Panopticum : Dintr-ale sufletului
Sunt departe de a fi un candidat la sfintenie. Însă am depăsit recent vârstele atinse în trecut de toti strămosii mei cunoscuti si pisăloage semnale biologice îmi amintesc zilnic că “funia mea se apropie inexorabil de par.” Este firesc deci să mă gândesc, câteodată cu oarecare aprehensiune, la momentul când presupun că mi se va cere socoteală nu numai pentru faptele săvârsite sau plănuite, dar si pentru cele neîmplinite. Întreprindere oricum delicată, în care până si lectura bibliei nu ajută întotdeauna, deoarece chiar si pronuntiile Învătătorului, în mod voit codificate, se pretează adesea la felurite interpretări.
De pildă parabola despre muncitorii din vie. Povestea pare simplă. Proprietarul viei merge dis-de-dimineată în târg si tocmeste muncitori cu un dinar pentru ziua de muncă. La prânz si apoi în cursul după-amiezii, aduce încă trei grupuri de lucrători ce până atunci trândăviseră la umbră, iar cu putin înainte de terminarea lucrului mai angajeaza un ultim grup de muncitori. Surprinzător, în final toti pălmasii, începând cu ultimii primesc, asemenea celor ce trudiseră de la revărsatul zorilor, câte un dinar fiecare.
Cum pare firesc la prima vedere, cei ce au lucrat ziua întreagă socotesc nedrept ca eforturi inegale să fie răsplătite identic.
Ei au sperat la un plus fată de ultimii veniti si cârtesc împotriva proprietarului, socotindu-se înselati. Dar stăpânul vede lucrurile altfel.”Prietene,” spune el unuia dintre nemultumiti ”nu-ti fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine pentru un dinar?... Au nu se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele?”
Mărturisesc că mi-au trebuit mai bine de saizeci de ani ca să-mi însusesc mesajul Lui si încă nu sunt sigur că am reusit pe deplin. Acum însă, cel putin accept că nu am dreptul să judec generozitatea divină si nici să mă plâng că primesc mai putine binefaceri ori mai multe necazuri decât muritori “mai putin merituosi decât mine.” Într-adevăr ce drept am eu să judec cum îsi împarte proprietarul bunurile sale? Dar un prieten canadian m-a contrazis vehement. După el morala ar fi alta. “Indiferent cât de păcătos trăiesti este destul ca odată cu ultima suflare să te căiesti si vei fi tratat de Judecătorul Suprem la fel ca neprihănitii,” m-a asigurat el. Se poate. Dar eu mă îndoiesc sincer că blândul Iisus, desi ne-a avertizat că Tatăl ceresc “face să răsară soarele si peste cei răi si peste cei buni,” a intentionat să ne recomande un mod atât de ieftin de-a smecheri pe Creator. De altminteri pocăinta si iertarea nu garantează neapărat fericirea eternă. Faptele rele pot eventual să fie iertate, iar cele bune recunoscute, dar timpul curge peste noi ca un fluviu si nu putem merge înapoi ca să le stergem urma, deoarece într-un fluviu nu poti să te scufunzi de două ori în aceeasi apă. S-ar zice că faptele noastre rămân vesnic în arhiva lui Cronos.
Pentru oricine examenul sufletesc, penitenta si păcatele sunt preocupări notoriu lipsite de veselie si în epoca post-modernistă, dominată de relativismul libertarian, multi cred că răstălmăcind spusele Mântuitorului sau ajustând după plac principii etico-morale propovăduite de El vor reusi să-si adoarmă constiinta. Dacă nu esti în stare să sari, scoboară stacheta si prin sofisticării potrivite convinge pe cei multi să fie cu totii satisfăcuti si campioni. Este oare posibil?
Iar dacă este, ce pret are însăsi viata într-o lume lipsită de valori adevărate? Aici conducătorii politici ar trebui să ne îndrume. De altminteri Declaratia de Independentă a Statelor Unite din 1776, model adoptat în lumea noastră ca bază pentru multe constitutii si declaratii referitoare la drepturile umane, a formulat limpede în preambul că:
“Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toti oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrati de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viata, Libertatea si căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, ale căror puteri îsi au izvorul numai în consimtământul celor guvernati.”
Aceste cuvinte, datorate după unii autori lui Benjamin Franklin, afirmă fără dubiu că drepturile fundamentale enumerate sunt intrinseci naturii umane si trebuiesc tratate ca atare. Ele nu sunt elemente de doctrină religioasă sau politică ci rezultă din legile naturale de bază din care ratiunea a dedus răspunsuri pentru diverse probleme morale, cum ar fi de pildă omuciderea, cinstea, etc. Din ordinea în care au fost incluse în Declaratie, reiese clar că dreptul la viată este fundamentul tuturor celorlaltor drepturi. Fără garantarea dreptului la viată orice discutie despre drepturi este superfluă.
Declaratia proclamă de asemenea că fiecare fiintă omenească posedă aceste drepturi fundamentale, iar stiinta a stabilit că viata omenească începe în momentul fertilizării ovulului de către spermatozoid. Ignorarea intentionată a acestor adevăruri si legislatii contrare vietii au provocat recent deprecierea periculoasă a acesteia.
Eugenia si euthanasia, condamnate la finele celui de-al doilea război mondial la Nuremberg, au reapărut deghizate ca initiative filantropice si au fost legalizate recent în tări care au sacrificat sute de mii de oameni într-un război menit să stârpească definitiv asemenea crime împotriva umanitătii.
Dar cum poate să se disculpe la judecata de apoi un păcătos mărunt când timp de cincizeci de ani urmasi ai semnatarilor susnumitei Declaratii au promovat pe pământul tuturor libertătilor, prin vorbe si fapte, legi responsabile pentru uciderea a 60.000.000 de nenăscuti?
Mai multi decât numărul persoanelor mature căsăpite aiurea de Stalin.
Fără să uităm că ultimul dintre presedinti, practicant al unui crestinism sui generis, oferă sute de milioane de dolari natiunilor sărace cu conditia să participe la hecatombă.
Gabriel Watermiller B.C.
|
Gabriel Watermiller 5/24/2021 |
Contact: |
|
|
