Subiectiv - Rãtãcit în Lume
Închid ochii sã sondez netulburat in adâncul impenetrabil al gândurilor ce par sã danseze topâind, fãcându-mi dificil sã prind un capât de fir neutilizat în ghemotocul de fire-idei incâlcite ce nu stau locului o clipã. Mã vãd poposind într-o statie necunoscutã, într-o lume necunoscutã, fãrã sã stiu unde, cum si dece am ajuns aici, cã nu tin minte sã fi ales eu acest loc. Privesc în juru-mi stiind cã nu poti zãbovi prea mult timp într-o statie, dar nu stiu unde trebue sã ajung. Mã retrag din calea altor rãtãciti pe o bancã la margine sã-mi analizez situatia. Am fost un provincial rãsãrit dintr-un cartier mãrginas de la periferia Bucurestiului. Ce stiam eu atunci? Privitã de pe Podul Grant, lumea pãrea ca un univers indepãrtat ale cãror cãi treceau pe sub acest pod si sfârseau la unul din cele zece peroane acoperite ale Gãrii de Nord. De câte ori nu mã opream din drum privind cu putinã invidie, fericitii din spatele frestrelor de vagoane elegante cu inscriptii aurii, ce putea cãlãtorii nestingheriti în lumea largã. Cât de departe erau ei de mine atunci? Gândul de-o clipã cã as putea evada cândva în lumea largã era pe atunci tot atât de îndepãrtat ca un zbor în lunã astãzi.
De pe Podul Grant, lumea de afarã pãrea altfel; imaginea ei era grandioasã si plinã de mister, oameni feluriti populând orase imense cu clãdiri ce se pierd în volbura norilor si subsoluri luminate ca ziua, roind de freamât uman în adâncul pãmântului. Bogãtiile si pacea îmbrãcau aceste locuri în nuante ferice ca de rai si în clipele acelea de visare, trezirea la realitate cerea efort ca sã-ti continui drumul spre mãcelãria de pe Crângasi unde ai auzit cã se dã carne. Nu stiam pe atunci cã destinul avea sã-mi deschidã o poartã spre Occident.
Provincialul din mine a intrat în lumea Occidentului ca vagabondul lui Chaplin, fãrã un ban în buzunare, fãrã limbã sã comunice cu semenii lui, fãrã un cunoscut care sã-i îndrume pasii, un rãtãcit fãrã rost între oameni cu rosturi stabile, ãsta am fost. Am bãtut pe la usi ce prea des mi s-au închis în nas, nu pentru ajutor, ci pentru un job. Orice job. Voiam sã le arãt cã pot muncii, cã sunt destoinic si nu mã tem de greu. Si am reusit; am fost angajat ca muncitor de întretinere la un hotel de lux. Seful m-a pus sã organizez atelierul cu bancuri solide de lucru si rafturi multiple pentru inventar, si l-am organizat. Seful a fost asa de multumit, cã a chemat directia sã vad ce a fost fãcut. Dirtectia a fost asa de multumitã cã m-a dus prin celelate birouri sã fac la fel. Toti au fost multumiti, numai seful meu nu. Multi veneau direct la mine pentru o problemã si el a început sã-mi facã sicane. La sfârsit de lunã am fost concediat. M-a durut faptul dar am cãstigat putinã „experientã canadianã”.
Alte joburi, alte lectii si în sfârsit dupã trei-patru ani am gãsit lucru în meseria mea. Soarele a început din nou sã-si arate fata spre mine; cuibul pãrãsit „acasã” s-a transplatat aici; puii se împlineau confortabil si fãcurã aripi sã zboare singuri si toate în jurul nostru începurã a strãlucii mai mult ca nici odatã. Cu rosturi noi am devenit mai încrezãtori si optimisti. Mândria de-a fi cine eram, de-a ne putea adapta, învãta si rãspunde unor probleme de care nu stiam înainte, ne-au fãcut sã realizãm propria noastrã valoare pe care nu-am pretuit-o niciodatã. Eram fericiti pentru fiecare nouã zi parcursã, pentru fiecare nouã achizitie fãcutã, pentru cãsuta noastrã care se înjgheba, pentru tot ce ne înconjura si mai ales pentru cã ne puteam numii Canadieni. Visurile noastre din tinerete au cãpãtat adevãrata lor fatã aici, realizându-se cu mult peste cele mai optimiste asteptãri, si acest simtãmânt de împlinire a rodit în noi netulburat o vreme îndelungatã, pânã ce am trecut pragul noului mileniu. De atunci toate au început sã se schimbe, dar nu atât ca în anii cei din urmã.
Soarele continuã sã aparã pe cer în fiecare dimineatã, zilele se însirue ca în trecut, când calde, când reci, în ritmul lent dirijat de anotimpuri, dar în fiinta noastrã s-a cuibãrit negura, îndoiala si desnãdejdea. Nu, valorile noastre nu mai sunt aceleasi ca cele ce le-am preamãrit întrega noastrã existentã. Familile copiiilor nostri sunt clãdite pe nisipuri miscãtoare ce nu cunosc statornicia. Copiiilor copiiilor nostri li se îmbuibã în scoli capetele cu doctrine mincinoase, mai rãu decât am fost noi îndoctrinati, si sunt asmutiti cu furie pe lumea construitã de noi si cei dinaintea noastrã. Lumea noastrã nu mai clãdeste nimic, ea cumpãrã totul de afarã. Tinerii nostri cu diplome universitare în buzunar servesc la masã la Mc.Donald si-si vor gãsii relaxarea în timpul liber în fata programelor cu desmât, viol si violentã, oferite gratis de mai toate posturile de televiziune. Biserica se aliniaza în lupte politice cu activistii sociali si e împinsã sã legalizeze homosexualitatea, avorturile, drogurile si sã intre în acelasi rang cu defãimãtorii ei, ateii. Si mai presus de orice, Moartea stã la pândã la fiecare colt de stradã.
Teroristii, anarhistii, hotii de profesie sau amatori, descreieratii si vagabonzii crescuti în scursoarea ghetourilor unde legea nu existã, urmãresc din umbrã prilejul unui atac mortal indiscriminatoriu numnai din dorintã de afirmare sau un cãstig cât de mic. Si mi-e fricã. Mi-e fricã de mostenirea ce-o las copiiilor si nepotilor mei, mã înfricoseazã lumea în care ei vor trebuii sã supravietuiascã si care nu e aceea pe care eu am plãnuit-o si pentru care am robit întreaga mea viatã. Mi-e fricã de iminenta repetãrii din Biblie, a pârjolului din Sodoma si Gomora ce de data asta va aduce un sfârsit Apocaliptic lumii.
De aceea mã vãd astãzi poposind într-o statie necunoscutã, într-o lume necunoscutã, fãrã sã stiu unde, cum si dece am ajuns aici, cã nu tin minte sã fi ales eu acest loc cu bunã stiintã. Am cãutat cãrarea spre o viatã mai bunã, dar fãrã cunostiintã, drumul a fãcut o cotiturã bruscã din care nu vãd cum m-as putea întoarce inapoi la lumea visatã de mine pe Podul Grant.
Oameni, dati-mi înapoi lumea visatã!
Pt Observatorul nostru
David Kimel / Toronto
|
David Kimel 5/30/2021 |
Contact: |
|
|
