Scrisoare pastorală
Recviem pentru Tudor Vladimirescu. Te-au mâncat, Tudore! Ca lupii te-au sfâșiat! La miez de noapte ți-au spintecat burta cu sabia și ți-au tras mațele cu sucala, așa cum mama ta aduna firul de pe vârtelniță pe țevi, ca să poată apoi să-l țese! Și tu erai viu! Și unii dintre bandiți te țineau de mâini, alții de picioare, alții îți potriveau călușul! Ce-o fi fost în mintea ta atunci? Ce-a fost în sufletul tău? Cum te-ai lăsat în mâinile lor? Aveai atâția căpitani și atâția panduri, care și-ar fi dat viața pentru tine, care ar fi luptat până la ultima picătură de sânge ca să te apere. Și, totuși! Te-ai gândit că tâlharii aceia sunt de aceeași credință cu tine, au același Dumnezeu, slujesc patriei lor, așa cum tu slujeai patriei tale, luptați împotriva aceluiași dușman, aveați idealuri aproape comune! De asta te-ai dus singur la tratative, convins fiind că mergi între prieteni. Nu bănuiai că sunt lupi cu piei de oaie!
Cu două sute de ani în urmă, un alt fiu al Neamului Românesc, Mihai Viteazul, cădea străpuns de sulițele soldaților lui Basta, în tabăra de la Turda. Și ei erau tovarăși de luptă, de arme, comandanți ai aceleiași armate, în slujba aceluiași împărat, luptători împotriva aceluiași dușman. Ca printr-o minune dumnezeiască, capul lui Mihai, capul acela frumos, care, la vreme de mânie, băga groază și urgie în hoardele turcești, a fost trecut munții și adus la Mănăstirea Dealu, ca să-și doarmă somnul de veci până la obșteasca Înviere. Barbarii care te-au căsăpit pe tine, Tudore, te-au ciopârțit în bucățele și pe acestea le-au aruncat prin fântâni, ca să putrezească acolo, în fundul pământului. N-au vrut ca să ți se știe mormântul, n-au vrut ca să-ți aducă cineva o floare, o lacrimă, o mângâiere.
Tudore, Tudore, copil sărac din Vladimirii Gorjului, care-ai plecat în lume de timpuriu, ai fost umilit, bătut și nedreptățit de stăpânii pe la care ai slujit, ți-ai înghițit lacrimile și suspinele, ți-ai rostit în șoaptă rugăciunile, te-ai culcat adesea nemâncat și-ai simțit pe pielea ta ce înseamnă viața printre străini. Ai învățat carte cum ai putut și Dumnezeu ți-a dat înțelepciune și putere ca să te faci util, diplomat abil, bun administrator, iscusit comerciant, luptător temut. Ți-ai adunat pe-ncetul o brumă de avere la vremea când alții încă se-nfruptau din plăcerile tinereții.
Ai văzut în lumea în care ai trăit multe-multe nedreptăți. Țăranii tăi, talpa țării, i-ai văzut trudind cu greu, de la tinerețe pânʼla bătrânețe, trăgând în jugul unui stat împotmolit în datorii, fără speranță de izbăvire. O viață grea, mizeră, trăită în bordeie, cu mâncare puțină și săracă, cu mii de datorii, obligații și corvoade, cu bătăi, schingiuiri de tot felul, cu condamnări la moarte, cu confiscări de vite și de bunuri, cu copii răpiți de autorități și dați turcilor sau Dumnezeu mai știe cui, cu tineri duși la oaste și-n războaie, de unde rar se întâmpla să se mai întoarcă; cu puzderie de neștiutori de carte, pe care slujbașii statului și ai stăpânilor îi păcăleau în fiecare zi; cu bătrâni bolnavi, flămânzi și părăsiți, rugându-și ceasul morții.
Ai văzut în lumea în care ai trăit bogați, care nu mai știau numele, numărul și întinderea moșiilor, cu palate – fortărețe ca cetățile de prinți, cu cirezi, turme și herghelii de vite de tot felul, cu afaceri bănoase, dar cel mai adesea murdare, cu oameni corupți și fără Dumnezeu, cu hoți, ciocoi și bandiți în caftane, o lume al cărei Dumnezeu era banul, puterea și averea. Ai cunoscut un stat hodorogit, cu instituții-fantomă, un stat din care toți căutau să fure cât mai vârtos, un stat vândut până-n dinți străinilor. La Țarigrad se duceau tone de aur românesc, sute de corăbii încărcate cu cereale, minereuri, lemne, miere, copii, animale de tot felul și multe altele. De acolo ne veneau domnii, care de care mai hămesiți, scursori fanariote, care storceau în disperare tot ce mai puteau stoarce ca să-și umple burțile și vistieriile, ca să plătească haraciul tot mai mare și să mituiască în dreapta și în stânga la Poarta Otomană, de la portar până la sultan. Turcii sugeau cu lăcomie din trupul țării și al statului, rușii la răsărit și austriecii la nord pândeau doar momentul potrivit ca să năvălească încoace, să-i alunge pe turci și să se instaleze ei la cârmă și la muls.
Grele vremuri ai trăit, Tudore! Ai văzut, ai auzit, ai înțeles, ai chibzuit și-ai hotărât. Ai îmbrăcat de timpuriu cămașa morții, te-ai înrolat în armata rusească, tocmai pentru a învăța arta armelor și a conducerii armatelor, ai devenit tu însuți ofițer, ți-ai câștigat simpatia și ajutorul rușilor și, când ai socotit că lucrurile sunt coapte, ți-ai pus planul în aplicare. Nu ți-a fost ușor. Ai făcut apel la camarazii tăi de luptă, la panduri, oameni învățați cu mânuirea armelor, cu disciplina militară. Ai făcut apel la mulțimea de țărani ai satelor și meșteșugari ai orașelor și târgurilor. Nu mică ți-a fost uimirea și bucuria, când i-ai văzut venind spre tine ca puhoaiele primăvara. Toți așteptaseră momentul acela de multă vreme. Lipsise omul potrivit, omul puternic și hotărât, capabil să-i ducă la biruință. Ai știut să-i organizezi, să-i instruiești, să-i conduci și-n câteva luni capitala însăși era la porunca ta. Toți dușmanii fugeau ca șobolanii, căutându-și vizuini să se ascundă.
Vremea izbânzii a sosit, dar a fost scurtă. Micimea sufletelor de trădători, pofta de putere, invidia și neînțelegerea măreției idealului pentru care tu luptai, viclenia și perfidia au devenit obstacole peste care n-ai putut trece. Prin jertfa ta, Tudore, Hristos a fost răstignit a doua oară. Te-au plâns cu durere cei ce văzuseră în tine un izbăvitor, un mântuitor; te-au plâns generații după generații și te vor mai plânge cât va fi neamul românesc, fiindcă în lupta și-n cauza ta le-au văzut pe-ale lor. În idealul tău l-am văzut pe-al nostru, al românilor dintotdeauna. Pentru români ai rămas pe vecie martir și sfânt, erou și stindard, simbol dătător de putere și speranță, ocrotitor și rugător la Dumnezeu. Mormântul tău e-n sufletul tuturor celor ce sunt cu adevărat români. Din acest mormânt vei învia de fiecare dată și în fiecare, când ceasul Istoriei va bate și vremea mântuirii Neamului va sosi.
*
Cuvinte părintești. Continuăm să redăm din Pastorala de Paști a Înaltpreasfințitului Ioan Selejan al Banatului: ,,Iubiți frați și surori, Hristos, după moartea pe Cruce, a trecut prin marea noapte spre Înviere. După ultimele Sale cuvinte, S-a lăsat marea tăcere. Constantin Brâncuși, pe malul Jiului, a dăltuit în piatră tăcerea și apoi în tăcere s-a întâlnit cu Infinitul. Așa cum te părăsește umbra în noapte, așa L-au părăsit pe Hristos ucenicii Săi.
Iubiților, Hristos nu a fost răstignit între doi sfinți, ci între doi tâlhari, vrând să ne arate că a venit și pentru ei pe acest pământ; și pe tâlhari îi așteaptă la poarta Cerului. Unul dintre tâlhari Îl apără pe Hristos, arătându-I nevinovăția. O, de cât har s-a învrednicit acest tâlhar pe cruce! Atemporal, am putea spune că, în momentul când acest tâlhar Îl apăra pe Hristos, el atunci a înviat. Hristos, lăsându-l pe cruce, a coborât la iad și apoi, împreună cu tâlharul, au pășit pe poarta Raiului. Tâlharul rămâne și pentru noi un reazem de nădejde pentru iertarea și iubirea lui Dumnezeu.
Iubite frate, chiar dacă, până în această noapte a Învierii, ai tâlhărit, scoală-te și vino la Cruce, încă mai este Hristos pe ea. Și pentru tine a curs o picătură de sânge din coasta Lui. Înainte de a coborî la iad, Hristos a coborât în inima tâlharului. Și azi, din Potir, Hristos poate să coboare în inima ta. El așteaptă de la tine un semn de pocăință și să verși o lacrimă. Lacrima este rostirea sufletului, este strigătul din adânc către Dumnezeu. Adânc, Doamne, adânc, căci în adânc de păcate am căzut! Doamne, chiar dacă suntem mai în adânc decât iadul, află-ne cu lumina Învierii Tale!
Cine Îl apără azi pe Hristos? Poate vei zice că nu mai e pe Cruce. Dar, dacă iei bine seama, vei vedea că azi, mai mult ca oricând, se bat mii de piroane în Trupul tainic al lui Hristos, în Biserica Sa. Nu ai vrea să iei și tu chipul tâlharului care, pironit fiind pe cruce, Îl apăra pe Hristos?! Tâlharul era în piroane pe cruce, tu, liber. Ridică-ți fruntea și mărturisește că: „Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (…). Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut Om” (Simbolul Credinței).
Tu ești mai bun decât un tâlhar, îndrăznește și mărturisește-L pe Cel Care S-a luptat în locul tău pe Cruce, murind moartea. Cu doi tâlhari a fost Hristos răstignit, dar numai pe unul l-a luat cu Sine și a intrat în Rai. Iubiților, să nu nesocotim bunătatea, răbdarea și iubirea lui Dumnezeu, dar nici dreptatea Lui. Hristos spune despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Adică să nu-L nesocotim pe Cel Care este Dreptatea în Sine și Iubirea desăvârșită. Hristos iartă și binecuvântează pocăința tâlharului și socotește răstignirea lui pe cruce, lângă Mântuitorul, ca pe o jertfă adusă lui Dumnezeu pentru păcatele sale. De ce mare har s-a învrednicit acest tâlhar! Cei doi tâlhari au avut aceeași chemare, pe amândoi i-a luat Hristos de mână cu Sine pe cruce, dar, când au ajuns la poarta Raiului, unul a zis: Eu vreau să rămân cu tâlharii. Lumina Raiului mă orbește, lăsați-mă în adâncul întunericului. Și lăsat a fost.
Iubite mame, v-am văzut de multe ori venind la sfânta biserică ținându-vă copilașii de mână. Aveți grijă de ei și să vă ajute Bunul Dumnezeu să intrați cu toții de mână în Rai, așa cum a intrat și Hristos cu tâlharul. După Înviere, cu toții avem aceeași chemare a lui Hristos, să intrăm în Împărăția luminii: „Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aceasta este porunca marii chemări a iubirii lui Dumnezeu. Hristos a împărțit Raiul cu un tâlhar, ai nădejde că vrea să-l împartă și cu tine.
Iubite frate, poate că nu ai aici nici o palmă de pământ; vino la Hristos și îți va da o parte de Cer. N-ai pământ, ai cer și vei fi cel mai bogat om. Iubiților, Hristos Cel Înviat, prin Jertfa Sa pe Cruce ne-a redat bucuria vieții și arvuna dobândirii fericirii veșnice. De astăzi avem moștenire cerească, de vom dori-o de aici, de pe pământ, de vom crede, de vom iubi și de ne vom smeri ca tâlharul de pe cruce: „Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos Care, după mare mila Sa, prin Învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a născut din nou spre nădejde vie, spre moștenire nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru voi” (I Petru 1, 3-4).
Bucuria Învierii să-i cuprindă și pe frații noștri care sunt în suferință, Hristos a suferit și pentru ei! Doamne, mângâie și depărtează suferința acestui neam greu încercat acum!
Iubiți frați și surori, la acest Praznic vă doresc să aveți parte de bucuria femeilor mironosițe. Fraților, e primăvară! A înflorit Trandafirul pe Golgota: Hristos a înviat!”
*
Oltenii lui Tudor. Redăm mai jos poezia cu acest titlu semnată de marele poet George Coșbuc, ca un modest omagiu adus lui Tudor cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la moartea lui:
,,Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamăt din păduri –
Tudor Domnul vine-n frunte.
Cu mulțimea de panduri!
Iar din Jiu, din apă sfântă,
Iese cântec vitejesc,
Și cu glas de surle cântă
Tot poporul românesc.
Las să-i sune surle-n țară
Să-și adune-Olteni destui,
Țara s-o vedem noi iară
Veselă pe urma lui –
Mândră patrie română
Nu supt braț de oameni slabi,
Ci voinică și stăpână
Cum a fost sub Basarabi.
Zboară corbi pe sus, băiete,
Cârduri negre se-nvârtesc,
Și se zbat de-atâta sete
Și de foame să izbesc:
N-au s-aștepte-Oltenii rugă
Să le dea de hrană-n văi –
Oh, ciocoi, te-ajung în fugă
Toți răzbunătorii tăi!
Cine vrea părtaș să fie
Dreptului pe-acest pământ
După Tudorin să vie!
Că-i trimis de Domnul sfânt
Să ne scape-acum odată
De ciocoi, căci Dumnezeu
Însuși s-a pornit să-i bată,
Cum ne bat și ei mereu.
Ridicați, Români, Dreptății
Steag cu Sfântul George-acum!
Sfintei Legi și Libertății
Faceți-i odată drum!
Cine nu-i cu voi, să știe
Că izbit va fi de voi,
De cei strașnici în mânie
Și din leagăn de eroi.
Domnul Tudor să trăiască!
Sus cu toții, pui de lei,
Pentru țara românească,
Pentru drepturile ei!
A-mbrăcat cămașa morții
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sorții,
Va trânti tiranii jos!”
*
In memorim: Tudor Arghezi(II). ,,Tudor Arghezi primise premiul Herder. Pe lângă banii pe care-i primea drept recompensă, laureatul avea dreptul să recomande un tânăr pentru o bursă pe care o plătea Fundația Herder, asigurându-i respectivului condiții optime pentru a studia patru ani la Universitatea din Viena. Atât le-a trebuit bucureștenilor. Au început să se înșiruiască la ușa lui Arghezi tot felul de oficialități, rugându-l să le recomande odraslele sau acoliții lor. Era un spectacol caragialesc. Arghezi era intransigent și răspundea tuturor cu aceeași replică: ,,- Apăi, când vei lua dumneata premiul, să recomanzi pe cine vrei! Acum eu am dreptul să aleg pe cine vreau!” Toate intervențiile au rămas neputincioase. Toți erau curioși să afle cine va fi alesul lui Arghezi. Într-o zi, poetul și-a chemat un nepot și l-a pus să se intereseze de o nepoată a pictorului Tonitza. A găsit-o. Pe aceea a recomandat-o, deși fata era foarte slabă la carte. Azi e profesoară la Institutul de Teatru și Cinematografie, o figură ștearsă.
În această vreme, un grup de colegi de la Filologie au organizat o încercare de a-l seduce pe acesta. Acțiunea a declanșat-o Blendea, actualul regizor de cinema. Acesta era mediocru la carte, dar foarte întreprinzător și pasionat mai mult de poze decât de filologie. El ținea morțiș ca Arghezi să aleagă pe un băiat capabil, dar fără posibilități. În fruntea celor pe care el ar fi vrut să-i ajute era Cornel Moraru, actualul redactor –șef la revista ,,Tribuna”. ,,- Măi băieți, le-a spus într-o zi, să fiu al dracului, dacă n-o iau eu înaintea miniștrilor și profesorilor universitari, care-l asaltează pe maestru!” El știa că Arghezi are mare slăbiciune pentru Constantin Brâncuși. Blendea s-a dus în Mărțișor și a încercat să intre. N-a putut. S-a anunțat că e din Gorj, nepotul lui Brâncuși. Degeaba. Arghezi nu-l primea. După vreo două-trei zile de încercări, Arghezi l-a primit. ,,- Cine ești și ce vrei de la mine?” l-a întrebat prompt maestrul. ,,- Maestre, mă închin geniului și gloriei Dumneavoastră, cel mai mare poet al românilor. Sunt din Gorj, de la Novaci, nepotul lui Constantin Brâncuși, maestre, și am îndrăznit să vă deranjez cu o mare rugăminte!” ,,- Ei, ce vrei?” ,,- Maestre, am aflat că ați primit binemeritatul premiu ,,Herder”, recunoașterea geniului Dumneavoastră de către lumea întreagă!” ,,- Ei, și ce-i cu asta?” ,,- Știu, maestre, că trebuie să recomandați un tânăr pentru a urma studii la Viena, un tânăr capabil, care să ajungă și el asemenea lui Brâncuși și asemenea cu Dumneavoastră!” ,,- Ei, și ce-i cu asta?” ,,- Am îndrăznit să vin la Dumneavoastră, maestre, tocmai pentru a vă ruga să recomandați un băiat sărac, gorjean de-al nostru, care va face cinste țării noastre și Gorjului!” ,,- Cine este, mă?” a întrebat Arghezi, oprindu-se din plimbare. ,,- Cornel Moraru îl cheamă, maestre, e student la Filologie!” ,- Fiți-ai dracului de olteni, vă sculați întotdeauna prea târziu! Am recomandat, mă, pe altul, nu mai am ce să fac acum!”
O altă povestire a lui Virgiliu Tătaru s-a legat tot de Tudor Arghezi. Era foarte solicitat ca să se prezinte studenților și elevilor. Întotdeauna punea condiții pentru aceasta. Dacă nu i se plătea suma de bani pe care o pretindea el, nu venea. Odată a venit la Facultatea de Filologie. Studenții au început să-l asalteze cu întrebări. Una dintre ele a fost aceasta: ,,- Cum a fost, maestre, cu A. Toma?” Arghezi, cum îi era obiceiul, fără a ezita, scurt, concis, fără ocolișuri, a spus: ,,- Apoi, cum să fie? Iac-așa a fost: când A. Toma era mare, Tudor Arghezi era mic; când Tudor Arghezi e mare, A. Toma este mic! Mai vreți ceva?” Trecuse perioada stalinistă, era prin anii 1966-1967.
Când s-a pus problema reabilitării lui Octavian Goga, la Uniunea Scriitorilor a fost vâlvă mare. În fruntea opozanților era Zaharia Stancu. I-a venit rândul și lui Tudor Arghezi să ia cuvântul. El a început să povestească: ,,- Era ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice Octavian Goga. Zaharia Stancu scotea revista ,,Azi”, iar eu ,,Bilete de papagal”. Era vreme grea. Într-o zi, Zaharia, în prag de faliment, s-a dus în audiență la Goga și i-a cerut ajutor. După ce l-a ascultat, Goga și-a chemat secretarul și l-a întrebat câți bani mai au pentru cultură. ,,- Patru milioane!” a răspuns secretarul. ,,- Bine! Cât ai datorie, Domnule Stancu?” ,,- Patruzeci de mii, Domnule ministru!” ,,- Bine! Îți dau patruzeci de mii, a precizat Goga, dar, te rog, să ții minte, Domnule Stancu, că nu ți-i dau dumneata, ci îi dau culturii române!” La câtva timp m-am dus și eu să-i cer sprijinul. Ceremonia primirii și a discuțiilor a urmat la fel, numai că mie mi-a achitat datoria de două sute patruzeci de mii. La urmă mi-a spus: ,,- Acum, se poate ca pentru cei două sute de mii pe care mi i-a dat mie în plus să-l dușmănești atâta, Domnule Zaharia?”
Facem precizarea că, în vremea când Virgiliu Tătaru mergea cu colindul la Tudor Arghezi, acesta nu avea voie să publice, cărțile îi erau interzise. El cultiva flori în grădina casei, le vindea în Piața Mărțișor și din câștigul obținut își întreținea familia.
*
Parohia noastră a publicat cartea Doamnei Prof. Dr. Ana Sofroni din Chișinău, Cântări în amurg(80 pag.).
Cartea cuprinde articole, eseuri și versuri ale autoarei scrise în stilul său inconfundabil. Preasfințitul Antonie, episcop de Bălți, care semnează prefața, spune:
,,Având o experiență de viață bogată, în timpul căreia, prin lucrarea Duhului Sfânt și prin osteneala de intelectual harnic, a descoperit sensul existenței umane, doamna Ana Sofroni, ca o mamă grijulie și un pedagog responsabil de rezultatul muncii sale, nu poate rămânea indiferentă la starea de insensibilitate față de Dumnezeu, în care viețuiesc mulți dintre confrații noștri. Fiind înzestrată cu darul mânuirii iscusite a verbului, doamna Sofroni prin textele sale, proză sau vers, se străduiește să-l determine pe cititor să-și pună întrebări referitor la sensul vieții și să privească propria viață prin prisma poruncilor dumnezeiești și, în lumina acestora, să descopere dacă ceea ce face el este plăcut sau nu lui Dumnezeu.
Căutările spirituale sincere au apropiat-o pe dna Sofroni de tărâmul duhovnicesc, stare de rugăciune, smerenie și pace sufletească, stare de lumină și binecuvântare. După ce dumneaei a descoperit frumusețile credinței, simte nevoia de a împărtăși, cu alte persoane, adevărurile învățăturii ortodoxe, adevăruri care asigură viața veșnică. Grija pentru propria mântuire, cum este și corect pentru un creștin autentic, doamna Sofroni nu o separă de grija pentru mântuirea semenilor. De aceea autoarea îndeamnă cititorul să mediteze la vremelnicia vieții pământești, nemurirea sufletului, dragostea lui Dumnezeu pentru om, prezența lui Dumnezeu în viața omului și la recunoștința pe care omul o datorează lui Dumnezeu.
Cântări în amurg este o nouă carte, semnată de distinsa doamnă doctor profesoară universitară, Ana Sofroni, care reprezintă o ofrandă adusă lui Dumnezeu și un gest de recunoștință, pentru neprețuitul dar de a trăi în frumusețea creației Sale. În noua carte o descoperim pe aceeași doamnă deschisă, cu suflet luminat, care a trăit toată viața sa pentru alții, găsim pedagogul care, cu timp și fără timp, a răspândit lumină celor din jur, care oferă, și în prezent, semenilor, sfaturi înțelepte și de mare folos pentru viața pământească și mântuirea sufletului.
Destăinuirile sincere ale doamnei Sofroni, așezate în versuri, reprezintă raze de lumină împărtășite, cu drag, apropiaților cu gândul de a le descoperi și lor sensul vieții. Experiența anilor trăiți o determină pe autoare să afirme că viețuirea după poruncile Domnului, care mențin pe om în albia firescului, înseamnă lumină, binecuvântare și sănătate. Autoarea Cântărilor în amurg este convinsă că toate le reușim, în viață, dacă suntem ajutați de Dumnezeu.”
*
Zâmbete. ☺Omoară-mă și-ți voi fi recunoscător toată viața! ☺ Nu poți deschide mintea cuiva, dacă te lovești de încăpățânarea sa. ☺ Partea interesantă a oamenilor inteligenți: par nebuni în fața proștilor; ☺ Erau căsătoriți de trei zile și se iubeau ca-n prima zi!
*
*
Amărăciuni. Sunt destule prilejurile când îmi dau seama că sunt depășit. De când am terminat eu școala lucrurile au evoluat. Mi-e teamă, spre exemplu, că și tabla înmulțirii s-a schimbat! Așa, bunăoară, cineva mi-a dat telefon și m-a întrebat cum se pun ursitorile la copil. Doamna era cu fiica sa la Londra. Aceasta născuse și bunica trebuia să pună ursitorile. Îmi găsise numărul de telefon pe internet. A rămas foarte dezamăgită, când i-am spus că nu știu, că n-am pus niciodată ursitorile. Preotul dânsei știa perfect, dar nu avea numărul lui de telefon! Altădată, o femeie de pe la Podeni trecea grăbită peste câmp. Am întrebat-o de unde este și unde se duce. Undeva, spre Craiova, aflase de un preot care împărtășea prin foarfece. N-am auzit în viața mea până atunci de așa ceva! Încă mai sunt unii și în parohia noastră, care mă întreabă, după ce le împărtășesc bătrânii: ,,- Ce ziceți, părinte, cât mai are de trăit!” De mai bine de patruzeci de ani le explic că nu se ghicește în Sfânta Împărtășanie. Degeaba. Au auzit ei că sunt preoți, care spun exact câte zile și câte ore mai trăiește cel pe care l-au împărtășit! Ce mai! A evoluat Teologia, domʼle!
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! Hristos a înviat!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 6/9/2021 |
Contact: |
|
|
