Poeme
LACRIMI DE VÂNT
Se dezlănțuie-n mine ape dezghețate
Somnuri lungi se aprind în timpane.
Bolta o-nfășor pe rugul privirii,
Mă rup într-o parte și alta,
Și bolta se răstoarnă cu mine.
Răsrfânt în miracolul ierbii,
Nu mai vârstă;
Între colții ei,
Nu mai am nici ființă
Sunt o undă fără glas în coastele lumii,
Sunt un vârtej în joacă cu mileniile devenirii,
Stropul de apă înnodat în firul luminii
Iată-mă ied, iată-mă mânz,
Iată-mă galop fără frâu,
Iată-mă vânt!
Mă întorc cu aceeași ființă și vârstă
Și nu plâng.
Sunt lacrimi de vânt,
Din ploaia luminii!
Cu ele râd, cu ele cânt,
Cu ele îmi sărut iubita
Și rădăcina din pământ !
( Versuri șlefuite sub îndrumarea lui Nichita Stănescu )
PE FLORI DE TRANDAFIR
Și fetele cântau doar melodia.
Cuvintele dureau nespuse
Pe flori de trandafir.
În cerc, își săltau sânii,
Lovind stângaci o minge.
Iar noi, băieții, printre ele,
Să prindem semnul, zâmbetul ascuns,
Un măr de aur aruncat fierbinte,
De ea, de visul ei, spre tine !
Părinții, părinții noștri cerberi,
Închise tocuri de vioară !
Și totuși, totuși, într-o seară,
Eram cu ea, alături,
Din colțul srăzii, în tramvai,
Pe bancă, singuri,
În cișmigiul oamenilor mari.
Cu ochii-i învățam desenul feții.
Prvirea ei mă evita,
Ori săgeta pe-ascuns
Vulcanul unei inimi de bărbat !
Spre clipele de despărțire,
Ne-am strâns, ne-am sărutat !
Pe portativ cântau nebune
Cuvintele nespuse, fără șir,
Dansau, zburau cu noi
Viorile iubirii
Și florile de trandafir !
REGINA VISURILOR MELE
Regina visurilor mele, te aștept
A câta oara te aștept,
În dunga miezului de noapte,
Când vrăjitorul nevăzut
Aprinde, între lună si pământ,
Bagheta-i de argint!
Vom fi din nou,
Eu prinț tăcut, curtenitor,
Iar tu,
Fântână de blândețe și fiori.
Regina visurilor mele,
Pășește iar, ușor, înfricoșată,
Același prag de temeri si viori !
Femeie vis, femeie-ndrăgostită,
Rămâi cu mine până-n zori,
Să ne-mbătăm de soare,
Ca-n răsăritul nostru de-nceput !
Împarte iar ca altădată,
Alăturea de mine,
O nouă zi-lumină,
Un colț de pâine,
O mângâiere, un surâs
Rămâi femeia mea, rămâi
Același dor, același vis !
DOR ȘI NESOMN
Pereche și izvor de dor,
Mă culcă-n somnul tău,
Cum eu, asemenea, te culc
În vis și în nesomn !
Ne-om înveli cu stelele,
Ne-om înveli cu luna.
Răbojul amintirii
Va mai păstra o noapte,
Din nopțile promise
Să le petrecem tainic,
Mereu numai noi doi,
Noi doi, întotdeauna,
Cu stelele în pleoape
Și peste coapse luna !
CA FEȚELE LUNII
A fi fire
Verbul toarce subțire.
Pe văile lumii, rotundul împlinirii
Conjugă implacabil
Două câte două destine,
Ca fețele lunii mereu împreună,
Ori cerul de zi, dint-o parte,
Mereu împreună cu cerul de noapte.
Era pe când înflorea trandafirul,
Era pe când ne-mbăta teiul grădinii,
Erau, albe, senine,
Verile noastre pline;
Eram și-n vis numai cu tine.
Erai eu, eram tu,
Același dor, același puls, aceeași zidire !
Verbele tinereții conjugă-n neștire:
A fi-fire, a trăi-retrăire
Rotundul nostru destin,
Între atâtea destine !
TOȚI ANI VIEȚII
ȘI-NCĂ-O ZI *
Iubește-mă femeia mea,
Iubește-mă cât lumea,
Te voi iubi, asemenea,
Cât lumea și-un sărut !
Te du cu bărcile simțirii
În setea lui Adam,
Din coasta lui și-un cer de rouă,
Te voi zidi din nou;
Voi frământa in lutul tău
Abisurile firii,
Să nu mai știi în ce suspin mă pierzi,
În care zâmbet mă aștepti !
Iubește-mă femeia mea,
Iubește-mă cât veacul,
Te voi iubi, asemenea,
Cât veacul și-un alint !
Cu tine-am renăscut și eu,
Mai ieri muream însingurat
Pe brațul nopții dorm mirese,
Pe brațil meu, doar tu !
Când ești aproape te ador,
Când sunt departe te visez,
Când uit de tine, mă blestem.
Fântânile, pe sub pământ,
De fericire lăcrimează,
Când ochiul sufletului tău
Mă cheamă, mă adună
Și mă iartă !
Iubește-mă femeia mea,
Iubește-mă câți ani vor fi,
Te voi iubi, asemenea,
Toți ani vieții
și-ncă-o zi !
__________________________
* Din refrenele lui Shakespeare
UN STRIGĂT DE DEPARTE
De-atunci, de-acolo, până-aici și-acum,
Satanice, sirenice, mă strigă,
Mă strigă luung, mă strigă de departe
Iubirile din vechea mea cetate !
Fost cal ori tură, rege ori nebun
La naiba, ducă-se de-a dura
Pierdutele partide, ambiții seci !
Pe tabla încrustărilor de viață,
Așeze-mi-se-n linie, pe lat,
Pătratele de altădată, negre-albe,
Cu miezuri dulci, de neuitat !
În zbor, așa, cât ține derdelușul,
În zbor, așa, pe sania vântoasă !
Pe ghiață, iar, și-n vadul larg, la scaldă,
Cu sute de copii și gălăgie deasă !
Tăcut, așa, pierit și fără glas,
Cuprins de necuprinsul unui început,
La piept cu prima mea iubită,
În setea așteptării cu primul ei sărut !
Voi zile de prea plină izbândă,
Voi seri și viori pătimașe,
Armăsari fără frâu, tinerețe
Începeți, reîncepeți cheltuirea;
Scuturați, răsturnați peste clipele goale
Clepsidrele pline de dor și nesomn !
Un strigăt de departe,
Un strigăt de-atunci si de-acolo,
Învie, reînvie, cheamă, îmbie,
Să numărăm pe tablă
Pătrate vechi și noi,
O altă zi-nainte
Și toată tinerețea înapoi !
CANTEC
DINTR O FLOARE DE CASTAN
De voie, de nevoie strămutat
În prea străină margine de lume,
Acolo unde cerul se termină,
Oceanele se-mpreună,
Dintâi, șezui orbit-asurzit,
La Zidul Plângerii și-al Disperării,
Cu tâmplele-n ruină, singurătate și suspin.
Lovea pieziș o toamnă târzie,
Cu raze de sticlă, sprințare,
Ca-n toi de vara-primăvară.
De-odată, treziți din uitare,
Din alte toamne târzii,
Castanii pământului meu,
Uitat, depărtat, sub alt cer,
Dădură-n floare a doua oară !
Și sufletul s-a dezbrăcat de zdrențe.
Am început să cred, am început să sper
Că-n vatra vieții, poate,
Se mai aprinde jar,
Și Albă ca Zăpada,
La capătul răbdării,
Să mai viseze iar
Sărutul fermecat;
Și toți castanii tinereții mele
Să se redeștepte, să se îmbete,
Cu dor de a fi,
Cu dor de noapte și de zi !
ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR
Pomul meu răsărit la naștere,
Să-mi așeze anii, cercuri peste cercuri,
Să-mi socoate pașii,
De la luni, la marți, la miercuri
În de primăvară, vară,
A-nflorit, a înverzit,
Mi-a umplut traista cu poame.
În de iarnă, adormit,
A visat pe dedesubt :
Mări de-argint și munți de aur
Și m-a-npins în vânt, nălucă,
Fără cârmă, fără pânze,
Doar c-un dor nebun de ducă !
Mările tăceau, sărate,
Munții, singuri și de piatră,
Iar castelul fermecat,
Cu bagheta pune masă-strânge masă
Prăvălitu-s-a pe stânci !
Porți vestite, ruginite și închise,
Fiu risipitor de vise,
Cuc străin, străine vaduri,
Cuiburi reci, de împrumut
Mumă-mamă, mumă țară,
În genunchi vă cer iertare !
Nu tăiați vițelul care
S-a rugat să nu mai vin,
Aplecați-mi numai rodul
Crengii mele de colind;
Pomul nașterii s-așeze
Ani în cercuri, lângă voi,
Pașii mei, uitați la miercuri,
Să mi-i numere spre joi !
SPRE LACRIMA PĂMÂNTULUI MEU
Și drumul către Indii
S-a fost sfârșit demult.
Dar noi, urmașii lui Columb,
Vâslim,vâslim contnuu, fără somn,
Spre Eldorado sau după Moby Dick
Ei, căpitane Barbă-Sură,
Tot mai visezi să-ntorci în sărăcia ta de-acasă
Un soare doldora de aur,
O lună plină de arginți?
Come on! Înfige pinteni la călcâie,
Botează-te din nou
Pe cel mai arătos zgârie-nori,
Destramă-ți câlții din urechi,
Pleznește-n creier droguri, fantezie,
În sânge, acidul chemării din stradă,
Spre cupa de nectar,
Spre ringul de dans,
Spre scaunul-cui de la bar;
Rock-n-roll pe cenușa Vestului Sălbatic,
Îmbată-te cu această lume nebună, disperată,
Cu șicul, cu hazul, cu fastul ei satanic!
Idealuri înalte? Țeluri umanitare ??
Come on ! Minciuni sterile de trei parale !!
Și cerul meu imprevizibil ?
Și marea mea fără odihnă,
Împerechind seninul cu furtuna,
Cu valuri blânde, legănate,
Ori agitate ca o haită,
Gata să te rupă, gata sa te-afunde
Și clipa-aceea de pe urmă, când,
Sleit, fără vlagă, îti usuci pânzele,
Și când,
Catargele inimii, frânte,
Le proptești înapoi în zenit !
Astupe-se iar auzul, timpanele,
Pupa departe de lumea aceasta satanică, falsă,
Prova-nainte spre închinarea mamei de-acasă !
Nu ard in tolbă bulgări de aur,
În năvod nu sângerează monstrul Moby Dick,
Dar ancora se spală de rugină,
Pânzele cântă sărate-n vânt,
Catargul despică pieptul și lacrima mării,
Spre lacrima pământului meu
De bun venit !
ÎN AULA LUMINII
Și-a fost să fie iarnă lungă.
Și primăvara s-a vestit de-odată,
De cu noapte.
S-a așternut, așa, o liniște adâncă,
O mare de frământuri
În zori, un cer de sticlă
Spărgea ghipsuri de lene.
La câmp, ningea cu păsări,
Pe străzi,
Cu trenciuri și umbrele colorate.
Copacii își zvântau la soare
Pălăriile muiate.
Înfipt cu tălpile-n pământ
Și cârca într-un trunchi de măr,
De parcă mă-mbia Christos,
Reinviat, tămăduit de răni,
Și bun ca El, și milostiv,
Îi dăruiam naturii spiritul și mintea,
Auzul și vederea, simțurile toate,
Un jar de gânduri, spuse și nespuse,
Sărut de vorbe însetate,
Împerecheate și desperecheate.
Natură-om, ființă-neființă,
Curgeam pe dinăuntru și pe dinafară,
În aula luminii, încălzită de celesta lavă,
În prea plinul frământ de dedesubt,
Aprins și-nvigorat pe urme de cenușă
Din rădăcini, sevele urcau în capilare
Și-n pulsul sângelui, spre tâmple
Natură-om, ființă-neființă,
Trezeam fântâni de împlinire și sărbătoare.
Curând, curând, speranțe verzi,
Muguri de flori și vise
Vor răsări pe crengi, pe brațe și pe buze !
ECCE TERRA
Rotundă și albastră,
De departe ne sfidează,
De aproape, ni se-mparte,
Darnică, generoasă.
Îmi culc auzul pe pieptu-i măsliniu,
De după ploaie,
Pe pieptu-i sur, ca de cenușă,
De după arșițele verii
Sub piele și sub carne,
Sub apa rece din oceane,
Își adâncește clocotul vulcanic,
Să nu-și stârpească sucurile vieții!
Îmi culc auzul între rădăcini
Și în nisipul viu de micro-organisme
Petrec privirea, fără fiori de frică,
În spuza de furnici, de viermi,
Miriapode și gângănii,
Și peste târâtoarele ascunse,
Împletite, sângerii
Pământule,
A-toate-dătătorule de viață,
De când ți-ai semețit pe ape
Spinările și umerii de piatră ?
Copacu-acesta gros cât șapte butii,
De când îți urcă-n cer,
La-ntrecere cu munții ?
De când absurda lege oarbă:
Reptila să-nvenine si să-nghită;
Felinele, jivinele canine,
Vulturii și șoimii,
Să taie-n clonț și-n ghiare,
Să urle, să-spăimânte,
Să sară, să doboare ?
Iar ființa ta supremă, cugetătoare,
De când vânează,
De când răpune, pradă,
Mai presus de toți și de toate ?!
Prea bunule Pământ,
Sub brazda ta de viață,
De ce n-ai semănat
Doar liniște și pace?
De ce atâta luptă,
De ce atâta vrajbă ?!
ORAȘ TRUFAȘ
Te-aș blestema !
Tu mi-ai furat, măi, câine,
Întoarcerea în rădăcină
Și dreptul de-a fi fost primar
Într-o comună acătării !
De nu te-ai fi născut, măi, câine,
Cu cârdul de mașini
Și fabrici veninoase,
M-aș fi plimbat și azi
Într-o trăsură de mătasă,
Sau într-o sanie vântoasă.
Oraș trufaș, oraș bogat,
Te-aș blestema !
M-ai cumpărat, măi, câine,
Pe-o brumă de chenzină
Și m-ai tot dus cu cârdul de mașini,
Să-ți șlefuiesc asfaltul gros,
În sus și-n jos!
Fățarnic, scuturi visuri mincinoase,
Tot legănând pe apele Morganei,
Când barca filantropului mărinimos,
Când iahtul desfrânatului nabab,
Cu-o droaie de amici petrăcăreți,
De suple midinete și cochete,
De rafinate amoreze !
Oraș trufaș, oraș bogat, oraș bolnav,
Te-aș blestema !
Dar, iată, îți sărut din nou
Mirosul de cărbune !
Mă iartă, dar, orașul meu,
Mă du din nou,
Mă du din nou, măi, câine,
În sus și-n jos,
De azi pe mâine !
Și nu uita să mă întorci, pe seară,
La cuibul meu de-acasă,
Lângă femeia mea frumoasă !
PĂCALĂ
ÎN STARE PSEUDO-LETHALĂ
( versuri în manieră naivă )
De vom mai fi și dincolo de moarte ?
Fi-vom, vom fi,
Mereu în altă stare,
Mereu în altă parte !
De unăzi,
M-am distilat, așa, în ceva
Un abur ușor,
Un fel de fire-nefire, hai-hui, teleleu,
În deasupra și-n adâncul lui Dumnezeu
În astă stare De După,
Universul nemărginit,
Îl calci oriunde,
Într-un avânt, într-o clipită !
Viteza anilor-lumină,
Intenție infimă !
De-aici, acolo,
În melcul celei galaxii,
În pâlnia găurii negre,
Înapoi, în cuptorul noii supernove,
Un arc de voință, joacă de copii !
În soare, vijelia nu frige,
În pământ, miezul clocotit nu-ncinge,
Te-afunzi ca o rață-n Atlantic
Și țâșnești, viscol, peste moțul arctic !
Dar, oare, ce mușca limbut, în minte,
Atunci, înainte ?
A!, alt-undeva, alte viețuitoare?
Nenumărate ! Planete-nțesate !
În vârful evoluției cugetătorul :
Mai sus, mai jos, mai urât, mai frumos
Suprema lege universală lupta !
Pe masa Memoriei de Dinainte,
Oglinzi de pe alte planete,
Împărății ori președenții,
Au întrupat aceeași sorginte,
Același destin :
În măciuca bâtei barbare lupta !
În colții ghioagei lupta,
În flacăra dinamitei lupta
Și autodistrugerea seminției,
În megatonele ciupercilor nucleare !
Supremă peste ființa rațională bruta !
Supreme peste toate
Cataclismul, lupta oarbă !
Icarul tehnicii astrale,
În zbor către soarele combustiei intenționale,
Și-a frânt aripa, când de una, când de alta.
În oglinda stării De Dinainte,
Nu s-a aprins nici un semn, nici o urmă,
Invzie ori pașnic contact,
Spre noi, tereștrii,
Spre ei, extratereștrii !
Fiecare norod de-aiurea
Se ascunde în cotlonul său de ani-lumină,
Se închide singur în propria-i urnă !
Apoi, înainte de revenire,
Am chemat părinții, părinții din părinți.
I-am rugat cât cerul
Năpasta s-o mâie pe pustie,
Să scuture pre noi numai bucurie !
Au râs, au răspuns,
Cu răspunsul lor, fără de răspuns :
Păcală, Păcală, minte goală !
REVERIE
De la un ocean la altul,
Peste cârca elefantului meu de pământ,
Hăul nopții își aprinde cerul :
Lămpile luceferilor Venus, Jupiter și Marte;
Cu argint pisat și vârfuri de ace,
Desenează ciute, zmei și râuri de lapte;
Priponite-n nord, în Steua Polară,
Carul Mic, Carul Mare.
Într-o pală de nor, scămoasă, solzoasă,
Luna varsă foc și incendiază.
Dincolo de compasul ei,
Dante, Platon și Aristotel
Numără foile altor bolți de cer.
Visul și închipuirea uită cifre și formule.
În timpan se stinge dulce
Uraganul supernovei.
Urc în creștet de zenit,
Printre mistici, printre zei.
Neguri, neguri, peste neguri,
Mi se vântură-n aripi !
Îmbătat de vijelie,
Cad cu steaua căzătoare,
În oceanul din apus
Ocrotit de nimfe și delfini,
Când deasupra valul tace,
Dorm cu cerul și oceanul,
Dorm cu ele-ascunse-n pernă,
Dorm în pace !
|
