Scrisoare pastorală
Hristos a Înviat!
Vestitoarele Învierii. Femeile mironosițe au fost cele dintâi care au aflat de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În Sfintele Evanghelii, cea dintâi menționată între aceste femei este Maria Magdalena, ,,cea din care Iisus scosese șapte diavoli”, adică avusese șapte patimi sau vicii. Unul dintre aceste vicii știm precis că fusese desfrâul.
Femeile mironosițe au dus vestea Învierii la Sfinții Apostoli, care ședeau ascunși în case, cu ușile încuiate, așteptând dintr-un moment în altul să fie și ei arestați, judecați și condamnați, ca și Învățătorul lor.
Femeile mironosițe răspândesc vestea Învierii și în Ierusalim. Ele treceau neobservate. Nimeni nu le băga în seamă, nimeni nu le interzicea să se deplaseze prin oraș, iar cele spuse de ele erau socotite de către autorități ,,taclale ”.
Nu era întâmplătoare prezența femeilor dis-de-dimineață la mormântul Mântuitorului; nu era întâmplător faptul că ele deveneau cele dintâi vestitoare ale Învierii. Lucrarea lor se înscria în planul divin al mântuirii neamului omenesc.
Ca să înțelegem mai bine importanța acestui fapt, să ne amintim că în vremea Mântuitorului, în Imperiul Roman cât și la celelalte popoare, femeia era o prezență ascunsă în spatele bărbatului. Nu avea același statut cu sclavul, dar avea dreptul să se manifeste într-un cerc foarte restrâns. Ea era cea care asigura perpetuarea speciei, adică aducerea pe lume a pruncilor; ea era cea care trebuia să crească și să educe copiii, cea care asigura menajul familiei, cea care oferea plăceri bărbatului. Nu avea dreptul la învățătură, nu avea dreptul să ocupe funcții în stat. Era socotită o ființă inferioară în raport cu bărbatul.
Creștinismul revoluționează mentalitatea vremii în multe privințe, dar în special în ceea ce privește importanța femeii și egalitatea cu bărbatul.
Noul Testament ne descoperă pe Sfânta Fecioară Maria, din care se întrupează mai presus de înțelegerea minții noastre însuși Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Ea este mereu alături de Domnul Iisus, de la Naștere până la Înălțare, se bucură de bucuriile Lui, se întristează de necazurile Lui și are inima zdrobită, când îi vede suferințele și moartea. În activitatea pământească a Mântuitorului apar multe femei. Unele se roagă pentru vindecarea propriilor boli, altele pentru vindecarea celor dragi ai lor, unele îi ung picioarele cu mir de mare preț și I le șterg cu părul capului lor, altele discută cu Iisus lucruri de teologie profundă. Mântuitorul are grijă de fiecare dată să le dovedească Sfinților Apostoli și celor prezenți că aceste femei sunt capabile să înțeleagă adevăruri profunde, că sunt în stare să gândească rapid și să dea răspunsuri geniale, că au credință puternică, sentimente și trăiri superioare.
Noul Testament și întreagă istoria creștinismului reabilitează pe deplin femeile și le pun pe picior de egalitate cu bărbații. Nu se exagera, ci doar se redescoperea un adevăr pe care-l vedeau mulți, dar nu puteau să-l afirme. Istoria a dovedit cu prisosință adevărul învățăturii mesianice. Mii de femei au fost în stare să sufere chinuri pentru credința lor și învățătura Mântuitorului. Unele au fost bătute sălbatec, altele aruncate în temnițe, altele condamnate la moarte. Numai Dumnezeu știe numărul femeilor care s-au jertfit pentru Hristos, care au devenit astfel sfinte. Numai Dumnezeu știe numărul și numele celor care s-au îngrijit să dea o educație aleasă copiilor lor, făcând din casa și din familia lor adevărate crescătorii de sfinți. Numai Dumnezeu știe pe cele care s-au făcut luntre și punte să nu li se destrame familiile, pe cele care au dus crucea văduviei cu cinste și demnitate, pe cele care au adus pe lume copii și i-au socotit ca pe un dar divin. Dumnezeu știe pe cele care au contribuit cu mai mult sau mai puțin la construirea de biserici, școli, spitale, așezăminte culturale și sociale, pe cele care au contribuit la menținerea păcii în lume. Dumnezeu știe pe cele care și-au topit tinerețea și viața la locul de muncă, trudind din greu să-și hrănească familia, să aducă un plus de bine în lume. Numai Dumnezeu știe câtă greutate au avut lacrimile mamelor aflate la căpătâiul copiilor lor suferinzi, muribunzi sau morți, lacrimile mamelor, soțiilor, surorilor, fiicelor și iubitelor celor plecați pe front pentru apărarea Patriei. Numai Dumnezeu știe câtă putere are credința, nădejdea și dragostea celor care se roagă pentru binele familiilor lor, pentru reușita în viață a copiilor lor, pentru îndepărtarea patimilor de tot felul din viața celor dragi ai lor.
În semn de respect față de femeia creștină dintotdeauna, Biserica a rânduit ca a treia Duminică după Paști să fie dedicată în întregime femeilor mironosițe și prin aceasta femeii creștine în general.
Chiar și numai atât dovedește superioritatea învățăturii creștine.
*
Cuvinte părintești. Redăm mai jos un prim fragment din Pastorala de Paști – 2021 a Inaltpreasfințitului Ioan Sălăjean, mitropolitul Banatului: ,,Să dăm slavă Bunului Dumnezeu, Care, prin sfintele slujbe, ne-a învrednicit să fim lângă Fiul Său Cel iubit, când Și-a desăvârșit drama prin care a mântuit lumea. Aceste ultime zile din viața Lui pământească au pricinuit întristare Maicii Sale Preacurate, Sfinților Apostoli și ucenicilor, dar și îngerilor. Am putea spune: Întristatu-s-au cerul și pământul. Cutremuratu-s-a iadul întru adâncul său. Omul asistă neputincios la desfășurarea acestei drame unice în conținut și una pe scena creației. Păcatul l-a dus pe om în robia întunericului.
Hristos n-a așteptat pe Cruce să fie salvat de ucenici. Fiul lui Dumnezeu știa că a venit să-i salveze pe ei și pe noi, cei de azi, dar și pe cei de mâine. Hristos n-a strigat pe Cruce: Salvați-Mă!, ci: Vă iert și Mă voi sui în Cer să vă împac pe toți cu Tatăl.
În Ghetsimani, Hristos le spune Apostolilor, înainte de marea Sa rugăciune: „Întristat este sufletul meu până la moarte” (Matei 26, 38). Iată ce a făcut omul căzut în păcat: L-a întristat pe Dumnezeu! Oare, până când Îl vom mai întrista pe Dumnezeu cu păcatele noastre?! Ne înșelăm, fraților, crezând că pe Dumnezeu Îl putem condamna pe veci la întristare. Oare, nu mai este iubire, nu mai este lacrimă de pocăință?
Iubirea este lacrima lui Dumnezeu care a căzut peste om; este sângele vărsat de Hristos pentru noi. Iubirea este fecioara care își caută Mirele Care S-a răstignit pentru ea. Pe Cruce, Hristos a murit moartea.
Noi L-am pus pe Cruce, iar El ne-a pus atunci pe aripile veșniciei. Cum știe Dumnezeu să răsplătească omului: omul Îi dă Crucea, iar Dumnezeu, veșnicia!
Crucea n-a putut opri iubirea lui Dumnezeu, iubirea trece dincolo de Cruce. Dumnezeu, chiar și atunci când este întristat, iubește. Eu, când sunt întristat, urăsc, hulesc și judec.
Doamne, mai varsă o lacrimă peste ale noastre inimi să se umple de iubire!
Întristată este lumea azi, dar prin credință „întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20), așa le grăia Hristos Apostolilor Săi. Cred că acest cuvânt ni l-ar da și nouă azi, mai ales celor din ale căror familii au plecat mamă, tată, frați, prieteni.
Dumnezeu să preschimbe întristarea din inimile frățiilor voastre, așa cum a preschimbat întristarea care a fost în inima Maicii Domnului, a Sfinților Apostoli și a ucenicilor, după Cruce, piroane și cununa de spini.
Iubiților, sfânta lumină pe care o primiți este parte din bucuria pe care au primit-o femeile mironosițe, când s-au dus la Mormânt să-L caute și să-I ducă mir lui Hristos, Mirelui Ceresc: „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă!” (Matei 28, 9). În taina sfintei lumini se ascunde iubirea lui Hristos. Dumnezeu ne întâmpină și la acest Praznic mare cu lumină, întru care sălășluiește iubirea Lui față de om, coroana creației Sale.
Omul este nu numai rodul înțelepciunii lui Dumnezeu, dar și al iubirii Sale. Iubirea lui Dumnezeu iartă inima împovărată și smerită și transcende chiar și moartea. Să nu-ți fie teamă de iubire și de moarte. Iubește și iartă, iar moartea nu te va atinge. Există în Cer o casă în care domnește iubirea. În acea casă este așteptat să vină omul care, în această lume, caută o singură comoară: pe Hristos.
Iubiți mei frați, în existența noastră pământească nu putem pune în paranteză sufletul. La sfârșitul vieții, unii frați creștini zic: Ce a fost aceasta? Înseamnă că au trăit ca o nonprezență pe acest pământ, neștiind că mormântul este casa vremelnicei veșnicii.
Fraților, noi, românii, nu ne-am extins în istorie pe orizontală, ci în Sus și nu am încercat să ne înveșnicim în piramide, ci în biserici și în mănăstiri. Biserica este semnul că neamul nostru se află pe aripile veșniciei, iar nu pe cele ale morții și că am fost zidiți la rândul nostru spre nemurire. Chiar și atunci când am fost trași pe roată în istorie, ca neam, Hristos a sfărâmat roata și ne-a ajutat să ne ducem crucea neamului până la Golgota cea de Sus. Hristos, pe Cruce, Horea, pe roată; Hristos, pe Golgota, Horea, în Apuseni.
Prin Jertfa lui Hristos vom dobândi Împărăția bucuriei lui Dumnezeu.
Prin suferință vom păstra Carpații, casa vremelniciei noastre pe acest pământ(Va urma)..
*
Popas de har. Redăm o poezie cu acest titlu aparținând poetei Hojda Alexandra Ligia:
,,A fost un Rug. Un foc nemistuit
Și un Horeb dincolo de pustie...
Când peste grele lanțuri s-a vestit,
Întâia dată, Noul Răsărit
Al izbăvirii,-n tainică solie.
Un miel junghiat. Cu sânge-nfierată
E-a dezrobirii aprigă sentință.
În rana lui a fost răscumpărată
Străvechea lume, din osânda toată,
Ca punte spre o altă biruință.
Întâiul Paște. Lanțul egiptean
Se prăbușea-n înșiruiri de ape...
Străluminând urziri cerești de har,
Când, peste-al veacurilor lung coșmar,
Un nou șuvoi, din Rug, o să ne-adape.
A fost o cruce... Și pe ea, un Miel
Și-a așternut făptura spre junghiere.
Din rana Lui a curs și leac, și semn,
Cu sânge, când mi-a scris, murind, pe lemn,
A jertfei Sale nouă înfiere.
Noul Adam. Cel fără de sfârșit
Sorbea, în cuie prins, a lumii fiere...
Dar nu de cuie a fost, atunci, zdrobit,
Nici de o lance sură-nlănțuit,
Ci eu i-am fost și moarte, și durere.
Al meu păcat. Destinul meu fugar,
Rătăcitor pe culmi închipuite,
El i-a fost straja biciului roman,
Cu preț de sânge, când mi-a dat în dar,
Limanuri noi, în cerurile sfinte.
Fost-au milenii. Omul, în păcat,
Își poartă peste vremi vremelnicia.
Uitând că pentru vina lui s-a dat,
La ceas sortit, un Miel nevinovat,
Ca să-i coboare-n suflet... veșnicia.
Popas de har. La ușă încă-ți bate,
Nu pregeta să îi asculți chemarea!
În glastră timpul e pe terminate...
Și-n Rug nemistuit încă-s păstrate
Prin jertfa Sa, și mila, și iertarea”
*
In memoriam: Tudor Arghezi(I). Tudor Arghezi(1880-1967) a fost un colos al literaturii române. A scris mult. Alături de poezie a scris numeroase articole, romane, schițe, piese de teatru, povestiri pentru copii. La început a fost călugăr, dar, din cauza lipsei de tact a unui ierarh, a fost jicnit grav și a părăsit viața monahală. A fost o personalitate foarte controversată de contemporanii săi, dar și incomodă pentru mulți.
Pe Tudor Arghezi n-am avut bucuria să-l cunosc personal, dar am aflat de la terțe persoane anumite aspecte din viața lui, care merită să fie consemnate. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt pentru prima dată așternute pe hârtie.
La 26 aprilie 1984, la Cofetăria ,,Crinul” din Tr. Severin, eram împreună cu Domnul Virgiliu Tătaru, reprezentantul cenzurii în județul Mehedinți, Domnul Prof. Mite Măneanu, bibliotecar la Biblioteca Județeană și Părintele Pr. Nicolae Jinga, pe atunci secretar la Protoieria Tr. Severin. Printre altele, Domnul Virgiliu Tătaru ne-a relatat mai multe amintiri ale sale din anii studenției. Unele s-au referit și la Tudor Arghezi. Așa bunăoară, cu prilejul Sărbătorilor Crăciunului și Anului Nou, un grup de studenți din care făcea parte și dumnealui, mergeau cu colindul și cu plugușorul pe la profesori și diferite personalități ale culturii române.
La Arghezi au fost primiți cu răceală. I-au urat maestrului multe și bune, dar el a rămas ca gheața la urările lor și parcă enervat că fusese deranjat. La sfârșit, băieții așteptau să fie răsplătiți cu bani, așa cum primeau de la alții, pentru a avea apoi ce bea o săptămână la berăria ,,Gambrinus” de lângă Cișmigiu. Fiica lui Arghezi, Mitzura, a venit cu o tavă de covrigi și i-a invitat pe colindători să ia câte unul. Dezamăgirea acestora a fost generală, dar n-au avut încotro. Tudor Vianu era spirit academic, tip occidentalizat, foarte grav, corect. Întotdeauna le dădea câte 200-300 lei. George Călinescu, după ce-i asculta zicând o cântare sau două dintre cele pregătite de ei, îi oprea și le cerea să-i cânte colinde religioase și laice din zonele din care ei veneau. Sadoveanu căuta să se descotorosească repede de ei și era foarte zgârcit.
Tudor Arghezi avea un prieten, redactor-șef al unui ziar din București. Virgiliu Tătaru nu a spus nici numele persoanei respective, nici al ziarului. Când era sărac, la începuturile sale, Arghezi o ducea bine cu redactorul respectiv. Când avea nevoie de câte o poezie sau articol, redactorul îi dădea telefon lui Arghezi, îi spunea despre ce este vorba, cât de mare trebuie să fie materialul și când trebuie să i-l predea. Arghezi se executa repede și era foarte punctual. Dreptul de autor era foarte searbăd, dar el se mulțumea și pe atât. Când i-a venit însă apa la moară lui Arghezi și a prins cheag, redactorul-șef cu pricina i-a cerut un material. Arghezi a răspuns prompt: ,,- Dar mie cât îmi dai?” ,,- Atât!” i-a răspuns redactorul. ,,- Fără suma de… nu scriu o iotă!” Era de nerecunoscut.
Arghezi nu-l suporta pe Sadoveanu. Când s-a pus problema reeditării operei lui Sadoveanu, Arghezi nu avea voie să publice. Pentru operele sale, Sadoveanu a primit 9.000.000 lei. Volumele îi apăreau unul după altul. Când a fost și Arghezi scos de la naftalină, un redactor a pus problema publicării integrale a operei lui. Propunerea s-a aprobat și redactorul a mers la Arghezi să-i ducă vestea. După ce a aflat despre ce-i vorba, Arghezi a întrebat: ,,- Dar mie cât îmi iese la treaba asta!” ,,- Maestre, după calculele ce le-am făcut, v-ar ieși cam șapte milioane!” ,,- Dar porcul ăla (Sadoveanu – n.n.) cât a luat?” ,,- Dânsul a luat nouă milioane, însă la dânsul a fost vorba de proză și a avut mult material!” ,,- Nu știu, fără nouă milioane nici nu stau de vorbă! Faceți ce știți și scoateți-mi banii!” A plecat redactorul, au socotit, au socotit și până la urmă au găsit o modalitate să facă formatul mic la volumele lui Arghezi de Scrieri, cu hârtie groasă, filigranată, pentru a pune prețuri mari și a scoate astfel banii maestrului. I-au dat până la urmă nouă milioane și lui și astfel a fost de acord cu publicarea.
Virgiliu Tătaru ne-a povestit un alt amănunt interesant. Era la comemorarea a 80 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu. La Academia Română, în ședința festivă, a vorbit G. Călinescu. După ce și-a ținut discursul, Călinescu s-a dus și i-a sărutat mâna lui Sadoveanu. După câteva luni, a avut loc și festivitatea sărbătoririi lui Tudor Arghezi. La el a vorbit Geo Bogza, cel care îl idolatriza pe Tudor Arghezi. După ce și-a terminat cuvântul de elogiere, Geo Bogza a vrut să facă același gest, pe care-l făcuse cu câtva timp în urmă G. Călinescu. Tudor Arghezi l-a oprit la distanță și i-a spus: ,,- Dragă Geo, stai! Să nu faci ce a făcut porcul de Călinescu!”(Va urma)
*
File de jurnal – 30 August 1982. ,,Ieri dimineață, după ce am făcut pomenirile cuvenite la Bârda și Malovăț, am plecat din nou la Schitul Topolnița. Am ajuns la Sfânta Evanghelie de la Liturghie. Se făcuse Sfântul Maslu și Aghiasma. Am slujit în continuare cu Părintele Caliopie Georgescu și Părintele Matei Gheorghe. Părintele Caliopie a vorbit mult și frumos la predică. Are talent oratoric și cunoștințe religioase. Mi-a plăcut comparația pe care a făcut-o în ,,aplicare”, că pentru fiecare dintre noi conștiința este un Sfântul Ioan Botezătorul întemnițat.
După slujbă am stat cu călugării la masă. A fost o masă plăcută și modestă, cu sărmăluțe, ardei, fasole, pește și lubeniță. De la mănăstire am plecat cu Părintele Caliopie și cu toți călugării de la Lainici și Cozia(cinci la număr). Călugării mergeau cu un ,,ARO”, proprietatea mănăstirii Cozia. Conducea un călugăr, fost mecanic auto. Am mers la Malovăț, unde s-au minunat de lucrările de acolo. Părintele Caliopie m-a îndemnat să-i dau lui Ivănescu oricât, numai să termine lucrarea. ,,- Toți pictorii sunt nebuni, s-o știi de la mine!” mi-a spus dânsul. Am mers apoi la Bârda și i-am ospătat ca la zi de post cu ciorbă de zarzavaturi, fasole bătură, ardei umpluți, zacuscă, prunată, struguri și apă rece. Ne-am despărțit în relații cordiale.
Seara m-am dus la nedeie la Bâlvănești. L-am luat cu mine și pe vărul meu Bibică. Face armata în județul Hunedoara, la serviciul ,,securitate”. Aparține de Ministerul Afacerilor Interne, nu de Ministerul Apărării Naționale. Până la Bâlvănești mi-a povestit despre câteva din acțiunile la care a participat.
Una dintre acțiuni a fost în vremea grevei de la Motru. În timp ce miliția se străduia să facă ordine în oraș, armata căptușea pădurile din jur, așteptând doar ordin pentru a interveni.
Altă acțiune a fost la Timișoara. Despre asta am mai scris, bazat pe alte surse. Doi studenți au furat de la un post de miliție din județul Hunedoara două arme și cartușe. Au ajuns la Timișoara cu un autobuz și acolo au amenințat șoferul și pasagerii, cerându-le să-i ducă la aeroport. Între timp, trupele de intervenție, care-i urmăreau din aproape, i-au somat. Au declarat că dacă nu li se va pune la dispoziție un avion cu care să plece în străinătate, vor împușca toți pasagerii din autobuz. Soldații au tras în roțile autobuzului. Șoferul le-a spus studenților că nu mai poate merge cu roțile dezumflate. I-au ciuruit capul cu gloanțe. S-a iscat o mare învălmășeală. Pasagerii au încercat să-i imobilizeze, în timp ce soldații luau autobuzul cu asalt. Au căzut victime nouă civili și șapte soldați. Abia când au terminat cartușele teroriștii s-au predat. Erau ca doi copilandrii îngroziți. Au fost luați de trupele județului Hunedoara. Pe o câmpie pustie, între două localități, au oprit mașinile și le-au scos cătușele. Colonelul Vasile, care conducea operația, le-a spus: ,,- Sunteți liberi!” Au plecat clătinându-se. S-au depărtat vreo două sute de metri, dar pe acest traseu au făcut mai bine de o jumătate de oră. Era o așteptare chinuitoare și pentru teroriști și pentru executori, era momentul marilor treziri. La un moment dat s-a ordonat tragerea și cei doi au fost sfârtecați ca niște zdrențe. Până azi se știe însă că au fost arestați și că așteaptă să fie judecați!
Nedeia la Bâlvănești a fost frumoasă, deși a început târziu. A participat mult tineret și hora a fost foarte însuflețită. Când s-a întunecat, au intrat în cămin și au continuat distracția. Eu am plecat acasă.”
*
*
Zâmbete. ☺Pictorul Corneliu Baba pictase un tablou în care era președintele Nicolae Ceaușescu și soția sa. Sub picioarele Elenei Ceaușescu, pictorul se semnase: ,,C. Baba”. Tabloul a fost expus la Muzeul de Artă. Cine-l vedea, nu putea să se abțină să nu citească ,,Ce Babă!” și să izbucnească în râs. Binevoitorii au comunicat imediat unde trebuia. Tabloul a dispărut, iar lui Corneliu Baba i s-a interzis câțiva ani să mai expună tablouri la muzee și expoziții. Să se învețe minte!
☺ Într-un sat din Gorj a murit o bătrână. S-a organizat înmormântarea, conform tradiției. Când a fost să bage sicriul pe poarta cimitirului, din cauza unei neatenții a oamenilor care-l duceau, acesta a fost lovit de stâlpul porții. Din cauza izbiturii, femeia și-a revenit din moartea aparentă(letargia) în care se afla. Lumea s-a speriat și a fugit, ,,moarta” s-a sculat și a plecat acasă. A mai trăit vreo trei-patru ani, apoi a murit. De data asta definitiv. Moșul a organizat din nou înmormântarea babei. Când au ajuns la cimitir, moșul s-a așezat la poartă și, foarte agitat și îngrijorat, îi avertiza pe cei ce duceau sicriul: ,,-Fiți atenți! Fiți atenți! Să nu cumva să loviți stâlpul!” Știa el ce știa!
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! Hristos a înviat!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 5/26/2021 |
Contact: |
|
|
