Virgil Dumitrescu - Aseară când fluieram
Poezia la ultimul tărm: confesiunea prezentei imaginare si proiectul unui viitor sarcastic
Activ în viata literară timp de peste patru decenii, dar într-un mod inegal – când întâmplător, când insistent – dacă urmărim ritmul prezentelor editoriale – , d. Virgil Dumitrescu s-a afirmat ca un poet de rang înalt, dar linia creativitătii sale arată astfel: între debut si a doua carte trec 13 ani, între a doua si a treia – zece ani –, iar după 2010 si până în 2017 a reusit să tipărească nu mai putin de nouă volume. Cu volumul Aseară când fluieram, autorul dovedeste că detine un registru larg de posibilităti, încât poate să-si diversifice discursul si să varienteze temele cu îndemânare, rămânând în acelasi univers poetic si teritoriu imaginar. Încă din titlu, d. Virgil Dumitrescu dovedeste o dezinvoltură tinerească pe care o completează, în cadrul volumului, cu afirmarea unor raporturi speciale cu folclorul, într-o perioadă postmodernistă si post-textualistă când creatia populară nu mai reprezintă un fundament al universului liric pentru foarte multi creatori, si nici un model de creativitate. Autorul însă fie culege elemente din viata rurală pe care le intercalează cu referinte sarcastice, fie include diverse refrene într-o formulă originală, asa ca în poemul de debut al volumului: Murgul meu si iarba verde galopează/ din trecut, saispe rânduri de potcoave, fân cinci poduri/ de păscut. pe lătrat rebel de câine/ ce trezeste-ntregul sat, uite-asa mă schimb/ la fată/ când aud un nechezat. si de ziuă când se face,/ boii când pornesc la drum, numai/ calul ce se-nhamă pe o nară scoate/ fum. iar când iarna se întarcă pe colinele/ cu moaste, ochiul meu/ care adoarme dă de murgul/ care paste. (Murgul meu si iarba verde). Poetul foloseste o asa-zisă tehnică simbolistă, argheziană uneori, atunci când „rupe” fraza pe un vers si o continuă pe celălalt. Până nu demult, receptarea critică a operei poetului rămăsese oarecum oltenească, însă la aceasta s-au adăugat nume de critici sau confrati de primă mărime; toti au observat că poezia autorului este de foarte bună calitate: Al. Piru, Laurentiu Ulici, Geo Dumitrescu, Virgil Carianopol, Nicolae Dan Fruntelată si multi altii s-au exprimat despre opera sa, care include titlurile: Fiul Soarelui, 1975; Mai mult de cât cuprinde ochiul, 1988 – ambele volume apărute la ed. Scrisul românesc, Craiova; Iulie Patru, ed. Aius, 1998; Van Gogh, poetul, ed. Aius, Craiova 2010; Dacă ar fi să exist, ed. Scrisul românesc, 2011; Patru mâini si o aripă, ed. Autograf MJM, 2011, Craiova; Păcatele după Newton, ed. Autograf MJM, 2012; Insomniile unui tratat de pace, ed. Aius, 2012; Nesomnul păsării din Rai, ed. Aius, 2013; Paznic de stele si de pisici negre, ed. MJM, 2014. Dar în 2016 pare a se fi întâmplat o cotitură în biografia autorului, poate chiar o ruptură – nu doar o circumstantială schimbare de adresă, când publică Imperiul nostru de tandrete, ed. Autograf MJM, Craiova, 2016; Claxoane si fluturi, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2017; E dimineată si e luni, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2019.
În volumul de fată, apare uneori în poem un inedit spirit dialogal care polarizează discursul prin diferiti vorbitori între care dominant rămâne „daimonul”, partenerul de conversatie si de rezolutie sapientială: tine minte, daimon al meu, tine minte,/ potrivită-n adânc/ dinainte. (Potrivirea apelor). D. Virgil Dumitrescu este un poet cu amplitudine, care si-a însusit sugestii post- si postmoderniste ca si din vechiul textualism al anilor 80, fără să refuze si alte elemente de filosofie post-apocaliptică, toate înglobate într-un discurs frenetic si o viziune a lumii tragic personalizată. Este o lume nesigură si coplesită de elemente derizorii de diverse origini si semnificatii, ca în poemul Ai ruginit si tu, mărite Cronos: Ti-au scăzut imboldul si tresaltul, ca un orb târâi/ vesminte, încăltări, sentimente./ haine fistichii, strâmte sau largi, pentru oameni/ subtiri si cyborgi,/ sandale pentru labe de urs,/ urări cordiale pentru cei de curând rezolvati,/ care, după aplicatiile de bypassuri,/ turuie despre centurile cu diamante si century fox./ filosofează cei expiati pe trotuarul acaparat/ până la ultimul „nu garati”/ de motoare si roti/ atât de flasc amestecând notiunile si prognozele./ te dai după sfinti si te iei după sfinte,/ arunci cât colo geaca îmblănită, îmbraci tricoul/ live for life/ ca în scena cu înghititorul de săbii,/ tragi cu ochiul la vremuri si pui mâna la ochi!/ picură zer de visină storcită de pe fruntea-ti forjată,/ de pe mâinile străpunse de piroane/ la kilogram -/ ai ruginit si tu, mărite Cronos. După cum se vede si din acest text, autorul a făcut pasul decisiv de la vechea poezie postmodernistă la poezia conditiei umane neo-milenariste, abordând si o formă deosebită care îi permite să folosească punctuatia într-un mod original, sau să n-o folosească deloc, să renunte la majusculă după punct etc. Autorul îsi construieste universul imaginar din teme favorite, pe care le numeste si/sau le enumeră, dar nu le duce până la ultima consecintă. Astfel, există tema confesivă, intimistă a existentei în orasul imaginar asa cum rezultă din poemul care dă numele volumului: Între noi e o noapte polară. toti câinii cu care stau/ de vorbă, toti câinii văzduhului,/ sunt negri până în cerul gurii. asemenea/ cărbunelui scrijelitura de tus ce contrastează/ cu platoul din jur./ numai îmbrăcat gros urc la pas,/ trăgând de hături, spre si mai frigul meu/ dintre pagini./ sania grea ca plumbul – cărti de muncă, arhiva/ completă, toate rimele,/ primele,/ zodia lunii atât de plimbată./ scriu cu stânga eu ce treceam fluierând/ în sus si în jos,/ două degete amortite la mâna cu care/ încercam marea, neagră/ si ea,/curgându-ti pe umeri./ aseară când fluieram era ieri/ si între noi e o noapte/ polară. Nu lipseste tema nostalgiei satului derizoriu peticit cu modernităti: Merg prin satul cu sosea asfaltată si văd satul/ cu sosea pietruită, cu praf învolburat/ după cărutele care se duceau si se întorceau/ de la tren, cu gropi după ploaie// văd gara si pe seful ei care a urmat scoli înalte/ si a plecat pe urmă la scoli si mai înalte,/ de unde să iau gara lăsată să îndure asaltul bălăriilor/ si spaima de geamurile făcute tăndări/ în beneficiul bunelor căi?// merg prin satul cu sosea asfaltată, pe alocuri/ mirosind a benzină cum pe vremuri/ mirosea a porumb copt – oh, boys, stiti voi/ ce va să zică un loitrar, toamna,/ până să fie descărcat la o partidă de poker/ împotriva istoriei? (Satul care nu se vede). Sau temă ludică, în opinia noastră dominantă, a unei iubiri oarecum dezlânate si sarcastice: Acorduri, declaratii, tratate si pacte ca între iubiri/ ce se râvneau reciproc si se vânau/ din priviri, pe-nserat, pentru că atunci/ functionau bateriile./.../ anotimpuri de calea-valea si anotimpuri/ de munte si deal/ care nu ti-ar fi luat-o ’nainte,/ greu ti-ai fi venit în fire si tu,/ despletita mea/ tinerete. lipseste hârtiei parafa de sus,/ flutură fără trup cămasa/ de mire (Ca între iubiri ce se râvneau reciproc). Debordând de sentimentul nostalgic al unei iubiri „din veacul trecut” sunt si versurile: Nasturii de la cămasa de noapte pe care o uiti/ descheiată,/ iar sângele mi se urcă la cap/ ca vinul de viată lungă si eu atunci/ mă rog/ mai toarnă, Doamnă, mai toarnă.(Scriindu-ti din veacul trecut). O filosofie a improvizatiilor, a renuntării, a micilor întelegeri si a hazardului generează o existentă nestructurată si o iubire volatilă într-o poezie care disimulează meditatia gravă, într-un vers de amplitudine în care narativitatea absoarbe o multime de informatii fără eflorescente metaforice si mizând totul pe viată si pe actualitatea imediată. Într-o epocă dereglată si haotică, poetul rămâne filosoful anarhist, sarcastic, imperturbabil al unei lumi în disolutie, dar care nu poate să moară. Este ceea ce ilustrează următorul text, pe tema trecerii timpului si a eroziunii sentimentelor în context global, dar nu al disparitiei, ci al robotizării: Ati apelat psihorobot AQ088 numele meu este Giulia/ în treizeci de secunde rog precizati identitate, trăsături sufletesti, doleante pentru tristetea rebelă/ apăsati tasta unu,/ pentru declaratie dragoste plaja Neptun/ (nebun eram după tine, nebun)/ apăsati tasta doi,/ pentru implementare douăzeci/ de pulsatii sânge albastru apăsati tasta trei/ pentru cea mai reconfortantă glumă cu girafa,/ pantera si râsul/.../ pentru miligram miere glas femeie iubită,/ minus tonul viril, apăsati tasta nouă/.../ Giulia (coborâsem, coborâsem din tren/ la Alba Iulia)/ pentru un dram de fericire (de care bolnav am fost si nu-mi trece) apăsati tasta/ zece/ (psihorobotul insistă, cum ai spune căscând gura/ la zebră, „ceva ce nu se există”!). Poemele au o cursivitate deosebită, chiar o fluiditate mestesugită, compactă, ceea ce face din poezie un bloc piramidal de ideatie si semnificatie în care uneori titlul trebuie să fie considerat primul vers. În mod curios, poezia acoperă si o zonă improprie, morală si sapientială, care umple universul existentei cu un spatiu de meditatie post-lectural. Există si un spirit ludic care intervine atât în poemele de dragoste cât si în textele religioase, desi o despărtire fermă, tematică, ar fi greu de realizat, deoarece autorul tratează temele simbiotic si simfonic, asociindu-le în zone complementare. Fie că scrie poezie de dragoste sau poezie de meditatie filosofică sau intimistă, d. Virgil Dumitrescu rămâne un poet care îsi constientizează trăirile si îsi temperează reactiile, dar nu-si obscurizează atitudinea polemică, un poet care se asază exact în timpul său si trăieste simultan sentimentul începutului de mileniu ca si depresia sfârsitului istoriei, o istorie evaluată la 20 de secole. Creatia sa are profunzime si sensibilitate, vectori de semnificatie si o viziune personalizată propunând un poet de rang înalt pentru care iubirea rămâne un fundament al conditiei umane post-milenariste.
Aureliu GOCI
Potrivirea apelor
La apele conditiei de a fi nimerisem cum e mai rău – când foarte fierbinti, când foarte reci, când deloc. iar cei de acolo m-au sfătuit să nu vin în extrasezon, căci se fac reparatii la scripeti si roti. după cum, în restul timpului, e mare aglomeratie de poligloti.
adâncă fântâna! si limpede! scot găleata cu cerul ondulatoriu în ea si mă spăl de păcate, ondulatorii si ele, ca marea, ca timpul. scot găleti din fântâna cu care mă potrivesc prin lant dinadins mesterit conditiei de a fi. tine minte, daimon al meu, tine minte, potrivită-n adânc dinainte.
Paza de coastă
Sunetist încercat, am obosit de când maestrul repetă pentru apropiatul spectacol de gală partea alfa de nai implementată coloanei, care, din când în când, dă rateu. ceva pare să nu fie corect încleiat/sudat, o fisură vădit de pe vremuri, o joacă de lagună albastră. dar per ansamblu (artistic!), analizează maestrul, semnifică, în acute, sacrificiul de sine, premonitoriu, pe când aici suflul nu întâmpină rezistentă, blanc de productie. aici, explic, e străvechea poveste. acesta e fluierul-scoică, primul cu care îl adormeam pe Abel, acesta e cornul cu care alertam arealul la orice tumult de ocean, de n-au pătruns nici liliecii corona. acesta e arcul, săgeata, aceasta (evolutiv!) grenada-cantalup, acesta e glontul! gratie alicelor si povestii despre pat si trăgaci, din lunga odisee a cuplului, madam Adam asteaptă, cu înfrigurarea pe care n-a mai trăit-o, prestatia de zile mari a coastei dumisale, beta.
Scriindu-ti din veacul trecut
Nasturii de la cămasa de noapte pe care o uiti descheiată, iar sângele mi se urcă la cap ca vinul de viată lungă si eu atunci mă rog mai toarnă, Doamnă, mai toarnă.
rujul pe care îl plimbi delicat ca pe un înscris de vieti ce se împletesc de la sine, salul de mătase absorbind încontinuu soaptele frunzei de dud de pe steagul meridionalului care-am fost.
lingura de argint dusă la gură cu arabescurile unui sărut electrizând ploile în cea mai secetoasă lună de vară, furculita, si ea de argint, cu care Richard Burton si Elizabeth Taylor îsi scoteau ochii.
tocul acela pe care, scriindu-ti din veacul trecut, l-as înmuia si acum în cerneală.
Pestera
Se topeste pe picioare si ea, lăcrimează de câte îi traversează sufletul de granit, există si o asemenea categorie lăuntrică. îmi place să cred că lăcrimează de bucurie deoarece mă are pe mine, care îi cânt cât tine ziua; bine, aici ca la pol. mai scot capul din când în când si chiui de bucurie, s-a luminat, Măria Ta, e dimineată, poate fi ajunul crăciunului, poate fi anul nou, acusi ne trezim cu colindătorii la usă. niciodată, niciunde, gândurile nu au reverberat într-atât, încât muntele să ciulească urechea, stau de veghe între fălcile unui rechin, cum ale celui de sus, si multe pot să se-ntâmple – Platon, cândva, a stat de planton. aici începe lumea? aici se sfârseste?
Vâlvătăi
Până si presul din bucătăria bunicii tresare empatic sub pasii molâi ai celui prea bântuit de tristeti.
acuma, cât să le-ascunzi? le scoti pe usă, intră pe geam, ca toti curentii stârniti din te miri ce. un fel aparte de a pătrunde malitios în textura mai putin imună la dragostea nedeschisă oricui. astfel, covor rosu se face sufletul înaintea celui ce îsi sterge tălpile la intrare după ce s-a dus si s-a’ntors din drumul pierzaniei.
s-ar impune un control aspru ca să stii ce te-asteaptă: un fulger din crestet în tălpi, o ardere continuă, fără istov, de zile si nopti, saua pentru încălecat de la capătul basmului si iarăsi transportul de lăstari abia retezati înlemnind pân’acasă de dragul altor vâlvătăi cum nu au mai fost.
Ai ruginit si tu, mărite Cronos
Ti-au scăzut imboldul si tresaltul, ca un orb târâi vesminte, încăltări, sentimente. haine fistichii, strâmte sau largi, pentru oameni subtiri si cyborgi, sandale pentru labe de urs, urări cordiale pentru cei de curând rezolvati, care, după aplicatiile de bypassuri, turuie despre centurile cu diamante si century fox. filosofează cei expiati pe trotuarul acaparat până la ultimul ”nu garati” de motoare si roti, atât de flasc amestecând notiunile si prognozele. te dai după sfinti si te iei după sfinte, arunci cât colo geaca îmblănită, îmbraci tricoul live you life, ca în scena cu înghititorul de săbii, tragi cu ochiul la vremuri si pui mâna la ochi! picură zer de visină storcită de pe fruntea-ti forjată, de pe mâinile străpunse de piroane la kilogram – ai ruginit si tu, mărite Cronos.
Doamna toamnă uitase să-si pună sosetele
Si cum stătea pe bancă, în parc, pe jumătate încălzindu-se ca mâta la soare si pe jumătate meditativă, femeia părea că selectează dintre bătrânul parc de odihnă si tinerelul parc de cultură. cu primul, orice iesire în larg ar fi compromisă dacă Harmony of the Seas i-ar mai face vreodată cu ochiul. a fost frumos, soptea cuiva de aproape, dacă nu luăm în seamă obositorul rulaj al zarurilor până noaptea târziu. a, si atacul de panică iscat din te miri ce al seniorului.
tusi de câteva ori de parcă ar fi tras din tigară, îsi duse batista la gură, o batistă roz cu motive, deschise fermoarul gentutei din piele si scoase un livre de poche. citea câte putin si apăsat ca si cum i-ar fi trebuit răgaz pentru întelegerea textului, după care medita, usor încruntându-se, la piezisul unor lucruri de pe pământ, cerceta pâlcul de nori alburii si recita în nestire din acel poet al cărui nume, scris cu galben, era usor de întrezărit. si iarăsi cititul, si iarăsi spusul pe dinafară.
era un parc specific orăselelor de provincie, cu plimbăreti de toate felurile, care se cunosteau între ei, se salutau de la distantă si îsi aruncau câte-o glumă în treacăt. si totusi, niciun bărbat nu si-a scos pălăria, nicio damă nu si-a agătat privirea nici cât în cui, nimeni n-a băgat de seamă că pe banca din fata mea doamna toamnă uitase să-si pună sosetele. eu însumi m-am trezit singur confesându-mă singurătătii si tristetilor ei, jemanfisismului de uitucă, de femeie între două vârste care cochetează sensibil cu o a treia. le sculptez cu dalta unui artist de-nceput, rugându-mă în palme si sărutându-le ca nu cumva să dea gres.
Retro
O, generatie trecută prin praful de cretă, sublimată de chemarea la tablă, de penar, de creioane si gume de sters, de călimară si toc. generatia mea, generatia degetelor albastre, avid încercasesi picăturile de cerneală ale atâtor mări aglutinând tărmuri si zări, debarcări, naufragii, amestec de iubire si lacrimi, de lacrimi si de iubire, când tăietura ochilor mei te pierdu. nu puteai să astepti până la primăvara care va fi si va fi? până la nemistificata sosire a berzelor? grăbiti părinti, foarte grăbiti. ne băteau continuu la cap – ce faceti, măi, pe unde sunteti?
Deriva sentimentelor
Cei care mai suspină după ziua de ieri nu au trăit în totul ziua de azi. unii se întorc pe partea cealaltă, unde somnul e dulce, gustă din el ca din borcanul cu miere.
altii suspină în somn după tortul aniversar si iau drumul spre casă afumati si pierduti, chipurile, în zborul lor către Marte. urinează pe la colturi de stradă si îsi cântă în strună că mai e foarte putin până foarte departe. ieri aici
a fost o pădure, acolo un leagăn, dincolo turle, vitralii si sfinti, tot dincolo se ascuteau coasele. râuri năvalnice săreau coarda în dreptul pietrelor de hotar scrise în limba maternă. vor spune:
dă-le în mă-sa de cosmaruri stelare, să punem o dată capul pe pernă.
Sonete de ieri si de azi (X)
Morti de cu seară, înviem de cu zori si plecăm în risipire terestră pe sub regi în ipostază ecvestră, la rândul nostru dumnezei trecători. detinem
în bloc infernul si raiul, fochisti la cazane, tirani în olimp; putini cu stiuletii, multi cu mălaiul, în aur si el preschimbat peste timp. ce ne adună
e somnul de noapte, ce ne desparte – noianul de soapte, tropot de fluturi, de-a lungul, de-a latul, si tot
ce am supt, otravă sau lapte. de viată fă-ti cruce, dă cu-nchinatul, iartă, părinte, ispita si blatul.
Ana are mere
Aihao cu gel, faber castell negru ca pana corbului, free ink roller verde si rosu pentru sublinieri speciale, pixul cadou rotterdam, la toate astea renunt.
caut creionul cu care ba scriam, ba îmi ciocăneam dintii, tare în gură, ce mai. îl caut peste tot, în sertare, pe după sobă, în penarul care costa patru lei si douăzeci si cinci cu tot cu guma de sters socoteli gresite, rânduri strâmbe, compuneri aiuritoare. caut caietul acela din care, cu ochii închisi, întorc foaia si-o rup,
dar trag de ea ca de mine când mă trezeau să mă culc.
greu înaintează creionul pe hârtia bună de frâne, desprinsă din maculatorul de scoală primară devenită între timp discotecă. se poticneste tocmai când lumea se trece ca unsă. ai grijă, să nu te prindă cu biletelul meu special că ne urechează pe amândoi si, cum e mai rău, pe mine mă trimite la clasa B, iar tu rămâi fără mine. Recurs la lună
Strivit între mările de oameni cu soare-n exces, mi se întâmplă - liber ca pasărea cerului - , să fac recurs la lună. reflex al savanei cu colti de ivoriu, nu aud decât strigătele braconierilor distantati între ei pentru a acoperi o rază cât mai mare de actiune.
nu aud decât strigătele braconierilor în pâlnia de pământean ce se desprinde greu de pământ. dar si ele se dizolvă-n eter, asa că îmi scot la mezat căstile over-the-ear cu urechi cu tot!
de-aici pleacă în roiuri albinele, mugurii de-aici se deschid, ca umbrela, eu apăsând butonul cel verde. de-aici ierbile îsi schimbă vesmântul, eu apăsând butonul cel galben. si toate butoanele succesiunii armonice când te stiu lângă mine. strigătele braconierilor mânând turmele aruncă în aer nimbul misării de revolutie asteptat cu sufletul la gură de nou-născutii planetei.
Psihorobot
Ati apelat psihorobot AQ 088, numele meu este Giulia. în treizeci de secunde rog precizati identitate, trăsături sufletesti, doleante. pentru tristete rebelă apăsati tasta unu, pentru declaratie dragoste plaja Neptun (nebun eram după tine, nebun) apăsati tasta doi, pentru implementare douăzeci de pulsatii sânge albastru apăsati tasta trei, pentru cea mai reconfortantă glumă a lunii cu girafa, pantera si râsul, marja de eroare plus-minus patru, apăsati ca la teatru, pentru decuparea sonoră a karmei personale apăsati tasta cinci. bonus treizeci de secunde, si ultimele, extrovertite. pentru cuplarea la vibratia fatum a zilei apăsati tasta sase, pentru limba engleză apăsati tasta sapte, pentru reglare septembrie trasee compatibile apăsati tasta opt, pentru miligram miere glas femeia iubită, minus tonul viril, apăsati tasta nouă. bonus psihorobot AQ 088, numele meu este Giulia (coborâsei, coborâsem din tren la Alba Iulia), pentru un dram de fericire (de care bolnav am fost si nu-mi trece) apăsati tasta zece (psihorobotul insistă; cum ai spune căscând gura la zebră, ceva ce nu se există!).
|
Aureliu Goci 6/14/2021 |
Contact: |
|
|