Scrisoare pastorală
,,Singurătatea” Domnului Hristos..
Era Vineri seara. Mântuitorul fusese răstignit, crucea era ridicată. Torționarii lui, ostași, preoți și bătrâni ai poporului, până și tâlharii răstigniți de-o parte și de alta a Lui râdeau de El și-L batjocoreau: ,,Zicea că este Fiul lui Dumnezeu! Coboară-Se acum de pe cruce și vom crede în El!” ,,Pe alții i-a mânuit, dar pe Sine nu poate să se mântuiască!” și alte multe asemenea cuvinte batjocoritoare. Durerile erau insuportabile. Sângele se scurgea din răni. Moartea se apropia grăbită cu fiecare clipă. Cine s-ar mai fi putut îngriji de altcineva în asemenea momente?! Și, totuși! Iisus mai avea o grijă: mama Lui. Știa că ea rămâne singură și cu inima sfâșiată de durere. Ostașii permit rudelor și apropiaților să se apropie de piciorul crucii. Printre cei ce se apropie se află Sfânta Fecioară Maria și Sfântul Apostol Ioan. Cu un efort supraomenesc, Iisus o lasă pe mama Sa în grija prietenului cel mai apropiat, în grija apostolului Ioan.
Ochii i se încețoșează. Durerile sunt tot mai mari. Ca Om, Iisus se simte neputincios în fața morții. Este înfricoșat. Disperarea Îi mărește durerea sufletească. Aceasta se împletește cu cea trupească și amândouă măresc starea de coșmar. Șoptește ca pentru Sine, dar suficient de tare ca să fie auzit: ,,Mi-e sete!” Torționarii îi moaie un burete în oțet amestecat cu fiere și-I dau să bea. Doamne, câtă sălbăticie, câtă cruzime! Vezi un om zbătându-se pe cruce, așteptând dintr-o clipă în alta să moară, îți cere un strop de apă să-și umezească buzele și gura arsă de durere și îi dai oțet amestecat cu fiere! Nici o lege omenească nu le cerea să facă asta; nici o lege omenească nu le interzicea să nu-i dea câteva picături de apă! Și, totuși! În excesul lor de zel, soldații o fac din proprie inițiativă. Să nu fie mai prejos decât judecătorii și detractorii lui Iisus.
În momentul acela, Iisus grăiește memorabilele cuvinte ale disperării: ,,Eli, Eli, lama sabathali?”(Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”) E un moment de sfâșietoare singurătate. Mama Lui și femeile plângeau neputincioase la piciorul crucii. Toți ceilalți îl considerau un infractor, un impostor, un Nimeni. Dumnezeu – Tatăl se părea că-I lăsase doar Lui să ducă pe umerii Săi toată durerea jertfei. Durerea lumii întregi se concentrase în durerea Lui pentru câteva clipe. Câteva momente mai erau până trecea pragul dintre Viață și Moarte, dar, datorită durerii, momentele acelea păreau nesfârșite. Ca din altă lume aude un glas de lângă El luându-I apărarea: ,,Nu te temi tu de mânia lui Dumnezeu? – zice unul dintre tâlharii răstigniți celuilalt tâlhar care-l hulea pe Iisus. Noi pe drept suntem pedepsiți pentru păcatele noastre, dar acest Om este nevinovat! Pomenește-mă, Doamne, când voi veni întru împărăția Ta!” Așadar, nu chiar toți Îl hulesc. Iată unul, care-I recunoaște vinovăția. Nu mai contează că e un tâlhar oarecare. Omul acela rostise Adevărul. Era Adevărul Nevinovăției lui Iisus, Adevărul răstignit de instanțele religioase ale iudeilor și de cele militare ale romanilor. Adevărul răstignit de toți hulitorii și gură-cască de pe margini, flămânzi de sânge. Tâlharul acela recunoștea mai mult decât Nevinovăția lui Iisus. Recunoștea Dumnezeirea lui Iisus. Recunoștea calitatea de împărat a lui Iisus peste o împărăție de dincolo de moarte. În puținele lui cuvinte era concentrat miezul teologiei creștine. Cu ultimele fărâme de puteri, Iisus deschide ochii și-i șoptește ,,Adevăr îți spun ție: astăzi vei fi cu Mine în rai!”
Când toți Îl părăsesc, iată că I se alătură un om-tâlhar și acela nu se teme și nici nu se rușinează să-I recunoască nevinovăția, dumnezeirea și calitatea de Împărat. Omul-tâlhar devine apostolul lui Iisus, care-L mărturisește cu ultimele cuvinte. Iisus nu mai este singur. Cu omul-tâlhar alături intră în rai, intră în împărăția de dincolo. Venise în lume, treizeci și trei de ani căutase să îndrepte, să înnobileze oamenii, să le descopere frumusețile Adevărului, Dreptății, Vieții, Sfințeniei și acum se întorcea în împărăția Sa plin de sânge și de rănile pe care I le făcuseră oamenii și cu un tâlhar alături!
Iisus a murit ca Om, a murit cu trupul. Firea Lui dumnezeiască nu a murit niciodată, fiindcă este nemuritoare. Firea Lui dumnezeiască a coborât după răstignire în iad și ,,a deschis ușile iadului”, scoțând de acolo pe toți drepții lumii vechi, care făcuseră ceva în trecerea lor pe pământ pentru binele semenilor lor. Atunci, ne spune Sfânta Evanghelie, ,,s-a făcut cutremur mare, catapeteasma templului s-a rupt pe din două, mormintele s-au deschis și multe trupuri ale drepților au înviat și umblau prin sfânta cetate”.
Iisus fusese câteva clipe singur pe cruce. Iată că omul-tâlhar Îl însoțește în rai, Mama Lui și celelalte femei plâng pentru El la piciorul crucii, Iosif din Arimateea se duce la Pilat și-I cere trupul să împlinească cele obișnuite pentru înmormântare, Alexandru, fiul lui Ruf, cumpără o sută de litre de nard de mult preț. Îi dau trupul jos de pe cruce, îl ung cu mirodenii, îl înfășoară în mahrama nouă, abia cumpărată și-l așează în mormânt nou, săpat în piatră. Iisus nu mai era singur. Toată noaptea ucenicii Lui au stat încuiați în case, îngroziți de-a binelea, așteptând să fie și ei prinși de autorități, judecați, condamnați și uciși ca Învățătorul lor. Doar femeile – mironosițe au curajul să meargă la mormânt ca să ungă trupul lui Iisus, așa cum era tradiția. Maria Magdalena, o fostă păcătoasă, din care Iisus ,,scosese șapte diavoli”, este cea dintâi care află de Învierea Domnului, este cea dintâi care vorbește și Îl vede pe Iisus după Înviere, este cea dintâi care le vestește ucenicilor vestea cea mare. Duminică dis-de-dimineața, Petru și Ioan nu mai rezistă, își înving frica și, prin grădini, aleargă la mormânt și se conving de ceea ce le spusese Maria Magdalena. De aici înainte, timp de patruzeci de zile, Domnul Iisus Hristos se întâlnește în repetate rânduri cu apostolii și ucenicii Săi, cu cunoscuți și necunoscuți. Vorbește cu ei, se lasă pipăit de ei, mănâncă cu ei. Toate acestea ca să-i convingă că Învierea Lui a fost adevărată, așa cum și Moartea Lui fusese adevărată. Voia să-i convingă pe toți că nu este o fantomă, o arătare, un duh, ci este El, Dumnezeu adevărat, în carne și oase.
Atât tâlharul de pe cruce, cât și Maria Magdalena ne conving că Mântuitorul ne acceptă ca prieteni ai Lui chiar dacă suntem păcătoși asemenea acelora. Avem nevoie de puterea de a crede în El, de a-I recunoaște dumnezeirea, de a ne schimba viața după învățătura Lui. Chiar tâlharii și păcătoșii înrăiți au putut ajunge printre cei dintâi apostoli și vestitori ai Lui, ceea ce ne întărește speranța că și noi putem să devenim niște mici apostoli și ucenici ai lui Iisus. Indiferent cât de mulți prieteni ar avea Domnul Iisus, întotdeauna mai este loc și pentru noi în apropierea Lui. Indiferent cât ne-ar fi de grea crucea vieții, să-L chemăm întotdeauna în ajutor pe Domnul Iisus Hristos. Cu siguranță ne va auzi și ne va întinde mână de ajutor. El știe ce-i durerea, știe ce-i singurătatea, știe ce-i disperarea. Când toți ne vor părăsi, Domnul Hristos va fi cu noi; când nimeni nu ne va da un strop de apă să ne umezim buzele și gura, Domnul Hristos ne va da Apa Vieții, ca să nu mai însetăm niciodată. Când toți se vor înghesui să ne dea oțet și fiere ca să ne mărească suferința și disperarea, El ni se va da pe Sine, Trup și Sânge, ca să-L mâncăm și să-L bem și astfel, avându-L ca merinde și băutură pe drumul vieții, să ajungem întru Împărăția Lui.
*
La Paști. Redăm mai jos poezia lui George Coșbuc cu acest titlu, pentru a pregăti atmosfera cuvenită celei mai mari Sărbători a creștinătății: Învierea Domnului.
,,Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Și doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vânt de-abia clătinător
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ne e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştele! Nu plânge, mamă!
*
Cuvinte părintești. Redăm, în continuare, un fragment din comentariul pe care-l face Domnul Acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, poeziei La Paști a lui George Coșbuc. Orice comentariu e de prisos:
,,(…)Ce spun versurile lui Coșbuc? Vorbesc simplu despre venirea primăverii, cu ciripit de păsări, cu cer însorit, cu arbori în floare și cu pace în întreaga fire. După aceste „generalități”, vine particularizarea prin mijlocirea unui sat, animat de creștinii porniți din vale, câte doi, salutându-se creștinește, ca de Înviere, cu fețele lor arse de soarele muncii. Pe drumul acesta spre locașul sfânt, pomii își pleacă frunțile, iar oamenii aud în adierea vântului „glasul celor din morminte”, ridicați înspre „Duhul Sfânt” care se pogoară spre pământ. În liniștea solemnă de afară nu se aude decât cântarea „în stihuri” a preotului din altar și dangătul clopotelor, cântând și ele, dar nu oricum, fiindcă, de fapt, „râd a drag și plâng a jale” în același timp. Drumul din vale spre deal este unul inițiatic, el conducând înspre biserică, adică spre înalturi, de unde vine mântuirea, prin victoria vieții veșnice, „cu moartea pe moarte călcând”. Pe deal fiind, oamenii indefiniți, venind din vale, se individualizează, adică devin neveste tinere, fete, bătrâni, „câte-o bătrână cu micul ei nepot de mână”. Cea din urmă strofă este închinată maternității divine și umane, „mamei micilor copile”, adică Preacuratei sau „Vergurei Maria”, care-și plânge „copilul dorit” și care este îndemnată să râdă, fiindcă „la Paști” simțim cum viața învinge moartea.
Poezia a fost introdusă la un moment dat în programa școlară, la una dintre clasele mici, dar azi se aud ecouri de contestare, din moment ce „Occidentul nu mai are nevoie de religie” (?) - după cum pretind voci (ne-române și nocive - n.r.) din înaltul puterii - și din moment ce George Coșbuc a fost un „poet minor și naționalist” - după cum pretind alte voci. Evident, năsăudeanul nu a scris aceste versuri cu intenția de a da la iveală „psalmi” teologico-filosofici, precum Vasile Voiculescu în volumul „În Grădina Ghetsimani” sau ca Tudor Arghezi, cel care oscila între „credință” și „tăgadă” sau care voia să urle „Este!”.
Coșbuc publica „La Paști” în anul 1896, când peste 90% dintre români erau truditori ai pământului, țărani, oameni legați de agricultură și când, se pare, mai puțin de jumătate dintre români știau să scrie și să citească. George Coșbuc nu scria poezii pentru elita noastră intelectuală, nici pentru criticii literari și nici pentru a rămâne el celebru în posteritate. Coșbuc a fost un poet-luptător, un poeta vates, un fel de profet pentru poporul său, care se afla în epoca genezei unității sale politice, a construcției statului național unitar. Pentru a desăvârși educația aceasta a națiunii, la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, preoții erau adevărați învățători, transmițători de mesaje duminicale, după terminarea slujbelor. Poezia „La Paști” era menită unui asemenea mesaj de îmbărbătare către poporeni, de transmitere a atmosferei de sărbătoare, de însuflețire întru rugăciune, armonie, iertare și speranță.
Altminteri, ar fi greșit să credem că „La Paști” este o poezie facilă, ocazională ori de conjunctură. Ea se altoiește bine pe tradiția poeziei românești mature, are elemente de pastel, de invocație și de rugăciune, dar și de meditație. Observația lui Lucian Blaga din „Spațiul mioritic”, privind apartenența românilor la „relieful” natural și sufletesc ponderat, la succesiunea deal-vale sau la alternanța dintre spațiul cosmic și spațiul teluric - ilustrată magistral de Mihai Eminescu în „Luceafărul” și în alte creații, dar adecvată și altora - nu-i este străină nici lui George Coșbuc. Oamenii din sat, din baștină, din legătura lor cu munca cotidiană și cu pământul pornesc spre deal, se duc dinspre vale spre deal, ca să ajungă în înaltul bisericii, la întâlnirea cu Dumnezeu, veghetor din ceruri și trimițător al Duhului Sfânt.
La Paști, oamenii se ridică spre cer, iar Duhul Sfânt se pogoară spre pământ, adică spre oameni, într-o învăluire de trecător și de etern, de perisabil și de nemuritor, de trup și de duh, de moarte și de viață, întru biruința Învierii. Treimea cea nedespărțită este prezentă peste tot în această poezie a lui George Coșbuc, terminată cu o imagine de icoană țărănească pe sticlă a Fecioarei, care-și plânge cătinel Fiul răstignit și prinde a zâmbi de minunea Învierii Lui. Paștile lui George Coșbuc nu sunt pentru teologi din umbră de scripturi, nici pentru filosofi sofisticați și nici pentru literați erudiți și pretențioși. Ele sunt pentru oameni între oameni, pentru truditorii gliei, cu mâini bătătorite de munca de peste săptămână, de coarnele plugului sau de secera făcătoare de snopi, dar pentru oameni cu fețe luminate de har duminica, la intrarea sfioasă pe ușa bisericii.
Se poate ca astăzi, în era digitală și cosmică, să credem că nu mai este nevoie de astfel de versuri simple, nici de înălțare, nici de curățenie sufletească, ca și cum noi, oamenii, am fi devenit demiurgi. Nu ar fi o noutate ca unii dintre noi să credem astfel. Au mai crezut și alții, amăgiți de măriri deșarte și de semeții bezmetice și s-au trezit ca Icar, cu aripile frânte, căzuți în genuni. Sfintele Paști înseamnă multă lumină, cea mai puternică lumină pe care o putem trăi noi, muritorii, în viața aceasta de „umbră și vis”, întru așteptarea obșteștii învieri. Lumina de Paști nu are legătură cu justiția, cu etica și nici cu politica oamenilor - pentru că acestea se schimbă și se pliază după voia puternicilor zilei - ci cu dreptatea, cu morala și cu voința divină, aflate sub semnul eternității. Iar în voința aceasta fără început și sfârșit nu este loc pentru invidie, vrajbă, corupție, ură, răzbunare, ci numai pentru iertare, bunătate, bunăvoință, generozitate și iubire. Poezia lui Coșbuc exprimă această armonie cerească plutind printre săteni și ne îndeamnă să o primim și să o trăim.
Cât de departe sunt aceste vorbe simple, sculptate parcă în marmură, ale poetului de deșertăciunile zilei, de prefăcătoria fariseilor din fruntea bucatelor, de orgoliul celor care se cred atoateștiutori, care emit sentințe, care se ocărăsc unii pe alții, care dau lecții de conduită, fără să fi construit nimic în viață! Poetul relevă pacea sufletelor simple, de la temelia țării, pacea ostenitorilor gliei, a protagoniștilor muncii tăcute. Este o pace trainică, nestrămutată, eternă, capabilă să ducă lumea înainte.
Deși poetul vorbește de timpuri arhaice, de țărani și de sate, de biserici pe dealuri, toate acestea nu sunt departe, ci sunt prezente în sufletele noastre, în toată experiența de viață a strămoșilor, depozitată în mințile și inimile noastre. Nu avem decât să știm s-o descifrăm, fiindcă ea există latent. În loc să ne înrăim și să ne înverșunăm, în loc să trezim, prin „corectitudinea politică”, prin neomarxism, prin anarhism și anarhie, grave subiectivisme și să conducem la grave discriminări, la distrugeri de statui și la arderi de cărți, avem datoria de oameni să ne împărtășim din „lumina lină” a Învierii, urmând pilda înțelepților și îndemnul „Cuvântului care zidește”.Hristos a înviat !
*
File de jurnal – 29 August 1982. ,,Mi-au venit de miercuri pictorii la Malovăț. Din echipă face parte Domnul și Doamna Ivănescu și Bica Gheorghe. Sunt calmi acum și vor să ne dea biserica gata până la 25 septembrie. Ne cer mereu bani. Le-am mai promis 2.500 lei. Când le-am dat actele să le iscălească, Domnul Ivănescu mi-a reproșat că sunt prea birocrat și că dac-aș fi într-o instituție de stat aș fi zburat din funcție în primele zile ale serviciului.
Joi am fost la Severin și l-am întâlnit pe Domnul Mite Măneanu. Mi-a spus că în cca. o săptămână vol. IV din Mehedinți. Istorie și Cultură va pleca la tipar. Au fost obținute toate aprobările. Mi-a spus, de asemenea, că nici până acum n-au mai fost trimise planurile editoriale ale județelor pentru aprobare. Aceasta pentru că activitatea publicistică a fost blocată. Acum ar mai fi venit un telex de la centru, care precizează că fiecare județ să scoată ce crede că-i mai important și ce mai poate până la sfârșitul anului. Domnul Măneanu mi-a spus, de asemenea, că la 1 ianuarie 1983 vor fi desființate editurile provinciale și o parte dintre cele bucureștene.(…) Vineri seară am avut acatist la Bârda. A venit ceva lume. Părintele Ionică se simte tot mai slăbit. Cred că nu o va mai duce multă vreme!
Ieri, sâmbătă, am avut servicii la Bârda și la Malovăț. Am fost apoi în Laz și am făcut înmormântarea lui Romu Sârbu, tatăl unchiului meu Ion Sârbu. Nu venise alt preot și nici nu știau dacă mai vine. Părintelui Matei i s-a permis să se reîntoarcă la parohia lui din Izvorul Bârzii, iar la Parohia 23 August e vorba să vină un preot de prin Ardeal. Abia când ne-am întors de la înmormântare ne-am întâlnit cu Părintele Stelică Buzatu. A mers și dânsul la pomană.
La Laz nu mai este biserică. A fost trăsnită în urmă cu vreo 30 de ani. Lumea zice că sub scara acelei biserici a fost găsit cântărețul făcând dragoste cu o femeiușcă de pe acolo și la vreo trei săptămâni după aceasta a fost trăsnită și biserica. Acolo sunt doar resturile temeliei și lângă ele se fac slujbele de înmormântare. În cimitir este pădure de-a binelea(…).
Aseară m-am dus cu mămica la Schitul Topolnița. A fost privegherea hramului. A venit lume mai puțină ca oricând de când mă duc eu la hramul acestei mănăstiri. A venit și Părintele Exarh Caliopie Georgescu, împreună cu cinci călugări de la Lainici și Cozia. Părintele Caliopie a părăsit slujba și a ieșit cu mine la poarta mănăstirii, unde am stat de vorbă până seara târziu. Mi-a spus multe lucruri cu privire la organizarea Bisericii noastre, cât și la unele carențe din viața unor membrii ai Bisericii.
Fostul mitropolit Firmilian avea și el deficiențele lui, dar acestea erau bine camuflate în spatele unei culturi deosebite, unui stil de exprimare rafinat și a unei dialectici bine pusă la punct.
Fostul patriarh Justinian a disprețuit la început viața monahală, dar când a înțeles de ce pot fi în stare mănăstirile, a trecut la reorganizarea vieții monahale.
Azi la mănăstiri sunt multe carențe. Monahi adevărați sunt prea puțini. Cei mai mulți consideră mănăstirea drept trambulină pentru avansarea pe cale ierarhică. Astfel de călugări pun la cale tot felul de combinații, de relații, numai pentru a-și atinge scopurile. Episcopii și mitropoliții caută să jecmănească, pe cât le este posibil, mănăstirile. Lumea vine la mănăstire mai mult din superstiție, fără pic de evlavie. Prezintă tot felul de bilete și bilețele cu tot felul de matrapazlâcuri, parcă la mănăstiri ar fi vrăjitori, nu călugări. Întrebări precum: ,,- Cât face afacerea asta, părinte?”; ,,- Și cât timp durează treaba?” sunt frecvente. Unii sunt naivi, alții cretini, alții proști, alții șmecheri. Pe mulți Părintele Caliopie i-a trimis la medicii neurologi sau psihiatri. O mare parte din vizitatorii mănăstirilor nu au pic de respect față de aceste sfinte locașuri, ori de slujitorii lor. Părintele Caliopie simte nevoia unei reforme structurale a vieții monahale și a mănăstirilor, pentru a le prelungi existența. Actualii ierarhi nu sunt capabili de așa ceva. Dimpotrivă. Cu excepția permanentelor cereri de bani, nu fac altceva. În ultima vreme le-au cerut călugărilor și câte o treime din salarii, ,,pentru a dinamiza viața mănăstirească!”
*
Hristos a înviat!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 5/11/2021 |
Contact: |
|
|
