Surprinzătoarele profeții ale lui Emil Cioran
Ocolit de mulți pentru pesimismul său sumbru, reproșându-i-se de către alții orientarea legionară din scrierile primei tinereți, idolatrizat de numeroși exegeți, Emil Cioran rămâne unul dintre gânditorii de excepție ai secolului XX și cel mai mare stilist francez din acea perioadă, după cum îl consideră propria intelectualitate franceză. Se poate spune că a fost filosoful modern care a creat un stil strălucitor de mare profunzime estetică, integrabil printre moraliști și deosebit de apreciat nu numai în Europa, ci în întreaga lume. Se pare că încă de când i-a apărut conștiința de sine, Cioran și-a formulat serioase întrebări pe care le genera, haotic, lumea acelei vremi, lumea secolului XX. Propria sa viață și opera sa sunt sintetizate într-o mărturisire de o dezarmantă sinceritate: Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viața pe care am avut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilințe usturătoare și griji meschine. O viață de vis, aproape, o viață de leneș, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, și dacă m-am străduit să scriu și eu cărți, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacția că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile și gusturile proprii. Dacă sunt nemulțumit de ce am făcut, genul de viață pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulțumește. Și asta înseamnă enorm [...] Marele succes al vieții mele e că am reușit să trăiesc fără meserie. În fond, mi-am trăit viața destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eșec. Însă n-a fost.
Emil Cioran a dovedit prin repetate aserțiuni că are un uimitor instinct al clarviziunii derulării evenimentelor la nivel național și european, reprezentând o conștiință intuitivă admirabilă. Referitor la faptul că el practică un fel de luciditate istorică în ceea ce privește traiectoria românească prin lume și timp, bunul său prieten Petre Țuțea face un comentariu fermecător: „La Cioran e o deficiență personală, pe care el o proiectează asupra poporului român, sau e o constatare obiectivă a incapacității de a face istorie a poporului român. Eu, ca să mă consolez, mă gândesc că la Podul Înalt Ștefan cel Mare a zdrobit armata turcă. Păi asta e un fleac? Găsești în istoria poporului român puncte îmbărbătătoare...Cioran, când e pesimist, compară poporul român cu Franța. Sau cu Anglia sau cu Italia...Și când constați expansiunea universală a ălora te apucă groaza. Dar grecii, dacă citesc istoria gândirii din spațiul lor, trebuie, vorba lui Cioran, să se sinucidă! Capătă sentimentul inutilității și al decadenței. Adică nu mai poartă numele de greci decât în mod geografic. Atât! Ceea ce nu e cazul la noi. Nu știu cine a spus, eu sau Cioran: Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român [...] Cioran e o inteligență pură. Are o singură trăsătură inadmisibilă în ființa lui: e neconsolator. E însă o inteligență pură”.
De o incontestabilă actualitate sunt afirmațiile filosofului despre politruci, unii caraghioși și chiar grețoși, cărora li se potrivește aprecierea cioraniană: Cel care vorbește în numele celorlalți e totdeauna un impostor. Politicienii, reformatorii și toți cei care invocă un pretext colectiv sunt niște trișori. Portretul ideal al unui politician perfect îl schițează astfel: Un om politic desăvârșit ar trebui să-i aprofundeze pe vechii sofiști și să ia lecții de canto; -și de corupție. Liderilor postdecembriști din România aflați în funcțiile cele mai înalte ale țării li se brodește reflecția: Omul care domnește și nu crede în nimic, iată modelul unui paradis al decăderii, al unei suverane soluții date istoriei.
Profețiile în privința Europei sunt uluitoare. Este de remarcat că, cu aproape 50 de ani în urmă, Cioran vorbea cu mare îngijorare, în scrierile sale, despre viitorul continentului european. În ciuda faptului că atunci cuvintele sale nu prea erau luate în considerare, prezicerile sale s-au adeverit, iar situația s-a agravat ulterior mult față de cea existentă la vremea aceea. Pe atunci, Emil Cioran (calificat de Neagu Djuvara drept „profetul prăbușirii civilizației occidentale”) scria la Paris despre observațiile sale în urma călătoriilor în Anglia: J. T., revenit de la Londra, îmi spunea că Anglia i-a făcut impresia unei corăbii pe care mateloții sunt nebuni, iar căpitanul beat...Îi spun prietenului meu că este exact constatarea pe care-o făcusem și eu, cu ocazia călătoriilor în Anglia, care îmi amintește de Roma din secolul al IV-lea sau chiar al-V-lea. Este de notorietate că s-a împlinit întrutotul și ceea ce nota atunci cu luciditate: Migrațiile, azi, nu se mai fac prin deplasări compacte, ci prin infiltrări succesive: se strecoară, puțin câte puțin, printre „indigenii” prea lipsiți de vlagă și prea civilizați pentru a se înjosi la ideea unui „teritoriu”. După mii de ani de vigilență au deschis porțile.
Alina Diaconu, scriitoare de origine română stabilită în Argentina, care l-a vizitat pe Cioran la Paris în mai multe rânduri și a avut o interesantă corespondență cu acesta, a publicat un op incluzând scrisorile autoarei, interviuri cu filosoful, articole despre operele acestuia, întâlniri și convorbiri telefonice, visurile lui Cioran, dedicațiile scrise pe cărți, încercări de traducere a unor fragmente din scrierile filosofului ș.a. O notă din jurnalul Alinei Diaconu, datată 25 februarie 1985, consemnează: „L-am întrebat cu puțin timp în urmă cum vede el viitorul Franței. A spus: Nu știu, dar sunt sigur de un singur lucru: în 15 ani, Notre Dame va fi o moscheie. Spune că Occidentul e obosit. Decadența este similară celei prin care a trecut Imperiul roman. Numai că tot răul este acum mult mai mare, pentru că sunt mai mulți oameni. Pe atunci era un milion de persoane. Finalmente în Roma au rămas numai sclavii și totul a rămas vraiște pentru dușmani”. Aceasta era viziunea lui Cioran acum 34 de ani!
În încheiere, voi reda cuvintele redutabilei profesoare, scriitoare și editoare clujene Marta Petreu care, în deplină corelație cu subiectul acestui eseu, îndeamnă la o adâncă meditație: „Cred că lunga epocă pe care o numesc teologică se cam apropie, măcar pentru civilizația euro-atlantică, de sfârșit, dacă nu s-a și sfârșit. Cum o să facă față omul golului care se naște pe măsură ce ideea de transcendent se spulberă cu totul în vânt, iar el știe asta? Ce se va întâmpla când toată lumea își va da seama? Ce va pune omul în loc? Nu știu, Dumnezeu, scrie la un moment dat Cioran, dovedind c-a intuit problema acută a acestei epoci de trecere, a fost o solutie și nu se va găsi niciodată una la fel de mulțumitoare. Deși putem să spunem că s-a aflat foarte aproape de formularea problemei, dar nu și de dezlegarea ei, mă tem că nici Cioran - care, în privința lui Dumnezeu, s-a zbătut între nu și da, da și nu, iar în secret a sperat din inimă: da - n-ar fi știut să răspundă la întrebarea asta”.
|
Dorin Nadrau 8/8/2021 |
Contact: |
|
|
