Literatura de rezistentã ; Doctorul Iura Jivago
Literatura de rezistentã reprezintã un capitol distinct, încãrcat de tragic umanism, din literatura universalã. Ea se constituie într-o formã specificã nu doar de protest, ci chiar de luptã (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile si curajoase constiinte, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor si a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistentã ce nu admiteau actiunea neîncetatã a mijloacelor de înrobire umanã (procesul de mankurtizare de care vorbeste Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungã decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totalã de libertãtile firesti într-o societate normalã, cât si prin atrocele mecanism de nivelare si sterilizare intelectualã.
Fireste, dacã nu tinem cont de anumite nuante caracteristice locului si timpului, atunci în literatura de rezistentã pot fi incluse si opere reprezentative pentru cultura latino-americanã, precum: Recursul la metodã, Eu, Supremul si Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez) denuntã cu vehementã dictaturile si pe dictatorii care le-au fãurit. Atâta doar cã romanele în cauzã au fost scrise la câteva zeci de ani de la prãbusirea dictaturilor pe care le vizeazã, când – poate cu exceptia Cubei si a Paraguayului – tãrile latino-americane înregistrau vizibile progrese în consolidarea democratiilor.
Dacã la asta mai adãugãm faptul cã dictaturile latino-americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând cotele monstruosului si inumanului din atrocele experiment bolsevic, nici în ceea ce priveste numãrul lichidatilor chiar din rândul colaboratorilor apropiati ai dictatorului suprem (milioane de morti numai în perioada de epurare stalinistã), nici în ceea ce priveste avântul delatiunii, ori bestialitatea si satanica inventivitate de care dãdeau dovadã tortionarii la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare demarat în închisoarea din Pitesti), atunci vedem cã nuantele de care vorbeam mai sus au forta esentialului si cã, în aceste conditii, literatura clasicã de rezistentã trebuie identificatã, cu inerentele diferente date de culoarea nationalã, în sfera de influentã stalinistã.
Iar nucleul acestei literaturii se plaseazã chiar în Rusia, adicã în patria bolsevismului. Din urmãtoarele douã motive:
a)Scriitori ca Vasili Grossman, Aleksandr Soljenitîn, Iuri Dombrovski sau Boris Pasternak au avut curajul sã scoatã securea rãzboiului nu doar împotriva unui fioros si neiertãtor tiran – Stalin, ci chiar si împotriva ideologiei pe care el o întruchipa, ceea ce reprezenta o abatere de neiertat pânã si în ochii lui Hrusciov, cel care al Congresul al XX-lea a condamnat cultul personalitãtii lui Stalin doar din grija de-a feri sistemul sovietic, în general pe cel marxisto-leninist, de asemenea periculoase derapaje;
b)Toti scriitorii enumerati mai sus au avut de suferit de pe urma regimului, fie cã acesta a fost integral stalinist, fie cã a cunoscut un oarecare dezghet în timpul lui Hrusciov, fie cã în perioada brejnevistã are loc un proces de restalinizare. Astfel, în urma unei descinderi la locuinta lui Grossman, acestuia i-au fost confiscate toate manuscrisele, pânã si indigourile; Boris Pasternak a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, iar în anul 1958, an în care i se decerneazã Premiul Nobel pentru Literaturã, el este constrâns de autoritãti sã renunte la trofeul literar; Aleksandr Soljenitîn, desi ofiter combatant în cel de-al doile rãzboi mondial, este arestat si trimis în lagãr, locul de inspiratie pentru formidabilul sãu Arhipelag Gulag; cât îl priveste pe Iuri Dombrovski, el a fost exilat îndatã dupã absolvirea Cursurilor superioare pentru literaturã (perioada 1932-1935), apoi între anii 1939-1943 a fost deportat în tinutul Kolîma si din nou deportat timp de sase ani (1949-1955), dar de data asta în regiunea Irkutsk.
*
Sã fie, într-adevãr, Iura Jivago unul dintre eroii de referintã ai literaturii de rezistentã? Se pare cã da, având în vedere faptul cã romanul lui Boris Pasternak, aidoma altor cãrti din aceastã categorie (de pildã Maestrul si Margareta, faimosul roman al lui Mihail Bulgakov), pornise dinspre Occident, unde se bucurase de multã apreciere, înainte de-a stârni o atare vâlvã în presa si critica sovieticã a vremii, încât – dupã cum deja am precizat – autorul este pur si simplu pus la zid: mai întâi este exclus din Uniunea Scriitorilor, apoi autoritãtile îi impun sã notifice cã de “bunã voie” el renuntã la Premiul Nobel.
Dar tocmai prigoana sistematicã la care este supus, contribuie din plin la sporirea faimei lui Boris Pasternak si a romanului sãu, îndeosebi dupã aparitia filmului care, inspirat de carte, de îndatã face înconjurul lumii.
Foarte complex, romanul Doctor Jivago este alcãtuit din douã pãrti: prima parte cuprinde prozã clasicã si se pare cã în ea se regãseste romanul propriu-zis, pe când a doua parte, conceputã ca prozã liricã, poate fi intitulatã Poemele lui Jivago. Cã doar Boris Pasternak a fost în primul rând poet, mai exact poet de orientare futuristã, si abia pe urmã romancier...
Altfel spus, prima parte este mai scurtã dar mai stufoasã, cãci ea nareazã nu doar întâmplãri din viata lui Iura (de la vârsta de 10 ani, vârstã la care-i moare mama, si pânã la reformarea lui ca invalid, dupã aproape trei ani de rãzboi), ci si tablouri semnificative din agitatele evenimente politice care au precedat, ba chiar au favorizat declansarea primului rãzboi mondial si apoi a revolutiei bolsevice (revolutia din anul 1905, greve, demonstratii, lupte de stradã), precum si diverse întâmplãri din vietile altor personaje, îndeosebi din viata Larei, cea care dupã cãsãtoria cu imprevizibilul Pasa Antipov si stabilirea lor la Iuriatin, îsi încruciseazã destinul cu cel al doctorului Jivago, dupã ce acesta la rândul lui pleacã cu familia din Moscova în Urali, mai exact la o fostã mosie a bunicului sotiei sale Tonia, mosie situatã în apropire de Iuriatin.
Douã cauze, una mai înfricosãtoare si mai presantã ca cealaltã, îsi dau concursul la pãrãsirea Moscovei de cãtre Iura, sotia lui Tonia, fiul Sasa si socrul Aleksandr Aleksandrovici:
a)Prima o reprezenta întunericul, foamea si frigul, întrucât – precizeazã Pasternak – “Pentru cei mai multi dintre oameni mâncarea consta din mei fiert si ciorbã din capete de hering, urmatã de restul de hering ca felul doi; mai era si o zeamã din grãunte întregi de grâu sau secarã fierte”.
b)Cea de-a doua cauzã, chiar mai primejdioasã si mai de neocolit ca prima, era întruchipatã de comisari, “oameni în scurte de piele neagrã, cu puteri nelimitate si o vointã de fier, înarmati cu mijloace de intimidare si cu revolvere, care se bãrbiereau putin si dormeau si mai putin”.
Cu toate cã mai întinsã, cea de-a doua parte a romanului se vãdeste a fi mult mai închegatã ca prima, ceea ce – evident – reprezintã un apreciabil spor de naturã compozitionalã. De data asta – din proprie initiativã, ori poate cã bine sfãtuit – Pasternak renuntã la numeroasele acolade si interpolãri specifice primei pãrti, ceea ce pe ansamblu îi conferã acesteia un caracter aproape compozit, si-si concentreazã atentia pe intersectarea si apoi pe împletirea destinelor celor doi eroi – Iura si Lara, pânã când ei ajung sã vibreze la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în fata cadavrului doctorului – “cu nimic comparabilã pe lume”, cãci, ne înstiinteazã autorul în continuare, ei “s-au iubit pentru cã totul în jurul lor dorea aceasta, copacii si norii de pe cer, de deasupra capetelor lor si pãmântul de sub picioarele lor”.
Cu toate ca n-a încetat sã-si iubeascã sotia, Iura avea stringentã nevoie de dragostea mistuitoare si totusi mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea sã dobândeascã acea stare de extaz liric, din care vor rezulta “elegiile lui despre Lara”.
Îndeosebi dupã fuga de la partizani, unde fusese tinut captiv timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsã de medici), si îndeosebi dupã ce aflã din scrisoarea Toniei cã toti ai lui (între timp i se mai nãscuse o fetitã) urmeazã sã fie expulzati din tarã cu destinatia Paris, ceea ce însemna cã n-aveau sã se mai revadã vreodatã, Iura avea mare nevoie de dragostea Larei: era hrana lui spiritualã, era suportul lui în viata tot mai nesigurã, era însãsi ratiunea lui de-a fi.
Mai ales în acele zile când, asa cum cu îndreptãtire afirmã Lara, “aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât – puncteazã autorul cu justificatã oroare – “Zilele acelea confirmau vechea zicalã – omul este lup pentru om. Cãlãtorul fãcea cale întoarsã pe drum la vederea altui cãlãtor, strãinul care întâlnea alt strãin îl omora de frica de-a nu fi el omorât. Au existat si cazuri izolate de canibalism. Legile civilizatiei umane fuseserã abrogate. Legile de care asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”.
E drept cã amândoi se simteau amenintati în acele zile de cumplitã nesigurantã. Dar dacã Iura se fãcea vinovat doar de ascendenta sa neproletarã – era fiul unui milionar destrãbãlat si ticnit, care îsi încheie viata aruncându-se din tren, în schimb Lara era mult mai expusã la represalii, cu toate eforturile depuse pe directia reeducãrii politice, întrucât se stia cã era sotia acelui orgolios Pasa Antipov, nemembru de partid si totusi, ajuns atât de sus în ierarhia armatei rosii, încât devenise extrem de incomod, în consecintã obligat sã fugã si sã se ascundã pentru a scãpa cu viatã. Are noroc de câteva ori, când – asa cum îi povesteste el lui Iura – era cât pe-aci sã fie prins, dar dupã plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne considerând cã viata sa este inutilã, el se sinucide prin împuscare chiar în fata casei unde locuiserã câtva timp eroii nostri îndrãgostiti.
Ei bine, în timp ce Lara si Iura treceau în revistã foarte redusele sanse de salvare, îsi face aparitia avocatul Komarovski, un ins abil si fãrã scupule, care înrâurise într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul amant al Larei si, în calitate de avocat al familiei Jivago, el îsi avea partea lui de vinã la îmbolnãvirea si mai la urmã la sinuciderea milionarului dezechilibrat.
Komarovski le explicã cã situatia este deosebit de alarmantã, dar cã el – în calitate de membru al unui guvern pentru o republicã din Extremul Orient recunoscutã de Moscova – este singurul în stare sã-i salveze, cu conditia ca ei sã se decidã cât mai repede.
Iura refuzã cu îndârjire sã plece, dar pentru a o hotãrî pe Lara sã-l însoteascã pe avocat si astfel sã se salveze, lasã sã se înteleagã cã-i va ajunge din urmã. Cei doi pleacã pe drumul lor, iar doctorul, complet deprimat dupã plecarea Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru autor de-a ne înfãtisa starea jalnicã a Rusiei bolsevice în tablouri de-o cutremurãtoare veridicitate: “În acele zile, pãdurile si câmpiile ofereau un contrast total. Pãrãsite de om, câmpurile arãtau ca un orfan, ca si când absenta omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pãdurea, scãpatã de el, înflorea mândrã, ca si când ar fi fost eliberatã de captivitate”.
Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatãrile lui Gordon si Dudorov, prietenii lui din copilãrie (“Niki, îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare si ai crescut în personalitate. Aveam senzatia cã ascultam un cal de circ descriind felul în care s-a apucat sã se dreseze singur...”), cât si de atotputernicia lui Markel, fostul lor portar, cel care în noile conditii create de bolsevism, nu se jeneazã sã-l facã pe stãpânul de altãdatã “împiedicat” si “nerod”.
Motive suficient pentru hipersensibilul Iura ca sã se complacã în mizerie si decãdere (nu-si mai practica meseria de doctor), cu toate cã din concubinajul cu Marina, mezina lui Markel, rezultaserã douã fetite. Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor, asa cum fãcuse de atâtea ori în situatiile critice...
În cele din urmã, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani, Iura moare de sclerozã a cordului, boalã mostenitã de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie coincidentã (sarea si piperul cãrtilor vizitate de succes), s-o readucã în prim plan pentru ultima datã pe nefericita Lara, cea care, în vãlmãsagul acelor vremi de tristã amintire, pierduse urma fetitei conceputã cu doctorul Jivago, si care – în fata catafalcului – îl roagã pe descurcãretul Evgraf s-o ajute ca sã-i dea de urmã.
Ceea ce chiar se întâmplã, ne spune Epilogul, în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, când generalul maior Evgraf Jivago îsi recunoaste nepoata în Tania spãlãtoreasa, poreclitã Îngãlata.
Notã: Dacã traducãtorii se plâng de dificultãtile întâmpinate la aducerea textului cât mai aproape de valoarea sa originalã, si asta din pricina enormei sale încãrcãturi lirice, noi cititorii ne delectãm cu admirabile tablouri impresioniste, precum urmãtorul: “În depãrtare, cenusiul moale se închise spre liliachiu, care se transformã treptat în mov, si vãlul lui de ceatã pãtã dantelãria finã a mestecenilor de pe marginea drumului, conturati parcã de o mânã omeneascã pe fundalul rozaliu al cerului, palid ca si când si-ar fi pierdut brusc orice adâncime”.
George Petrovai
|
George Petrovai 6/9/2021 |
Contact: |
|
|
