă al boierilor fată de Tudor, numit Cartea de adeverire ce s-au dat slugerului Theodor. (D.I.R., 1821, I, p. 396)
Slugerul Tudor devine astfel, Domnul TUDOR. Nedizolvând Divanul, „acesta a fost silit să recunoască îndreptătirea miscării pandurilor si autoritatea conducătorului ei.” (Mircea T. Radu..., op. cit., p.158)
Noul Domn a jurat crestineste: „Mă leg si eu din parte-mi cu glasul obstii norodului, printr-acest înscris al meu...” (E. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu. Glose...)
În 28 Martie 1821, Ipsilanti se afla în Colentina, fiind vizitat de mitropolitul Dionisie, episcopul Ilarion si câtiva boieri, iar spre sfârsitul lunii s-a întâlnit cu Domnul Tudor, care si-a precizat lupta sa antifanariotă, delimitându-se de scopul Eteriei, sustinând că „eliberarea natională a Greciei trebuie să aibă loc pe teritoriul acelei tări... Printe! scopul dumneavoastră este cu totul opus scopului meu. Locul dumneavoastră nu este aici. Duceti-vă, treceti Dunărea si luptati cu turcii.” (D.I.R., 1821, V, p. 288)
Esecurile lui Ipsilanti de a-l angaja pe Domnul Tudor de partea lui, l-au determinat să plece la Târgoviste spre a împlini planul trădării, vânzării si uciderii Voievodului.
Turcii din Silistra i-au trimis vorbă lui Tudor Vladimirescu să-si arate fidelitatea fată de sultan trimitându-i capul lui Ipsilanti. „Domnul norodului din Tara Românească nu a dat răspuns de încuvintare.” (I.P. Liprandi, op. cit., p. 279)
Nu la fel gândea si printul mason grec, fanariotul Alexandru Ipsilanti.
Alexandr Konstantinovici Ipsilante (12.08.1792, născut la Constantinopol, mort la Viena 19.01.1828), era fiul domnului Tării Românesti Constantin Ipsilante (1774 sept. – 1782; 1796 aug. – 1797 si în Moldova 1786 aug. – 1788). Principele Alexandr Ipsilante s-a distins în armata rusă în războaiele napoleoniene, ajungând general, pierzându-si o mână în bătălia de la Dresda. A fost initiat în loja francmasonică La Palestine (St. Petersburg) în anul 1811. În anul 1820 ajunge seful Eteriei, organizatie ocultă privind eliberarea Greciei si reinstaurarea imperiului Bizantin. Teoretic a fost sprijinit de rusi, dar nu si practic. După uciderea Domnului Tudor, Ipsilanti a fost învins de turci în lupta de la Drăgăsani, în 7 Iunie 1821. A fugit la Viena, unde a fost arestat si închis între 1821-1827. A supravietuit putin timp după eliberare. (Horia Nestorescu-Bălcesti, Enciclopedia Ilustrată a Francmasoneriei din România, Centrul National de Studii Francmasonice Bucuresti – 2005)
Masoneria a apărut în Evul Mediu si s-a dorit a fi o organizatie filantropică, culturală, artistică, universală, prin participarea elitelor tuturor claselor sociale.
Francmasoneria albastră s-a născut în 24 Iunie 1717, la Londra din Teofil Desaguliers, predicatorul reformat al curtii regale, James Anderson, predicator si George Payne, arheolog, initiind zidarii liberi în altă menire: „zidirea unui templu spiritual în inima omului, cu un altar ateu, doar al ratiunii... Răspândindu-se repede si cu elemente chiar din capetele încoronate, a devenit element de dominatie a iudaismului, prin principiile dizolvante din Talmud, din Cabală si din magie.”(Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia Luptătoare, Editia a II-a, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor-1994, p. 165-166)
Francmasoneria universală este controlată în unanimitate de rabinitatea iudaică.
„Uniunea masonică este o comunitate nevăzută, mai presus de granite, de rasă, de culoare, de nationalitate, de clase, de stări, de toate deosebirile dinafară dintre oameni, care trece anume chiar peste deosebirile dinăuntru de credintă religioasă, de confesiune si conceptie despre lume – a tuturor personalitătilor din trecut, prezent si viitor care s-au străduit pentru înnobilarea lor si desăvârsirea omenirii.”
Definitia de mai sus este de fapt o copie fidelă ad-literam a definitiei Bisericii crestine. (Pr. I. Mihălcescu, Francmasonii si Biserica, p. 757)
Francmasoneria – înjugată la carul Ocultei mondiale – AntiHristos, nu are Dumnezeu, nu are Patrie, nu are Cer, nu are vesnicie, nu are eroism, nu are martiriu, nu are sfintenie, ci doar ambitia lasă si trădătoare inspirată de cultul uciderii Elitelor natiunilor crestin-ortodoxe pentru a stăpâni pământul.
Francmasoneria – carul talmudic al Ocultei iudaismului în cârdăsie cu elemente crestine vânzătoare precum Iuda Iscariotenul, a pătruns prin conspiratie ca un cancer în sânul Ortodoxiei, pentru a o roade lăuntric, amputându-i forta spiritului, stingându-i Candela luminii spre a o anihila, spre a-i grăbii sfârsitul istoric.
Tudor a reusit fără vărsare de sânge, să angajeze pentru miscarea sa toate categoriile sociale, devenind astfel, exponentul întregii natiuni valahe, guvernând tara două luni, până în 14 Mai 1821, când turcii pătrund în tară, trimitând Divanul în Transilvania. În 15 Mai 1821, a început retragerea de la Cotroceni înspre Golesti, intentionând fortificarea mănăstirilor din Oltenia. În 18 Mai a sosit la Golesti intersectându-se cu trupele eteriste care prin viclenie si trădare l-au făcut prizonier prin Iuda Iordache Olimpiotul. Prin Pitesti si Cîmpulung a ajuns la Târgoviste, unde din ordinul masonului Ipsilanti a fost asasinat miseleste în noaptea de 26/ 27 Mai.
Viata Domnului crestin ortodox Tudor Vladimirescu – Voievodul Dreptătii Sociale a fost curmată crud, fariseic, imfam, las, tâlhăreste, miseleste, dar ideile, idealurile, credinta, dreptatea si adevărul pentru care a luptat au biruit, înfrângând definitiv regimul fanariot.
Sfântul Apostol Pavel, în cuvântul său profetic către ucenicul Timotei, consemna pătimirea sa pentru ADEVĂRUL VIETII. „Sufăr pînă si lanturi ca un făcător de rele, dar cuvîntul lui Dumnezeu nu se leagă.” (II Timotei, III, 9).
„Ideile nu pot fi legate, înlăntuite. Idealurile pentru care a luptat Tudor, ca niste seminte semănate în sufletul neamului însetat de dreptate, au rodit. Odată cu revolutia lui Tudor, domniile fanariote au încetat.” (Pr. prof. Constantin N. Galeriu, Tudor Vladimirescu si Lupta pentru Echitate si Dreptate Socială..., p.441)
<>. (G. Zane, N. Bălcescu, opera, omul, epoca. Ed. Eminescu, Buc., 1977, p.38)
„Tudor Vladimirescu a sfârsit ca un martir, ca si Mihai Viteazul sau Horea. Era
plămădit din acelasi aluat de eroi neînfricati în fata jertfei supreme, atunci când ai pentru ce te jertfi. Mihai Cioranu, aghiotantul lui si cronicar înregistrează cuvintele eroului-martir adesate lui Iordache Olimpiotul, la Pitesti, pe drumul supliciului: <>.
Dar, taină si putere a jertfei: cămasa mortii lui s-a transformat în vesmânt al nemuririi, în apoteoză.” (Pr. prof. C. Galeriu, op. cit., p.442)
În 1812, când voia să meargă din nou în Rusia, ca voluntar-comandant, pentru a-si scăpa tara de păgâni, în Diata, sa, roagă niste prieteni epitropi ca din banii strânsi din agoniseala sa să plătească două candele de aur, care să ardă la icoana Maicii Preacurate în Sfântul Munte, iar alta la icoana Mântuitorului Hristos din Biserica Învierii-Ierusalim.
„Lupta lui si jertfa lui au devenit de atunci Candele ce ard de-a pururi, luminând departe, pe altarul patriei lui.” (Pr. prof. C. Galeriu..., p. 442)
Tudor Vladimirescu a fost si a rămas pe Cerul Valahiei si Cerul serafic, un iscusit Dac, un mare Oltean-gorjean, un Crestin cu suflet ortodox, un eminent Comandant strategic, un Diplomat rafinat, un zelos Patriot, un Luptător neînfricat, un Erou între Legendari, un Martir în ceata Mucenicilor, despre care s-a scris frumos si emotionant, s-a/se va vorbi doar la superlativ, rămânând astfel, pururea ca o Icoană vie a Constelatiei eterne dacoromâne!
Tudor Vladimirescu – Domnul pământean putea să înfăptuiască Marea Unire a tuturor românilor cu un secol mai devreme.
Pe fatada monumentului ridicat cu mândrie de crestinii evlaviosi din Cerneti sunt săpate versurile nemuritoare închinate Eroului-Martir Tudor Vladimirescu:
„Cine trece Oltul mare?/ Ce viteaz răzbunător.../ Este Tudor, e Olteanul/ Ce alungă pe dusmanul/ Desteptând al său popor.”
+ Schimbarea la Fată a Domnului Hristos.
6 August 2021, Brusturi-Neamt-Dacoromânia
George Constantin Nistoroiu – Cavaler de Clio
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 8/8/2021 |
Contact: |
|
|
