Ultima noapte cu tata
nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp
de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat…
în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineață când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul
Plecări...
fiecare plecare înspre o lume nevăzută
e o lacrimă neplânsă aici
care își așteaptă
împlinirea sub un cer
neatins de ochiul omului
în viața mea
ultima lacrimă neplânsă
a îmbălsămat-o Dumnezeu
pentru atunci când
mă va rupe de pământ
și-mi va așeza chipul
ca pe o icoană
undeva pe o margine de cer
unde vor veni toți orbi
să se închine aceluia care am fost...
Fotografia în formă de inimă
când m-am privit ultima oară
lipsea ceva din mine
sub cicatricea aceea
rămasă acolo
de ceva vreme
simt furnicături
ultimul război pe care
l-am purtat cu mine însumi
a fost în primăvara în care
mama își rătăcise umbra între
malurile Crișului Repede
dacă mă întrebați ce căuta acolo
o să vă spun:
își căuta pruncii
zi de zi în calendarul lipit
sub fotografia familiei
își nota zilele în care poștașul
uita să-i aducă vești
în cele din urmă a crezut de cuviință
să încuie poarta și să urce
în primul autobuz ce va o duce
înspre capătul lumii
cu Dumnezeu în gând și în suflet și
cu imaginea completă a pruncilor ei
a pornit spre oraș
pe sora mea nu o văzuse
de mai bine de un an
știa că locuise cândva după
blocurile acelea de netrecut
și că o va găsi acolo
împreună cu primul ei nepoțel
ajunsă la margine de apă
l-a implorat pe Dumnezeu
"Doamne, ajută-mă să-mi găsesc fata"
și cum Dumnezeu era ocupat
cu alte treburi cerești
a lăsat-o singură
să lupte cu necunoscutul
de ajuns n-a mai ajuns să-și vadă fata
și nici să mai descuie poarta...
de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet
simt furnicături
fotografia de pe peretele scorojit
are forma unei inimi și
plânge la fiecare răsărit al zorilor
să nu mă întrebați
de ce
lăsați-mi puțină liniște
doar atât
cât să-l conving pe Dumnezeu că mama
l-a iubit
și că
mâine ar fi fost ziua ei
Doamne, de ce nu mai am timp...
acolo unde am vrut să ajung
și nu am ajuns
cineva cotrobăie
sub albastrul decupat
se vede Dumnezeu aplecat peste o carte
zadarnic mă prăbușesc pe genunchi
și-l rog
să-mi spună
de ce nu mai am timp
dâra de nisip din trupul meu
atinge pământul
nu-i bai
printre măruntaiele lui
cerul deschide o rugă
pentru ziua
în care
centrul universului
va trece prin mine
Viața, o mască ce știe să zâmbească...
din tot ceea ce sunt
îmi vor rămâne doar mâinile cu care
o să bat în poarta lui Dumnezeu și
câte ceva din frica de moarte
în rest nu mă tem de nimic...
din vena proaspăt tăiată
a curs moartea
singurătatea și tot
ceea ce ar fi trebuit să curgă
și e atât de frumos când mă ating
și atât de trist când știu că
nu mai sunt și nici nu pot fi
ceea ce am fost
văd cum crește lumina
din ceea ce încă mai sunt
și asta
pentru a-i aminti fiicei mele
că viața e doar
o mască ce știe să zâmbească din când în când
ca și Dumnezeu în zilele de duminica
„Tata a plecat la lucru...”
când va veni moartea și îmi va bate la geam
voi avea bagajele făcute
ba chiar o să zăbovesc
șmecherește lângă ușă
cu zâmbetul atârnat de colțul gurii
așa cum o fac băieții de băieți
o voi pofti
să se așeze lângă mine
la masa din living la o cafea
ca să-i simt mirosul și
vuietul sângelui din vene
ce urcă de plăcere
carnea mea fragedă o va umple de viață
și-i va porni sentimentele pe care le-am avut
și mi-le-a supt noapte de noapte
după ce stingeam lumina
păream doi iubiți
unul care dă și celălalt care primește
unul rămănând în trup de legumă
iar celălalt cu un strigăt de învingător
îi voi da acum tot
ce-a mai rămas din mine
și asta așa
să nu se mai dezbrace în fața aceluia care
a plătit-o noapte de noapte
vom redeveni prieteni
și o să-i mai cer
un răgaz de o noapte și de o zi
să pot să-mi ating soția și copilul
ce încă dorm sub o pătură de vise
încălzită de Dumnezeu
pe bilețelul scris
cu ultima picătură de sânge pământean
o să scriu
vă iubesc apoi o să mă duc
când moartea se va reîntoarce
copilul meuîi va spune
„tata a plecat la lucru...”
...și va fi dragoste
stau pe genunchi și-i spun lui Dumnezeu
că o să plec
respir sacadat
uneori
mă întorc în timp și mă ascult
spun în gând Tatăl nostru
sperând că-n următoarea clipă
voi fi altfel
mai mult decât atât
voi ști unde se tot duc oamenii
în pământul de sub pământ
sau în cerul de sub cer
voi ști sensul multor lucruri
pe care cu bună știință
le-am ignorat
voi împărți sfârșitul lumii
în cioburi
câte unul pentru fiecare
nu voi fi trist
din lumea mea se va naște
o altă lume cu un singur rege
supus sufletului
...și va fi dragoste
și va fi dragoste
Gândind la tata...
de mult nu-l mai aud pe Dumnezeu tușind
și nici pe tata strigându-mă
să-i duc sus pe acoperiș
o cană cu apă
știu că ultima dată
când
l-am văzut pe Dumnezeu lăcrima
iar lui tata
îi sângerau mâinile și picioarele
i-am strâns picioarele de obrazul meu
și i-am oprit sângerarea
m-a privit lung
ca și când
iar aș fi făcut vreo boacănă
apoi mi-a spus
poate că la noapte
mă va chema Dumnezeu
ca să-i duc o cană cu apă
tu ești bărbat
să nu mă aștepți că
drumul o să dureze o veșnicie...
Nu, nu te urăsc tata...
când a plecat tata mi-a lăsat în grijă
casa și mormântul mamei
nu știu dacă
mă vede de pe lumea cealaltă
seară de seară scot capul pe fereastră
și-i zâmbesc cerului
știu că are puterea să-i spună lui tata
nu vreau să mă vadă gol
plibându-mă prin cameră butonând
canalele tv după filmele xxl
că s-ar întrista
sau poate m-ar trage de „ciuf”
și mi-ar zice
ca de fiecare dată
„futu-ți grijania mătii de derbedeu”
nu-l urăsc pe tata
nu l-am urât nici atunci când mama
i-a dat bani să-mi cumpere role de ziua mea
și el a băut banii la cârciuma de la colț
vreau să-i spun totuși că
uneori noaptea
îl văd dormind cu mâna sub cap
iar cu cealaltă cum gonește frigul
trăgând pătura peste mine
tresar și nu zic nimic
știu că de acolo de sus îmi trimite semne
ce mă fac să înțeleg că trebuie
să am grijă de casă
și de mormântul mamei
#
Teodor Dume, jurnalist, editor, scriitor și poet român (n. 04 aprilie 1956, Luncasprie, Bihor) În prezent director/fondator Revista Extemporal liric
Autor a 33 de volume publicate la Editurile din România și Franța
|
Teodor Dume 5/15/2021 |
Contact: |
|
|
