Gânduri mărturisite - Ca o frunză-n vânt
Viața omului este ca o frunză-n vânt, o clipă permanent atârnată între două eternități imaginare, trecutul și viitorul, cum bine zicea Mihai Eminescu: „Cu mâine zilele-ți adaogi,/ Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi”.
Fugim în permanență de ceva sau de cineva, pentru a întâlni aceeași situație sau același om la capătul drumului, parcă am merge pe o traiectorie circulară, ca planetele în jurul Soarelui. Poate că și timpul este circular, ne tot aduce în cale aceleași situații sau aceiași oameni pentru a ne învăța o lecție. „Se pare cum că alte valuri/ Cobor mereu pe-același vad,/ Se pare cum că-i altă toamnă,/ Ci-n veci aceleași frunze cad.” – Mihai Eminescu „Cu mâine zilele-ți adaogi”.
Mulți dintre noi am fugit de comunism sau de urmările acestuia, pentru a întâlni astăzi alte forme de totalitarism în devenire, de îngrădire a libertății de exprimare, chiar încercări de reeducare și de creare a unui alt „om nou”, de această dată „corect politic”.
Libertatea de exprimare era condiționată în comunism de aderența la politica partidului, de adularea conducătorului iubit, sau măcar de abținerea în a critica vizibil aberațiile proletcultiste.
Astăzi este iarăși îngrădit dreptul de a-ți exprima părerea ca specialist, medic sau profesor, dacă acesta nu corespunde cu dogmele noilor tătuci. Rețelele sociale, noile forumuri propagandistice, cenzurează opiniile celor care nu agreează cu directivele lor, deși nu au nici un drept alocat democratic de a face asta.
Oameni cu care puteai aborda orice subiect, cu nici doi ani urmă, evită astăzi să își exprime opinia, nedorind să intre într-o dispută. Iarăși ne punem capul în nisip, preferând să nu vedem realitatea, numai că această atitudine nu rezolvă problemele, ci doar le adâncește.
Comunismul nu ar fi făcut atâtea victime, dacă nu era majoritatea tăcută, aprobatoare, indiferentă, sau pur și simplu lașă.
Câtă dreptate avea Bob Dylan să se întrebe în „Blowin` In The Wind ”: „De câte ori poate un om să întoarcă capul/ Și să se prefacă că pur și simplu nu vede? ”și „Câți ani pot trăi unii oameni/ Înainte să li se permită să fie liberi?”.
Fie și numai pentru aceste întrebări rostite public întreaga viață, Bob Dylan merita Premiul Nobel pentru literatură în 2016 și numele de cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor dat de revista Rolling Stone.
Nu prea îi văd pe Mircea, Ștefan sau Mihai punând capul în pământ și coada între picioare pentru că vreunui „Sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,/ Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,”, cum spunea Eminescu, îi face iarăși cu ochiul pământul românesc, oamenii, sau bogățiile subsolului.
Țara noastră a fost lăsată de bunul Dumnezeu la întretăierea marilor imperii, ca o frunză în vânt, iar poporul este astăzi urgisit și risipit pe tot mapamondul.
Poate acesta este destinul nostru, de a sta de strajă la hotarele democrației, de a opri intrarea din nou cu cizmele în sufletul oamenilor, de a încălca iarăși istoria și tradiția cu maimuțăreli progresiste, care nu reflectă decât lipsa de educație și de bun simț.
„Pământul este singurul lucru din lume mai presus de orice, pentru că este singurul lucru din această lume care durează.”, îi explica Gerald O'Hara lui Scarlett în capodopera literaturii universale „Gone with the wind” de Margaret Mitchell, tradusă nu prea inspirat în română ca „Pe aripile vântului”.
Romanul a fost desconsiderat în ultimul timp, poate și pentru că autoarea observase că: „Acesta este singurul păcat de neiertat în orice societate. Fii diferit și vei fi condamnat pentru eternitate.”
Din nefericire și lumea noastră se duce „pe aripile vântului”, ca și lumea lui Scarlett.
Dragostea de pământul natal, de familie, de tradiție și de libertate, trebuie păstrată împotriva oricărei vitregii a sorții, împotriva oricărei agresiuni fizice, mentale sau spirituale, este singurul lucru care ne poate salva.
Odată cu încălcarea principiului libertății individuale enunțat de John Stuart Mill în eseul „Despre libertate” și al primului articol din Codul de la Nuremberg, calea către numeroase alte abuzuri este deschisă. Aș zice și eu ca Rhett Butler: „Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru cauzele pierdute odată ce acestea sunt cu adevărat pierdute.”
Dar să nu disperăm, să o urmăm din nou pe Scarlett „La urma urmei, mâine este o altă zi”, și poate se întoarce iarăși roata destinului și revenim la democrația liberală pe care cu toții o venerăm.
În caz contrar nu ne rămâne decât să ne ridicăm ochii către cer și să ne amintim versurile lui Radu Gyr, din „O frunză”: „Părinte, dacă voi cădea/ Luat de vânt în vremea grea…/ Și când cu sufletul înfrânt/ Voi fi aproape de pământ/ Întinde-Ți atunci mâna Ta/ Și lasă ca să cad în ea”.
Ioan Cojocariu
Toronto
|
Ioan Cojocariu 6/19/2021 |
Contact: |
|
|
