Departe, dar nu foarte departe, de țara cu dor
Tema călătoriei are o veche tradiție în istoria literaturii române, începând cu consemnările lui
Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir, continuând cu memorialele de călătorie din perioada pașoptistă și operele mai apropiate temporal, din care amintim pe Calistrat Hogaș, pe Geo Bogza, sau, perfect îndreptățiți, îl evocăm pe Marin Sorescu, desigur fără pretenția de a epuiza, nici pe departe, lista autorilor care au transformat călătoria în temă de scris.
Perioada pe care o trăim, una complexă, generând deopotrivă libertăți și constrângeri, are, printre multe subiecte de reflecție, și călătoria.
În această arie tematică se înscrie cartea Milenei Munteanu, Departe de țara cu dor, apărută la editura Napoca Nova , îcu o prefață de Elena Buică și o postfață de Cezarina Adamescu.
Autoarea împletește ficționalul cu nonficționalul, așa cum se întâmplă, în general, cu acest gen de frontieră și împarte volumul în mai multe capitole; semnalăm ca particularitate faptul că unele capitole sunt gândite în corespondență cu anumite repere din țara natală, România: Madrid și București, Granada și Săliștea, Algarve și Mihai Eminescu.
Pretextul de la care pornește inițiativa autoarei este susținerea unor conferințe de către soțul său, ocazie cu care îl însoțește, valorificând experiența dobândită în act literar.
Cartea poate fi receptată ca document pentru informații despre locurile vizitatate, întrucât oferă cititorului date despre locuri și oameni, incursiuni în trecutul lor mitologic sau nu.
De exemplu, aflăm că între Canada și SUA este un pod , la Sault Ste. Marie. Acest pod unește lacurile Huron și Superior, între care există o diferență de nivel, valorificată pentru producerea de energie electrică. Ecluzele pot fi vizitate cu vaporașul.
Capitolul Key West ne informează despre acest toponim ca fiind punctul cel mai sudic al Floridei continentale, aflat la numai nouăzeci de mile de Cuba. Drumul oferă privitorului splendide insule de corali. Faptul că pitorescul atrage turiștii este probat de mulțimea vaselor de croazieră.
Dar la fel de bine volumul Departe de țara cu dor are pagini pline de poeticitate, așa cum îi stă bine unei autoare talentate.
Iată câteva exemple de tablouri în proză realizate sugestiv și temperamental:
Când spui Granada, înțelegi Alhambra, reprezentarea maură a paradisului pe pământ.(…) Alcazaba este o fortăreață clădită în anul 1000, care oferă o priveliște minunată asupra orașului. Ni s-a spus că pentru Alcazaba (fortăreață, în arabă), clopotnița este precum catargul pentru o corabie. De sus, de pe fortăreață, se vedea imaginea cartierului țigănesc al Granadei; casele mărunțele și albe sunt încadrate admirabil în peisaj.
Despre indieni, de exemplu, Milena Munteanu spune că: sunt statornici, ritmurile vieții lor se sincronizează cu cele ale naturii, ei înțelegând și pătrunzând cu ușurință tainele pământului pe care își duc traiul. Pot fi întâlniți locuind pe aceeași stâncă timp de unsprezece mii de ani! Aici cedrul crește pe stânci și trăiește incredibil de mult(…) La Flower Pot, în Tobermoy, unde sunt niște forme caspice unice, un cedru a murit la vârsta de o mie opt sute de ani. La venirea lui Columb în America, acest cedru încă trăia. Dacă legenda lui este adevărată, înseamnă că Isus Hristos s-a născut când cedrul era pui.
Sau: Școala are clopotul în curte, parcă și vedeam un băiețel în pantaloni trei sferturi trăgând de funie să anunțe recreația mare. În mijlocul clasei tronează o sobă cu lemne, al cărei horn străbate încăperea până la fereastră.(…) Ești invitat să scrii de unde ești și să lași un semn că ai vizitat muzeul. (capitolul Canada).
Peisajul nocturn al plajei de la Algarve o inspiră pe autoare, care își amintește de feeriile lirice eminesciene și recită Stelele-n cer. Moment înălțător de întâlnire cu sinele!
Există pasaje ce cultivă un umor fin, cum e cel despre Willie, hârciogul, ce anunța în Canada, cum e vremea, cât va dura iarna și cât va fi de aspră. Într-un an însă, hârciogul nu și-a făcut datoria și a îndrăznit să moară fără să prevestească vremea. A fost jale mare, notează Milena, malițios, iar anul următor au fost pregătiți trei hîrciogi succesori ai lui Willie ca să afle lumea, în mod sigur, cum va fi iarna.
La Prado, unde Milena și soțul ei contemplă exponatele muzeului, în care El Greco este bine reprezentat, iar colecțiile de artă italiană și flamandă sunt deosebit de valoroase, însă autoarea observă sau i se pare că soțul întârzie cam mult în fața tablourilor rubensiene cu doamne nurlii, scuza fiind un triptic diafan de Botticelli. Zâmbim și noi.
Ultima parte a cărții are o altă conotație în arhitectura sentimentală a Milenei Munteanu, pentru că ea cuprinde frânturi ale vieții din România, căreia îi duce dorul.
În acest sanctuar sufletesc tatăl reprezintă reperul.
El este cel care i-a pus în față libertatea unei opțiuni, în momentul în care, terminând liceul, i-a spus că ar putea face orice și-ar dori în viață. De aceea, Milena mărturisește:
…asociez tot ceea ce sunt cu încrederea pe care a investit-o în mine atunci când a trebuit.
De la mamă, ardeleancă provenită din zona Sibiului, Milena spune că a moștenit spiritual pragmatic, căci dânsa ne ancora în realitate.
În plus, Sibiul înseamnă un tărâm de vis, cu aerul său medieval, cu magnetismul peisajelor, ce declanșează întrebarea dureroasă pe care și-o pune autoarea: cum de-am putut pleca de-acasă?
Răspunsurile sunt multe și numai Milena Munteanu are puterea să aleagă dintre ele pe cel mai potrivit.
Ceea ce ne rămâne nouă, cititorilor, este bucuria lecturii unei cărți palpitante, cu zone de reflecție asupra identității noastre naționale, pentru care o felicităm pe Milena Munteanu!
Gela Enea
|
Gela Enea 6/12/2021 |
Contact: |
|
|
