Visul unei nopti de vară
Când omul nu mai poate, sa îndure Vacarmul vieții, caută drum spre pădure Să-și strângă în suflet seara de seara Liniștea, în visul unei nopții de vară,
Același drum de vis mi-am căutat Când de vacarmul vieții m-am saturat Sa dorm sub fagi la umbra deasă, Unde-i ce-a mai odihnitoare casa.
Acolo iubito deseori te-am așteptat. Din flori de trandafir ti-am făcut pat Sa adorm vrăjit, de cântecul tău. Sa nu mai știu în viața de vreun rău.
Sa simt mereu, răsuflarea ta fierbinte Doar eu și vântul nopți, s-o asculte. Luna din înaltul cer să ne împresoare Cu lumina ei rece, dar odihnitoare.
Visul nopți sa ne aducă liniște ușoară Să-l simțim ca pe un vânt călduț de vară Privirea mea, din ochi tai, sa-ti soarbă Lumina lor ascunsă, prin florile din iarbă.
- Spune-mi Doamne, acum ce sa mai fac? Pe părinții mei, încep sa nu-i mai plac? Legături cu tot mai mulți prieteni desfac Iubirii, oricât as vrea, nu-i mai găsesc leac.
-Oare voi mai putea iubita mea vreodată Sa mai zic mama și tata, ca altădată? Oare mai poate, a mea soarta, ce-i scrisă, Sa mai găsească vreo poarta deschisa?
Căci de când sunt zi și noapte-n pragul tău Nu te știu doar pe tine și Bunul Dumnezeu. Doar tu-mi aduci în viața mea clipe senine, Dăruindu-mi liniște și iubire, să-mi fie doar bine.
Și-am pornit spre poiana cu stâncă solitară, Unde hora cu brazi, ca un brâu o înconjoară Pe drumul ce-l pășeam îndrăgostiți deseori La lumina stelelor sclipire și a lunii uneori Și acum am privit până ochii mi sau umezit Căutându-te prin brazi pe drumul ocolit. Tu erai?...parcă mi s-a părut, dar n-ai venit Te așteptam, iubirea mea, fără de sfârșit!…
Doamne!,... așteptând, era aproape seara Simțeam un foc aprins ce mă înconjoară. N-o vedeam, dar peste tot, era doar ființa ei, Ce-mi cânta prin freamătul frunzelor de copăcei.
Dar n-a fost ea, era doar un șuier pe cărare, Ce mi-a adus de la ea, o frumoasa scrisoare În care a strecurat, din privirea ei lumina Cu parfumul trandafirilor din a ei gradina. Și dorul ei ce m-a aprins și acum mă doare! * Am așteptat de la inserat, până când s-a înnoptat Iar dacă am văzut ca nu mai vine, așa supărat M-am rugat:- Doamne, sa o aduci în visul meu! Cum poți tu, Bunul nostru Dumnezeu!...
Am făcut pat haiducesc, sub acoperiș ceresc M-am hotărât ca altădată, locul ei să-l încălzesc Cu foc din cetina de brad și din stele care ard Iar ca o dulce alinare, priveam stelele cum cad.
Cum stam pe gânduri si se făcuse așa târziu Am adormit de nu știu, eram mort sau eram viu? Somn cu vise multe, doar pădurea să le asculte. Pădurea și ale nopți stele, ce m-am înfrățit cu ele.
După apus de soare când ceru-i roșu la culoare, Se făcuse noapte si plutea prin crâng o boare Iar razele lunii mă atingeau duios peste față Ființa mea crezând, ca sărutul iubitei mă răsfață
În vis vedeam cum stelele din cer coboară Iar Luna se ascundea, după, vechea noastră gara. Pe o banca lângă sine, eu te așteptam pe tine Sa mă iei cu tine, sa avem zile de fericire pline.
Privind in zare, ca din pământ, un tren apare Și trecea pe lângă mine, cu o viteza foarte mare. Când a început sa sune, tu te îmbulzeai prin lume Sa ajungi la fereastra, sa arunci iubirea noastră, Jos sub roțile de tren, unde și gândurile-ti pier.
Plânsul nu-l mai stăpâneai, când pe geam priveai, La cea mai rămas în gara, din iubirea de astă vară. Eu cu ochii țintă pironiți, de lacrimi împăienjeniți, Priveam cum se pierde-n zare, iubirea mea nemuritoare.
Printre lacrimi mai vedeam, doar focuri zburătoare Ce se topeau departe-n zare, ca stelele cazatoare E semnul ca o iubire moare, se cufunda adânc în mare Marea vieții înșelătoare, ce multă durere in ea are.
Așa, fără să vrem, întâmplări prin viața se strecoară, Adunând regrete și durere, în visul unei nopți de vară. Trăim o lume absurda, si de multe ori greu trecătoare, Cum ne este scris destinul, la naștere pentru fiecare.
POVESTEA UNEI VRĂBIUȚE
De ce ești singură și tristă, Gingașă, blândă vrăbioară? Te văd mereu lângă izvor Plângând în fiecare seară.
Ochii tăi sclipind ca zarea Când o spală de foc, marea I-am văzut râzând, astă vară. Acum de ce plâng seară de seară?
De ce stai singură pe alun Și privești mereu pe drum? Crezi oare că va venii, Prințul cu pene argintii, Cum a venit și alte dăți, Când a fost dus în străinătăți? * Ramul îți leagănă făptura Și tu adormi, visând trăsura, Cu care venea mereu, Pe drum, în sus, iubitul tău. Și pe cel ce-a fost odată Iubirea ta nevinovată.
Când îl vedeai, te bucurai Îl luai în brațe-l dezmierdai Și apă din cioc îi dădeai Apoi zburați, seară de seară Sus la izvor pe vâlcioară, Unde stelele priveați Și pe pat de flori dormeati.
Acolo frați de cruce v-ați legat Cu o picătură de sânge curat, Ce-n taină l-ați împreunat Dar ați intrat în greu păcat Căci lumea rea nu v-au răbdat. Pe la toți v-au povestit Că voi mereu v-ați întâlnit Sus pe vale la izvor Când se ascundea luna în nor. * Jocul a început să-ți placă Era cea mai plăcută joacă. El îți cânta și îți șoptea,
Cu glasul lui te dezmierda, Până într-o seară când pe furiș Ți-a furat inima-n aluniș Iar tu ființă bună. Iubitoare l-ai crezut că fără tine moare. * Ascultându-i vorba lui vrăjită, Te-ai lăsat de el ademenită. De multe ori uitai că toți ai tăi, Te căutau, strigându-te pe văi, Să vi în casa ta și să te culci, Dar tu zburai, iubindu-te pe lunci.
Târziu în noapte vă duceați Apă din izvor de luați Căci buzele de iubire aprinse Doar cu apă de izvor puteau stinse * Într-o seară cu lună, pe furiș Ați făcut nuntă-n luminiș Lângă stânca cenușie Fericirea a voastră să fie. Martori v-au fost stelele Noaptea și poienele Brazii și cărările Și-n dansul lor ielele Ce v-au scris soroacele: * -O să fiți, dar n-o să știți, Cât de mult voi vă iubiți O să stați mult despărțiți, Până Dumnezeu vă va lua La EL cu puterea sa, Viețile la amândoi Pierdute pe lunci și văi. Acolo doar, veți avea parte, De iubire fără moarte Și câte nu v-au mai ursit Până-n pace ați adormit. * Ai stins o rază de la Lună Și i-ai spus lui noapte bună, Iar cu celelalte toate, Te-ai jucat cu ale lui pleoape Până Luceafărul răsări Și apărură, zorii de zi.
Nopțile de atunci vrăjite Vă aduceau clipe fericite. Totul părea un Paradis Ce alții nu-l aveau nici în vis.
Și Doamne bine vă mai sta, Și Luna-n cer se bucura Și stelele printre frunziș Priveau la voi în luminiș.
În fericire brazii se scăldau Florile de sub voi nu dormeau Stăteau treze și vă pândeau Iar munții cât erau de goi Și ei erau fericiți cu voi. * Nopți trecu și zori de zi Alungau stelele târziii Iar razele soarelui de dimineață Vă spălau pe ochi pe față
Și fiecare apoi pleca, Prin lumea lor, pe unde sta Ca să vă întoarce-ți iară, Să vă iubiți ca prima oară. * „ Sub stele în lumina lor Nicicând iubirile nu mor” Așa-ți cântam lângă izvor, Culcați pe-al ierbilor covor Și-n vis a raiului grădină Ni se arăta ca o lumină. La piept tu îl strângeai cu drag Din cer stele coborau prin fag Pădurea era ca o poveste Când luna se agăța de crește Iar licurici din iarba deasă Te luminau ca pe-o mireasă. * Dar timpul trecea în zbor Ca vântul nemuritor Toamna veni pe nesimțite Pădurea avea frunze ruginite Curând totul trecu în amorțire Cu ea murii și a voastră iubire. * Poate ajunși la Dumnezeu Veți fi alăturea mereu Frumoși și fericiți visând La nopțile de pe pământ. * El plecă cu suflet greu Neîntors din drumul său Lăsând pe mica vrăbiuță Singură, tristă pe-o crenguță.
În curând iarna va venii Poienile-s deja pustii Tu nu aveai pe cine mai aștepta Să iasă-n crâng în calea ta.
Stai tristă și plângi în cuibul tău, Rugându-te la Dumnezeu Să-l păzească-n drumu-i dus În țări mai calde spre apus.
-Va veni oare iar la primăvară, În crângul de pe vâlcioară, Să mai trăiască încă odată Iubirea noastră nevinovată? Pe ea nu o poate ucide vreodată, Numai moartea blestemată... * „ Așa gândi micuța vrăbioară Despre visul ei frumos de-o vară”
Toronto / Iulie 2021
|
Achim Bucutea 7/27/2021 |
Contact: |
|
|