Experienta Canadiană : Primele Natiuni - Contactul European cu Prezentul
Potrivit descoperirilor stiintifice, vânătorii nomazi din Siberia epocii de piatră au traversat pământul Bering si au migrat în America acum 15-20.000 de ani. În anii 1000 era noastra, prin ocuparea cu Inuiti a teritoriilor Arctice suerioare, toată Canada de azi era, cel putzin rarefiat, locuită. Afară de scurtele vizite ale Vikingilor cam cu cinci secole înainte, contactul European al Nativilor a început în 1534, când exploratorul francez Jacques Cartier a intrat în golful St. Larent în drumul său spre China.
În acel timp, majoritatea aborginalilor erau vânători-culegători organizati în unităti familiale extinse sau în bande bine adaptate vietii în sălbăticie, care i-au descurajat pe primii exploratori si colonisti francezi si englezi. Aceste mici comunităti functionau împreună cu alte comunităti similare ca organizare socială si economică, formând ceea ce europenii nou veniti au numit triburi. Principalele societăti colonizate au fost confederatiile “Iroquois” si “Wendat” (Huron) ale regiunii marilor lacuri, care practicau agricultura si erau mult mai organizate politic si militar decât vecinii lor care trăiau deja pe coasta Pacificului.
Intial, colonizarea s-a produs încet, contactul fiind initiat de cererea europenilor pentru blănuri, mai ales cea de castor, foarte pretuită. Acest comertz a initiat explorări, legături economice mutual profitabile si un intens schimb cultural. Desi aboriginalii intrati în comertul de blănuri au pierdut până la urmă mare parte din independentza lor si au fost expusi si la epidemiile unor boli europene, comertul propriuzis a depins de mentinerea bunelor relatii dintre cele două grupuri si i-a încurajat pe aboriginali în a-si păstra traditiile vietzii lor.
Între anii 1600 si 1800, coloniile britanice si franceze din estul Canadei au fost implicate în ciocniri imperiale europene. Societătile aboriginale nu erau străine de diplomatie si conflicte, iar aceste războaie importate, alături de lupta pentru controlul comertului de blănuri, s-au suprapus peste rivalitătile traditionale. Mentinerea independentzei si modul de viatză i-au dus pe aboriginali în război, dar europenii i-au curtat activ ca aliati militari. “Iroquois”-ii în particular s-au dovedit adversari ai noii Frante si, mai târziu, valorosi aliati ai britanicilor contra americanior. Totusi, cu trecerea ultimei amenintzări militare a Canadei din 1814 si noul accent pus pe colonizarea agricolă, valoarea nativilor pentru colonizatorii europeni a scăzut considerabil. N-a mai contat că acest concept European al pământului apartinând poporului era imposibil de reconciliat cu conceptul aboriginal al poporului apartinând pământului, venirea masivă a colonizatilor britanici în Upper Canada (sudul Ontario-ului) necesita ca ei să intre în teritoriul traditional.
Cum relatia de putere a evoluat inegal, tratatele au desfiintzat titlul de aboriginal, lăsând nativii cu rezerve mici si, păstrându-se cu atmosfera paternalistă si rasistă a acelor vremuri, transformându-le în sectiuni ale statului pentru a fi civilizate de bisericile crestine. În continuare, scopul asimilării culturale a fost insistent urmărit, dar cu rezultate tragice.
La sfârsitul anilor 1800, colonia s-a mutat în vastele preerii vestice, repetând acest proces, care, în timp, a fost urmat si în nord. Desi rebeliunea nord-vestică (1885) a fost o exceptie notabilă, rezistentza organizată a fost rară deoarece conducătorii primelor natiuni doreau să se plieze schimbărilor, pe care le recunosteau ca fiind inevitabile. Testul aranjamentelor prin tratate urma să se vadă din felul cum Canada ar fi onorat spiritual lor, test pe care, din păcate, guvernul federal l-a ratat cu regularitate.
În ciuda serviciului loyal din ambele războaie mondiale, marginalizarea primelor natiuni de către societatea largă canadiană s-a adâncit în prima jumătate a secolului 20. În ultimele decenii, cresterea populatiei (după un declin de generatii) combinată cu valori sociale luminate recunoscând relele rasismului si sensul crescut al identitătii si determinării de a se face auziti ale aboriginalilor au adus schimbări pozitive. În 1960 li s-a acordat, în fine, cetătzenie completă.
În 1969, efortul de a crea egalitate prin abolirea statutului de “Indian” în lege a dus la opozitia Primelor Natiuni la ceea ce majoritatea au respins, considerându-l pur si simplu un nou val de asimilare deghizată ca “reformă”. Sub conducerea a ceea ce va deveni ulterior “Assembly of First Nations” (Adunarea Primelor Natiuni) a urmat o campanie pasnică, dar hotărâtă, de a restabili drepturile care lipseau si de a căpăta altele noi si importante, fie prin justitie, fie prin negocieri directe cu guvernul federal. Printre acestea au fost o serie întreagă de cereri de pământ, promitzând auto-suficientză economică, recunoasterea tratatului si drepturilor aboriginalilor în constitutie (1982), crearea marelui teritoriu inuit Nunavut (1999) si unele măsuri de redresare a abuzurilor culturale si ale altor abuzuri din sistemul scolar rezidential (2007).
Astăzi, Primele Natiuni si cei cu sânge amestecat (Métis) reprezintă aproape cinci procente din populatia Canadei si participă în viatza natională mai mult ca niciodată. Cu toate acestea, mult prea multi se sting în sărăcie, lipsă de sănătate si fără sperantză, marginalizati în izolate comunităti fie urbane, fie în rezervatii.
Bătălia pentru egalitate totală rămâne a fi câstigată.
Episodul următor: Colonizarea Canadei- Noua Frantă, “Upper Canada” (Ontario) si Preriile
|
de Pat Brennan 5/23/2021 |
Contact: |
|
|
