Dialoguri oarecare - Canadieni?
- De ce cu semnul întrebării?
- Păi nu ți se pare normal, semnul întrebării, vreau să zic? Pentru că dacă îl parafrazez peNae Ionescu a fi canadian ar însemna “o stare naturală, o formulă de echilibru a existenţei din care decurg prin însăşi desfăşurarea vieţîi, anumite forme...” și eu îmi pun mai mereu întrebarea cât de “normală” este perceperea acestor “anumite foeme” de viață, cât este ea de reală pentru noi români veniți la 40 de ani dintr-o altă lume – cât de altă numai noi știm – cât de atent am deschis și întors fiecare pagină a unei “cărți noi” - despre care sigur ai auzit ani de zile, ți-ai imaginat ce-ar putea “scrie” în ea - dar “având-o în mâna” se dovedește un fel de “abecedar” cu litere străine și n-ai altă șansă dcât să le înveți...
- Bineînțeles că înveți, mai ales noi ăștia veniți cam la mijlocul viețîi și și aia obosită rău și și știi ce-i gestul ăsta al oboselii ajunsă cumva la saturație, dacă-mi aduc aminte, așa un fel de salt jumătate inconștient jumătate efervescent...
- Efervescența furiei ori a incapacitățîi de a te plia așa ca să poți rezista?
- Cam așa.
- Și tu mă chestionezi de ce semnul întrebatii. Într-o zi am să vreau să povestesc câte ceva despre traversarea asta absolută; Canada în America de nord și eu din Europa de est și barieră dintre ele nu-i numai Atlanticul.
- Mie-mi spui? Și n-am trecut Dunărea înot, nu m-am furișat în trenuri de marfă până la Triest, n-am stat în lagăr undeva în Italia ca mulți alții pe care îi știi și tu, am venit cu un pan-am - acum defunct – am trecut “pondul” fără să am idee unde și chiar dece l-am trecut.
- Las’ că ai aflat între timp. Toți aflăm și o privire fie ea și survolantă îți permite nu atât recapitulare cât șansa evaluării “traseului”- ca să zic așa – sinuos, dar solid, liniar, dar mai puțîn “asfaltat” oricum însă o călătorie terestră cu valori reale și toată cheia înțelegerii ar fi desigur rezultanta fie pozitivă fie negativă.
- Nu știu de ce nu spui lucrurilor pe nume, rătăcești într-o gândire metaforică și doar vorbim, nu “punem țară la cale”, pur și simplu am căpătat cu vârsta pretenția că știm nu numai să ne mișcăm practic, dar și cum și de ce o facem.
- Îmi place ideea de pretenție, știi că ea implică relativul așa încât restul spus e
“vorba-n vânt”. Hai să-ți citesc ce zice Fenimore Cooper (romancierul ăla pe care-l iubeam cu mohicanii lui cu tot): “The European who comes to America plunges into the virgin forest with wonder and delight... în quest of novelty, and is burning with the deșire to gaze at objects of which he has often read.” și trebuite să recunoști că îți trebuie timp să pricepi că trebuie sortat cu luciditate ceea ce vezi – că e fascinant desigur – și abia după aia înţelegi şi eventual accepţi. Altfel stai ca în faţa unui tablou de Chagall - lucrurile nu sunt la locul lor, par aruncate fără socoteală în toate direcţiile...
- Aha! Și grija noastră ar fi să le sortam și să le punem în ordinea firească. Păi nu ast ar fi immigrarea?
- Vezi că știi? Și dacă ai șansă să pui lucrurile în ordinea lor firească poți să accepți că ești canadian și indiferent dacă îți place sau nu ce se întâmplă evolutiv te simți ancoeat și, dacă mai ai putere, că ziceam de vârstă, te bucuri ori respingi ( să nu zic înjuri, că nu-i frumos) în egală măsură.
- Asta ar fi cam ce-mi oferi ca răspuns la semnul întrebării, nu?
- Restul dezlegi singur.
Maria Cecilia Nicu / Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 7/1/2021 |
Contact: |
|
|
