Omul cu liceu
Abia astăzi, când privesc înapoi la copilăria mea, petrecută într-o urbe transilvană ruptă parcă din atlasul ilustrat al popoarelor lumii, realizez cât de mult contează faptul că am crescut înconjurată de oameni de naționalități și confesiuni diferite. Contactului timpuriu cu limbi și culturi multiple îi datorez comportamentul meu firesc de astăzi, lipsa de inhibări când se ântâmplă să mă aflu undeva în afara României. Niciodată nu m-am simțit stingheră printre oameni, pentru simplul fapt că, prin naștere, am fost mereu o străină printre străini. Ba chiar mai mult, evit intoleranța celor care se feresc de tot ce nu cunosc. Să refuz ceva până nici nu-l încerc? Exclus! Cu atât mai interesant devine, cu cât e mai nou, nu?
Revin însă la copilărie. O simplă privire aruncată străzii pe care am crescut spune mai mult decât o mie de cuvinte. Aveam ca vecini medici și ofițeri, un polițist, un profesor, dar și ciobani, un șofer de camioane, muncitori de fabrică, o brutăriță, fără a mai pune la socoteală cizmarul, tăbăcarul, stuparul, electricianul, blănarul, țăranul și farmacistul. Am enumerat numai o parte din meseriile celor pe care mi-i mai amintesc, căci strada era foarte lungă, ca mai toate străzile de prin Ardeal, iar cartierul purta numele emblematic de „Lumea Nouă”.
Ne înțelegeam într-o limbă poliglotă stâlcită, pe care toată lumea o privea ca pe ceva perfect normal. Universul nostru de „copii teribili” nu făcea multă atingere cu cel al adulților. Ei își vedeau liniștiți de treburile lor, noi de ale noastre. Câte un „om mare” arunca la răstimpuri câte o privire de control pe stradă, dar pentru noi era clar că ea ne aparținea.
Ne jucam români cu sași, ne-sași de prin austria cu unguri și evrei, plus combinații din toate acestea. Aveam printre noi chiar și italieni, rămași pesemne de pe urma naționalizării fabricii de cherestea Feltrinelli. Capac ne puneau reprezentanții unei minorități tuciurii vivace, cu origini controversate, pe care tata îi poreclise „francezi”. Evita astfel să-i jignească, făcând onoare nu doar meseriei sale de dascăl, ci și „francezilor” înșiși, care se simțeau înnobilați prin atenția acordată.
Dar tata nu era doar dascăl. Mai toți îi spuneau „Domn´ director” iar când ajungeau să-l cunoască mai bine îi spuneau pur și simplu „Omu”. Porecla i se trăgea de la obiceiul de a-și chema elevii năzdrăvani strigînd la ei: „OMULE!”. Făcea aluzie la o anecdotă cu Schopenhauer, care se pare că ar fi avut o cățea la care ținea foarte mult, botezată Wanda (cuvânt derivat din hebraică, însemnând puritate, curățenie). Ori de câte ori ea avea un motiv s-o laude, o striga pe numele ei cel frumos, dar când o certa îi spunea simplu „Omule!”.
La fel ca Schopenhauer, și tata era convins că „pe măsură ce cunoști mai bine oamenii, ajungi să admiri tot mai mult animalele”. Ne sfătuia să valorăm just veselia cu care îți iese în întâmpinare câinele, la întoarcerea acasă. Nimic nu egalează sinceritatea unui cățel care latră fericit și dă din coadă în semn de bucurie. „Dacă însă vezi un om ieșindu-ți în cale cu același elan nestăvilit”, obișnuia să ne prevină tata, „tu fii convins că nu e sincer.” „Nu te feri, ci mai bine fugi cât vezi cu ochii, că sigur vrea ceva de la tine ”, adăuga.
Lecția o învățasem bine, dar lui nu i-o aplicam. Dimpotrivă, cum prindeam de veste că se apropia tata de casă (avea grijă cățelul să ne anunțe), o zbugheam în drum, gata să-l tragem de limbă și să aflăm povești savuroase. Porecla Omu i se potrivea mănușă, așa om era la toate, cu bune și rele. Cred că de aceea a fost pretutindeni îndrăgit.
„Vine Omu!“ putea însă să mai sune și a alarmă, pe coridoarele liceului, unde bicherii mai stăteau de șase. În ciuda faimei sale de bonom, îi știau și de frică. Fugeau prin clase și se așezau în bănci, prefăcându-se cuminți, dar în realitate erau mai degrabă curioși. Nu întodeauna erau inofensivi...
Într-o zi, unul dintre pezevenchi s-a apucat să meșterească pe la tabloul de deasupra cancelariei, scobind taman ochii „conducătorului iubit”. Nefiind nimeni de față, n-avu cine să ... prindă orbul și să-i scoată ochii. Omu descoperi primul boroboața, în timp ce-și făcea tura de cu seară, înainte de a încuia școala.
Gânditor își îndesă legătura grea de chei în servieta de piele (nu-i plăceau gențile diplomat) și se îndreptă spre casă, cântărind în minte opțiunile pe care le avea la dispoziție. Era clar că, dacă „tovarășii la costum”, care-l vizitau când scăpa câte un banc politic, ar fi prins de veste de trăznaie, gluma s-ar fi putut îngroșa. Nu de mult îi învinețiseră un ochi, amenințându-l cu exmatricularea fiicei mari de la facultate, pentru simplul fapt că pomenise în cancelarie de panica soldată cu morți de pe un stadion din Occident (știrea se transmisese la Radio Europa Liberă cu o seară înainte).
În noaptea de după găurirea portretului dictatorului, o umbră înarmată cu un cuțit de vânătoare bântui în lumina chioară a unei lanterne coridoarele liceului, făcându-și de lucru pe la tablourile înaintașilor noștri. A doua zi, nu mică fu mirarea generală când se constată că toți ochii de principi și eroi ai neamului din dotarea școlii fuseseră înlăturați sistematic. Făptașul fusese meticulos, necruțând pe nimeni, nici măcar pe Decebal și Traian!
Dintre toate vaietele și blestemele ce urmară, ale directorului fură cele mai convingătoare. Lansă câteva amenințări la adresa mișelului necunoscut și înaintă un raport către inspectorat, făcându-și autocritica și recunoscându-și vina de nu a fi putut prinde făptașul. Ceva mai târziu comandă portrete noi. La scurt timp, liceul etala tablouri noi, sclipind în toată splendoarea lui.
Omu și ștampila
Făceau ei bieții copii probleme, dar șotiile lor erau nevinovate pe lângă belelele pe care le provocau adulții. Asta dacă trecem cu vederea mâncătoriile dintre cadrele didactice, rezolvate pașnic, grație arbitrajului directorului bun la toate (nu degeaba avea și un brevet de antrenor sportiv). Propria lui încredere în oameni era să-l coste scump într-o situație delicată, legată de obiceiul nevinovat de a ține ștampila școlii în sertarul biroului. Credul cum era, nu luase seama la recomandarea de a o încuia în dulap. Ce sens avea, din moment ce secretara oricum veghea ca un cerber la intrare?
Dar unde pui că într-o zi dispăru secretara însăși?! Mă rog, surpriza n-a fost prea mare, nu era nici prima și nici ultima săsoiacă fugită peste noapte la neamurile din Germania. Mai grav era că, odată cu ea, dispăruse și ștampila liceului! Neavând explicație, Omu se hotărâ să țină sub tăcere lipsa, sperând într-o minune. Îi dezvălui doar nevestei secretul.
În zilele următoare, fu din ce în ce mai abătut. Gândul că tovarășii de la centru ar fi putut prinde de veste de lipsa ștampilei și ar fi trimis după el dubița miliției îi răpea somnul. Pentru orice eventualitate, soția pregătise deja o plasă cu periuța de dinți și ceva haine...
Nu dură mult și exact de ce le era frică nu scăpară. Într-o noapte fără lunăse treziră cu bătăi puternice în poarta grea de fier forjat de la intrare. Omu își luă rămas bun de la soție și se duse să deschidă. Se trezi cu un pachet în brațe, întins de un personaj care i-l înmână bâiguind câteva cuvinte stâlcite pe românește. Lăsă să se înțeleagă că secretara îl salută de la distanță și își cere scuze că s-a grăbit la plecare, fiind nevoită să-și facă mai târziu cópii după actele de studii, care rămăseseră ăncuiate undeva la biroul personal.
La fel de brusc cum răsărise, străinul dispăru în beznă, lăsându-l pe director complet răvășit. Nu chiui de bucurie, nevrând să-și trezească vecinii, dar luă în brațe cățelul și începu să salte fericit. Sărbători apoi ușurat neașteptata rezolvare, secondat de consoarta care nu contenea să-l certe mai abitir decât înainte pentru ruperea sa completă de realitate.
Omu și școala nouă
Așa mai trecu un an și, la începutul următoarei perioade de legislatură, tot Omu fu desemnat să continue ca director, în ciuda faptului că nu se dădea deloc în vânt pentru funcții. Sau poate tocmai de aceea...
Clădirea școlii devenise neîncăpătoare, sălile umplându-se până la refuz cu copiii născuți în urma decretului de creștere ad natalității. Se luă decizia de construire a unui nou corp de clădire. Firește, șef de șantier era tot Omu´. Se achită de sarcină, luptând din răsputeri, așa cum mai făcuse o dată în tinerețe, când monitorizase șantierul școlii din satul său natal, ca învățător și director adjunct. Fusese probabil unul dintre cei mai tineri șefi de școală din toată regiunea Stalin, plasa Alba, cum se numea pe atunci zona Brașovului!
Degeaba îl îndreptățise media bună de absolvire la un post la oraș, el preferase o zonă săracă, dornic că făptuiasă vestita alfabetizare la sate
În clădirea școlii construite pe atunci sub îndrumarea sa funcționează acum un cămin de bătrâni, util în condițiile în care satul s-a depopulat, rămânând practic fără copii...
Fusese nărăvaș de la bun început. Refuzul de a atârna deasupra intrării școlii o banderolă cu osanale de bun venit adresate unui funcționar comunist de rang înalt l-a costat un an de stat acasă, fiind eliberat din funcție pe motiv de indisciplină pe linie de partid.
După decenii, uitat fiind acel episod, liceului teoretic din orașul nostru crescu sub oblăduirea lui, fericind pe mulți, sumând ca forme predare mai tot ce putea oferi o instituție școlară de maximă complexitate. De la preșcolari și clasa întâi, până la bacalaureat se perindau mii de suflete prin formele de învățământ de zi și seral, fără frecvență și comasat, absolvind perfecționări, recuperăriși tot felul de examene complicate. Erau vremuri în care toți cetățenii patriei, indiferent de vârstă sau meserie, erau obligați să absolve douăsprezece clase. „Să ne ridicăm necontenit nivelul”, era deviza pe care strategul patriei o striga răgușit mai tot timpul.
Având clase cu profil hotelier și textil, nu lipseau din peisaj bucătarii, chelnerii și șefii de localuri. Umpleau sălile de examene, dar și sacoșele unor profesori mai nevolnici, care nu dețineau gospodărie proprie cu grădină, ca noi.
Ca vânător, Omu își puse ambiția să aducă în liceu și specializarea de tehnician silvic. Purtă discuții îndelungate la județ, convingând într-un final funcționarii prin argumentul unicității: eram singura localitate din țară care dispunea de nu mai puțin de trei sedii de ocoluri silvice. Începând cu anii optzeci obținu așadar dreptul de pregăti personal forestier calificat.
Avea talent de orator, asta fără doar și poate, nu degeaba era frecvent chemat să ia cuvântul pe la plicticoasele consfături județene de cadre didactice, ca să mai relaxeze publicul sătul de propaganda politică atotprezentă. Știa cum să aleagă cuvântul potrivit în orice situație, inclusiv pe la înmormântările personalităților locale,ocazii la care nimeni nu se grăbea să ias-n față.
Personalitate locală era el însuși, dovadă „abonamentul pe viață” pentru Club Firul Roșu. Pe scena sa s-au perindat trupe de teatru și spectacole de varietăți, iar pe ecran am vizionat filmele cele mai la modă din acea epocă. Amintirile mele legate de acea sală sunt dulci-amare, presărate cu emoția primelor serbări școlare, la care dădeam tot ce puteam, tremurând ca varga în fața sălii pline.
Cartonașul cu intrare liberă a supraviețuit ca prin minune atât proprietarului său, cât și sălii, care acum e într-o clădire încuiată, umbra amintirilor spectacolelor de antârț.
Omu și examenele
Cea mai solicitantă perioadă a anului școlar era sesiunea de examene de la finalul anului școlar. Copiii susțineau admiteri pe la licee, iar profesorii pariau pe ascuns pe unul sau celălalt, în funcție de preferințe și de obligațiile pe care le avea față de cei pe care-i meditaseră acasă. Între mama și tata dădeau lupte acerbe pentru media cea mai bună a celui dintâi clasat la liceele cele vânate de la Sibiu. Uneori se contraziceau pe marginea unei locuțiuni sau conjuncții cu importanță hotârâtoare prin subiectele de examen. Mă găseau taman pe mine să decid ce și cum, mizând pe claritatea mințișoarei mele de elev-etalon, proaspăt instruit, netarat de lectura complicatelor reviste de specialitate. Țin minte că fugeam de răspundere, temându-mă să nu care cumva să supăr pe vreunul dintrre ei.
Abia după ce se publicau listele oficiale, se mai linișteau și-n casa noastră spiritele.
Înainte de asta aveau însă de corectat examenele din propriile școli. Omu era șeful comisiei de bacalaureat. În juriu erau profesori de vază, veniți de la prestigiosul liceu sibian Gheorghe Lazăr. Totul trebuia să meargă șnur, ca nu cumva să părem mai prejos decât ei.
Mama se mai eschiva câteodată de la festivități, cedându-mi mie onoarea de a-l însoți pe tata pe la banchetele de absolvire. Mesele pregătite la concurență de bucătăresele internatului și cele de la fabrica de ață erau sofisticate, cu icre, măsline, cașcaval, salam de Sibiu, carne de porc din gospodăria proprie, bere de Sadu și multe alte bunătăți. Totul era impresionant! Absolvenții se aliniau pe două rânduri, cântând Gaudeamus Igitur și aplaudând, în timp ce profesorii, în frunte cu directorul, își făceau intrarea triumfală. Mie mi se făcea pielea găinii! Mă cutremuram de emoție la fel ca atunci când ascultam de după perdea corul absolvenților, când veneau prin serile de iunie pe la noi pe acasă.
Tata opunea rezistență dârză tentativelor de mituire. Nu cadra cu idealul său de dreptate și echitate să fie părtinitor; prefera să fie clement cu toată lumea, străduindu-se pe cât posibil să nu pice pe nimeni. Ne spunea mereu că trebuie să ne ghidăm după principiul facerii de bine, dar fără să așteptăm vreo recompensă.
Cu toate acestea, presiunile continuau, mulți neînțelegând că nu toți profesorii sunt „flexibili”. Era un afront să refuzi cadourile clasice, cumpărate la ocazii din banii colectați la „fondul clasei”. În schimb, a lua bani erau tabu. În ruptul capului Omu´ nu lua plicuri , nevrând să fie nimănui dator. Libertatea i-a fost mereu deviza cea mai scumpă.
Obiceiul său de a nu interveni pe linie școlară s-a repercutat asupra familiei noastre cu atât mai greu. Mama a predat întotdeauna la celaltă școală din oraș, ca nu care cumva să se creadă că ar fi beneficiat de vreu avantaj, avându-și propriul soț ca șef.
Cât despre mine și sora mea, tratamentul care ni s-a aplicat la școală a fost aproape draconic. Nu ajungea să fim mai silitoare decât colegii noștri, profesorii chiar aveau sarcina să ne chinuie cât mai mult. Cred că teama mea de a mă găsi la cheremul autorităților, care m-a însoțit toată viața, mi se trage de la tratamentul sever administrat de profesorul de franceză, bun prieten cu părinții noștri. Herr Dangl m-a chinuit cu acribie sistematică, îndesând până la prăsele gramatica în mintea mea fragilă și sensibilă de pe atunci. Recunosc că franceza mi s-a întipărit pe veșnicie, asta da, o am și acum clară precum cristalul.
În pofida modei trimiterii pruncilor pe la gimnaziile de la oraș, sora mea a absolvit treapta întâi la liceul teoretic condus de tata, dovedind pe propria piele că se poate răzbi și așa mai departe, spre facultățile cele mai mari. Experimentul nu i-a dăunat. A absolvit matematica la Cluj cu o medie de vârf și acum e profesoară în Germania (da, știu, clișeul e celebru, „uteciștii de azi, refegiștii de mâine”...).
VE-SE-LE
Dar nu despre noi voiam să vorbesc, ci despre Omu´. La scurt timp după finalizarea lucrărilor de edificare a clădiri secunde a liceului, a început să se simtă din ce în ce mai slăbit. Prompt, medicii i-au diagnosticat o hepatită dusă pe picioare, nedetectată la timp. Punându-i vedictul surmenaj (astăzi cred că i se spune burnout), l-au trimis la o cură de recuperare într-un sanatoriu din Sinaia.
După două săptămâni s-a întors de acolo revigorat și plin de elan, cu o poftă nebună de brânză de vaci (un aliment pe care înainte nu-l putea vedea în ochi înainte). În schimb, ori de câte ori auzea un clopoțel, o sonerie, sau copii strigând, își făcea de lucru cât mai departe de gălăgie.
S-a bucurat poate cel mai mult dintre toți locuitorii urbei noastre când a căzut Cortina de Fier. Ieșind la pensie, și-a pus imediat în aplicare versiunea personală de „second life” căreia i-a dat numele de VE-SE-LE (prescurtare după „vie, stupină, livadă”).
Degeaba s-au străduit localnicii cu ambiții politice să-l atragă pe listele lor pentru alegerile locale. Cel mult pentru colaborări în funcții de consilier s-a lăsat înduplecat. Partidele i-au rămas de-a pururi suspecte.
Liceul căruia i-a dăruit atât de mult entuziasm funcționează și astăzi ca Grup Școlar cu profil economic iar cele două hectare de livadă continuă să rodească mere din soiuri rare, câte unul din fiecare, amintind de cel care s-a gândit să-i planteze pentru a salva de la dispariție o tradiție începută cândva de sașii plecați definitiv peste hotare, mulți dintre ei cu diplome meritate, ștampilate la liceul teoretic din localitate.
„Nu dau livada mea pentru tot Landul Bavaria”, obișnuia să spună, în timp ce ședea în pridvorul cabanei sale de bârne, privind cu duioșie la crestele svelte ale Munților Făgăraș.
Și-a făurit singur paradisul. Ca dascăl, ca apostol și ca om.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Spania, 2021
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 5/20/2021 |
Contact: |
|
|
