Ecouri remanente - Arc de Lumină: Brâncusi - Tudor Vladimirescu
Tripticul de manifestări cultural-științifice dedicate lui Constantin BRÂNCUȘI – la Craiova, pe str. Romain Rolland nr. 7 – a fost conjugat de entitățile organizatoare: Acțiuni culturale româno-franceze (președinte: prof. Elena Trăilă) și Agora Artelor și Arhitecturii (fostă Răscruciul Artelor – arh. Cristian Ciomu, n. la Drobeta Turnu Severin) cu o a patra, închinată altei personalități unice pentru cultura și istoria neamului românesc: TUDOR VLADIMIRESCU.
Primele două au avut loc în serile de 16 și 17 februarie 2021 – cu ocazia împlinirii a 145 de ani de la nașterea, în Hobița, Gorj, a lui BRÂNCUȘI, a treia în amurgul din 19 martie – 64 de ani de la nașterea în cer a marelui sculptor -, iar cea de-a patra în ziua de 23 martie a.c., dedicată lui TUDOR VLADIMIRESCU, la două secole de la Revoluția sa din 1821.
28 de personalități din Craiova, Drobeta Tr. Severin, Rm. Vâlcea, Slatina, Târgu-Jiu și București au prezentat comunicări științifice, secvențe din cărțile lor dedicate lui BRÂNCUȘI, poeme, versuri și piese muzicale de inspirație, expresivitate și vibrație brâncușiană indubitabile. De fapt, prima dintre manifestările celei de-a VII-a ediții a Zilelor BRÂNCUȘI la Craiova, avându-l ca motor și promotor pe veșnic neastâmpăratul arhitect Cristian Ciomu, a fost gândită sub genericul ”Muzică și poezie”. Cu mult mai corect ar fi fost, după opinia noastră: „Sculptură, muzică și poezie”. Violoncelistul, compozitorul și dirijorul Mircea Suchici, acompaniat fie de fiul său, Lucian (pian), fie de fiica, Andreea (vioară), au asigurat o savoare aparte celor trei evenimente cultural-artistice.
Au fost, realmente, clipe de încântare încât, de câteva ori, am trăit – ca prin vis – sentimentul că vioara Andreei Suchici și violoncelul tatălui ei, Mircea, n-ar fi exclus să fi trecut măcar prin preajma, dacă nu cumva direct prin atelierul renumitului Guarnieri. Andreea Suchici s-a dovedit atât de sigură pe arta și tehnica sa interpretativă – atunci când, inspirat și stăpânind toate detaliile frazării muzicale, a dat viață celebrei capodopere a lui Ciprian Porumbescu, Balada, încât am mărturisit public, fără reticență, că versiunea sa a sunat, parcă, la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, decât acelea cărora le asigură nemurirea Alexandru Tomescu, pe Stradivarius, vioara magică a lui Ion Voicu.
Aura de înaltă spiritualitate românească a fost augmentată prin intervențiile de excepție susținute de Marin Voican-Ghioroiu (gorjean, stabilit în București), Petre Cichirdan (Rm. Vâlcea, fratele muzicianului Modest Cichirdan, ex-director al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova), Dumitru Sârghie (jurnalist și poet de stirpe aleasă, din Slatina, județul Olt). Acestora li s-au alăturat craiovenii Nicolae Marinescu, Florin Logreșteanu (botezat așa, ca prozator, de Mircea Sântimbreanu, numele real al ex-colegului meu de grupă de la Filologie fiind Radu Scorojitu, având deci rezonanțe de manuscris antic de la Marea Moartă, încifrat pe piele de capră socratică ori pe papirus cu mustăți de Sfinx), Pavel Floresco, Nicolae Coande, Mircea Liviu Goga, Dodo Niță, Rodica Țugui, Aurora Speranța Cernitu, Carmen Cristina Ștefănescu, Nicoleta Ion, Oana Stancu, Gabriel Vârtopeanu, Doina Bonescu, Georgeta Ciucă, Sorina Barbu, Cornel Popescu, Ovidiu Andreescu și, desigur, Viorel Mirea (venit din Drobeta Tr. Severin).
*
Troița de vis a manifestărilor generate de celebrarea lui BRÂNCUȘI s-a regăsit și în omagierea unui alt fiu al Gorjului și al Craiovei, care a scris pagini de foc în Istoria noastră: autorul Proclamației de la Padeș și al Revoluției de răsturnare a domniilor fanariote: TUDOR VLADIMIRESCU.
Cei doi sunt fii ai Gorjului prin obârșii. Totodată, sunt fii unici ai Craiovei grație destinului, care le-a purtat pașii – întru modelare și creștere spirituală – în Cetatea Băniei. BRÂNCUȘI, după un popas total de opt-nouă ani (incluzând stagiul de militar T.R./ termen redus) în patria dintâi a lui Mihai Viteazul, avea să mărturisească, deseori: „M-am născut la Hobița … Dar la Craiova – pentru a doua oară.” Sau: „Viața mea a fost un lung șir de miracole. Cel dintâi: Craiova.”. Se referea la nașterea sa ca artist, inițiat în tainele Spiritului Românesc.
Ne rezumăm la a vă readuce în memorie, stimați cititori, două sentințe internaționale referitoare la sculptorul-filosof, clarvăzătorul BRÂNCUȘI, cel ce stăpânea pârghiile invizibile ale teleportării și ale artei ubicuității, de care doar Arsenie Boca avea să fie demn, cam tot în acea vreme.
Iată ce afirmau, fără pic de reținere, personalități de prim rang la scară planetară:
*Henry de MONTHERLANT (Paris, 1945) – „BRÂNCUȘI e un înaintemergător pe Calea Regală a Artei. Creator de artă cu caracter divin.” ;
*Sir Herbert READ (Londra, 1969) – „Trei pietre de hotar măsoară în Europa Istoria Sculpturii: PHIDIAS, MICHELANGELO, BRÂNCUȘI.”.
În schimb, în deceniul al treilea al secolului XX, în București, Capitala țării natale a lui BRÂNCUȘI, patroni năimiți ai revistei Adevărul literar și artistic l-au destituit pe Camil Petrescu, redactorul șef al publicației, deoarece – conștient fiind de dimensiunea galactică a creației marelui sculptor – cutezase să-i dedice, la împlinirea vârstei de 50 de ani, o bună parte din paginile ediției respective, din 1926, a prestigiosului hebdomadar.
După un asemenea gest mârșav al ticăloșilor trădători de țară, autorul romanelor-capodoperă Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, al multor piese dramatice de referință, precum Jocul ielelor, Act venețian, Suflete tari -, Camil Petrescu, a decis să-și încredințeze, la momentul potrivit, toate manuscrisele Bibliotecii Vaticanului.
În cadrul multiplelor mele intervenții din cadrul primelor trei simpozioane, am spicuit diverse pasaje din volumele Ceas de taină cu BRÂNCUȘI, Spiritul Olteniei, BRÂNCUȘI Ezotericul, Loteria nemuririi, pe care le-am încredințat tiparului începând cu anul 2001.
La rândul său, cel ce a intrat în folclor sub titulatura dinastică Domnul TUDOR – „om înzestrat cu o inteligență deosebită, care s-a ridicat din rândul moșnenilor”, după cum ni-l descrie istoricul Radu Ștefan Vergatti – a învățat carte și câteva limbi străine (germana, greaca, turca „și foarte probabil sârba și rusa”) sub pavăza ocrotitoare a boierului Glogoveanu, în al cărui palat din Bănie, peste drum de Grădina/ Parcul Mihai Bravu, ființează, de multe decenii, Tribunalul Dolj.
La acest al patrulea simpozion/ ateneu de amplă respirație românească s-au reunit, în bună măsură, aceiași protagoniști precum cei de la primele trei, dedicate lui BRÂNCUȘI. Moderator a fost tot violoncelistul Mircea Suchici care, în momentele de preludiu și în interludiile dintre „capitolele” simpozionului, a fost acompaniat, în sens muzical, de cei doi viguroși lăstari ai săi: Lucian, pianist, și de Andreea, violonistă, al căror talent este incontestabil și cuceritor.
Intervenții de excepție au avut din nou - și în acest al patrulea simpozion: prof. Nicolae Marinescu, directorul Editurii AIUS Craiova, Carmen Cristina Ștefănescu (cu o incitantă prezentare a uneia dintre cele 55 de cărți publicate de Excelența Sa Petre Gigea-Gorun, ex-ministru de Finanțe, ex-ambasador în Franța și la UNESCO, viceguvernator, din partea României, al Fondului Monetar Internațional și al Băncii Mondiale), Elena Trăilă, Florin Logreșteanu, Pavel Floresco.
Contribuția subsemnatului în acest simpozion a constat în a prezenta, în sinteză, nucleul de aur, purpură și platină al celor nouă eseuri publicate de șapte autori în revista trimestrială de cultură, educație și opinie „Caligraf”, fondată în anul 2000, la Drobeta Turnu-Severin, de scriitorul Romulus Cojocaru - prozator din stirpea lui Marin Preda și Dumitru Radu Popescu, prin tetralogia sa romanescă percutantă „Gura lumii”.
Cele nouă eseuri – fulgurații și studii academice de anvergură admirabilă - și poemul „Hai, Tudore, hai !”, la fel de energizant, săltăreț și grațios în candoarea-i genuină precum autoarea sa: Gabriela Mimi Boroianu, acoperă mai mult de o treime din paginile publicației „Caligraf”, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, în 106 pagini, format A4/ caiet studențesc. Dacă le adăugăm și cele două pagini de revistă ale eseului meu Pilonii spiritului panduresc, unic, din poezia lui Ilarie Hinoveanu -, ponderea urcă spre 36-38 la sută.
Acestora se cuvine să le înfrățim:
*coperta I, dominată de ținuta energic-avântată și chipul cutezător al lui Tudor Vladimirescu din cunoscutul tablou al lui Theodor Aman;
*coperta III: deasupra declarației primarului Constantin Trușcă, recunoscut pentru pasiunea sa față de istorie și harul edilitar-administrativ, declarație conform cărei „În satul Cerneți, comuna Șimian, locuitorii au un veritabil cult pentru marele erou al neamului”, tronează chipul în bronz al lui TUDOR (cu o privire incredibil de vie și de pătrunzătoare !), având de-a dreapta „Monumentul de la Cerneți”, iar dedesubt – „CULA lui Tudor de la Cerneți” ;
*coperta a IV-a – cu genericul „1821-2021, două secole de la Revoluția lui Tudor Vladimirescu” (litere negre pe galben de crom), un alt portret memorabil al temerarului voievod oltean, sub care Victor Rusu (cel ce a preluat acum circa un an stafeta de director al revistei, de la Costel Avrămescu) caligrafiază poemul în vers liber și rezonanțe de baladă post-modernistă, cu ecouri de camee inefabilă: „Proclamația lui <>.
Prefațat de Editorialul semnat de președintele Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, prof. univ. dr. Ioan Lascu, și de articolul de atitudine „Cărțile în pandemie” scris de (acum) intempestiv regretatul Nicolae Dabija (scriitorul tribun de la Chișinău, redactorul șef al revistei „Literatura și arta” din Capitala României de Est) – grupajul la care ne referim se deschide, inspirat, cu pagina vârf de lance „Proclamația de la Padeș” a lui TUDOR VLADIMIRESCU.
*
Autor al volumului „Oltenia de la medieval la modernitate” (Editura MJM, Craiova, 2009) și al altor studii percutante publicate în revista „Porțile de Fier” (2011), ori în volumul „Tudor Vladimirescu” (Ed. Lumina, 2014) – dl Mite Munteanu panoramează, de astă-dată, în sinteza publicată în revista „Caligraf”, cele mai semnificative realități social politice din Oltenia perioadei Revoluției de la 1821.
Analistul pornește de la constatarea că – spre deosebire de istoriografia europeană, în care elitei nobiliare i s-au consacrat cele mai multe studii: „În cazul istoriografiei române s-a manifestat o oarecare circumspecție în relevarea rolului deosebit al boierimii – clasă nobiliară specifică românilor – în TOATE etapele istoriei noastre medievale și moderne” (s.n.).
Exegetul reliefează, în context, că locul și rolul boierimii din Oltenia este și mai puțin subliniat, situație aflată „în contradicție cu excepționala tradiție a boierimii Oltene, descendentă valoroasă a întemeietorilor de țară din secolele XIII-XIV, creatoare de dinastii domnitoare pentru întreaga Țară Românească, precum cea a Basarabilor, izvoditoare de domni și voievozi ce au condus lupta pentru <> țării în temeiuri specifice românești și apărarea în fața tuturor agresiunilor”.
Pornind de la considerentul că boierii olteni și-au câștigat cu prețul sângelui dreptul de a se organiza și conduce într-o Oltenie autonomă, Nicolae Iorga afirma tranșant că Oltenia este cu adevărat „o regiune, fiindcă e o țară, o veche țară, care nu e numai olteană, ci tot așa jiană și timișeană. Trebuie a-i da mijlocul de a se afirma cu nota ei distinctă, așa de puternică până azi, deși nimeni n-a ajutat-o să se manifeste…”.
După o suită de alte detalii și judecăți de valoare bine decantate, Mite Măneanu evidențiază realitatea că, în preajma anului 1821, boierimea din Oltenia se afla „într-o poziție specială, datorită condițiilor specifice ale acestei provincii”. Eseistul are în vedere, înainte de toate, faptul foarte semnificativ că, în acele vremuri, „Oltenia era cea mai populată și bogată regiune a Țării Românești” - <> sa în oameni, în valori materiale și spirituale datorându-se mai multor factori de ordin geografic, economic, politic și, nu în ultimul rând, dinamismului populației sale.
”În Oltenia, fanariotismul s-a manifestat cel mai puțin, astfel că boierimea – elita conducătoare a provinciei -, deși exclusă aproape în totalitate de la conducerea țării, avea un rol determinant în administrația locală și regională.”.
Temeiul acestui rol frapant este judicios scos în prim-plan de autor, care – pe urmele lui Nicolae Iorga - susține cu fermitate că „o bună parte dintre elementele boierești se integraseră încă înainte cu un secol (după 1700) în circuitul economico-comercial european ce lega Orientul cu Occidentul.”. Astfel, boierimea olteană și-a edificat un al tipar de gândire și de viață, bazat pe comerț și spirit întreprinzător, spre deosebire de practicile vetuste ale boierimii fanariote și fanariotizate din Muntenia și Moldova (biruri, dări, parazitism, imobilism, totul pe seama țăranului).
Cu câteva excepții notabile, în acele timpuri „boierimea din Oltenia NU participa la guvernarea țării alături de fanarioți, ci se afla în opoziție față de <> de la București”.
Pretinzând că toate relele veneau din București, promițând, într-un memoriu, că vor plăti toate dările către Poarta Otomană numai să fie scoși de sub <>, marii boieri îl incită și îl trimit pe Tudor să declanșeze răscoala.
Micii boieri „merg împreună cu Tudor Vladimirescu încă de la început (de la momentul Padeș chiar), sunt între capii Oastei Norodului sau între administratorii județelor din Oltenia – omeni de credință ai slugerului. Făcând recurs, în continuare, la o multitudine de izvoare documentare, Mite Măneanu revine și reliefează, spre finalului studiului său, că – în perioada de referință – „în Oltenia trăiau foarte puțini boieri mari, deoarece cei mai mulți, în frunte cu marele ban Grigore Brâncoveanu, cel mai bogat boier din Țara Românească, s-au stabilit în București, în preajma <>. Excepție făcea familia marelui boier Glogoveanu, mentor și colaborator al lui Tudor, care însă trecea printr-o eclipsă determinată de moartea capului familiei, marele agă Nicolae Glogoveanu -, fiul său Costache fiind minor.”.
Fără a intra în detalii, autorul încheie prin a observa că această categorie, a marilor boieri din București, dar și marea boierime din Oltenia, a avut o poziție contradictorie față de evenimentele din 1821-1822.
*
Deosebit de interesant și doldora de detalii puțin cunoscute este articolul „Urma lui Tudor la Prejna” redactat de Tudor Rățoi.
În permanență sat de moșneni, Prejna – atestat documentar din anul 1486, așadar de pe vremea lui Vlad Călugărul, s-a înrădăcinat în Podișul Mehedințiului, la o altitudine medie de 540 m, relieful său colinar cuprinzând Culmea Stârminei (852,7 m), cu vestita sa podgorie, Culmea Sergului (cu Vârful Romaniții, 711 m), Culmea Băii, Culmea de la Bolovan (621 m), îmbrățișate și înălțate spre cer de o suită de văi și ogașe (Morii, Cărmăzanului, Ciolașelor).
În 1868, savantul Ion Ionescu de la Brad nota la modul percutant: „Prejna se află între muntele Secu, Serga și Stârmina, în locuri rele pe care oamenii le utilizau pentru păstorire și pe care se răzimau ca să poată face și ceva plugărie”. Fânețele erau cele ce îndestulau vitele.
Evocarea lui Tudor Rățoi însumează multiple și fermecătoare accente privind diverse momente ale trecerii-petrecerii prin vreme a acestui sat care, în debutul veacului al XIX-lea, a intrat în eternitate prin chipul și fapta de ctitor ale lui Tudor Vladimirescu. În Catagrafia mănăstirilor și bisericilor din Mehedinți, publicată în anul 1840, biserica din Prejna este datată 15 august 1808, avându-i drept ctitori pe Tudor Vladimirescu, biv vel sluger (care a înălțat-o în memoria tatălui său: Nicolae Ursu), și pe Gheorghe Duncea, al cărui nume este însemnat pe icoana Maicii Domnului. Pe locul sacru al acestei biserici din lemn, de la 1808, ființase anterior o sihăstrie (în secolul XIV), apoi un schit (veacul XV). Având formă de navă și o singură turlă, catapeteasma din lemn – ca și întreaga biserică – „a fost placată cu icoane din timpul liderului Revoluției de la 1821. Octogenarii locului susțin și acum că Tudor Vladimirescu ar fi îngropat la temelia bisericii sabia sa, iar Gheorghe Duncea – verigheta. De reținut că 3.000 de panduri au participat la târnosirea Bisericii Prejna din 15 august 1808, ceea ce atestă că renumitele cete de panduri existau cu mult înainte de apelul lui Tudor la Deșteptare națională, din ianuarie 1821. În anul Unirii Principatelor Române, 1859, s-a construit o nouă biserică, din zid. De la vechea biserică din lemn, se mai păstrează catapeteasma și Icoanele Împărătești, bunuri de patrimoniu cultural național, în timp ce cărțile ecleziale de valoare au fost preluate de Protoieria Turnu Severin. Ușa celei dintâi biserici, pe care era pictat Tudor Vladimirescu, acompaniat de Gheorghe Duncea și de soția acestuia, pot fi admirate în Muzeul de Artă al României, din București.
Densa evocare a lui Tudor Rățoi este însoțită de două semnificative fotografii: Biserica lui Tudor din Prejna , respectiv, Portretul lui Tudor de pe ușa bisericii din Prejna, paginat în oglindă cu binecunoscutul tablou-portret realizat de Theodor Aman, fondatorul Școlii Naționale de Belle Arte.
*
Substanțiale sunt cele două studii fundamentale scrise de Tudor Nedelcea, riguros documentate și foarte atent edificate: „Două veacuri de la Revoluția lui Tudor” și „EMINESCU despre Tudor Vladimirescu”. De semnalat o primă precizare: „Apelativul <>, ci este consemnat și de frații călugări în numeroase înscrisuri de pe vechi cărți bisericești.
Ex-directorul Bibliotecii Județene „Aman” Dolj, apoi, redactor șef al Editurii „Scrisul Românesc” (în mandatul și după moartea lui Marin Sorescu), după care circa trei decenii, cercetător științific la Institutul de Studii Socio-umaniste „C. S. Nicolăescu Plopșor” (pendinte de Academia Română), Tudor Nedelcea – al cărui prenume de botez constituie un evident ecou al prețuirii și iubirii înflăcărate pe care mehedințenii, oltenii în genere le nutresc față de eroul lor: Domnul Tudor -, Tudor Nedelcea zidește la temelia excursului său doctoral două documente cvasi-necunoscute din arhivele craiovene.
Cel dintâi este Apelul președintelui Băncii populare „Staicu Bengescu”, din comuna Bengești/ 24 ianuarie 1920, adresat Prefecturii județului Dolj, în care se subliniază cât se poate de limpede și chiar răspicat: „Cu toată greutatea vremii de astăzi (n.n. eram la numai doi ani după încheierea Primului Război Mondial), urmează ca evenimentelor mișcării naționale din 1821 să le dăm toată atențiunea meritată, căci din sângele eroului național Tudor Vladimirescu, curs acum o sută de ani în bătrâna Târgoviște, s-a dospit aluatul din care a ieșit România Mare de astăzi.”.
Cu aceeași fervoare și, evident, cu un patos al lucidității cât se poate de vibrant, Apelul continuă astfel: „Pe acest temei, facem un călduros apel la simțămintele d-voastră patriotice și naționale în același timp, să binevoiți a încuraja clădirea în comuna Vladimiri din Gorjiu, locul de naștere al eroului național, eterna <>, în care să se lumineze generațiile viitoare, pentru întărirea neamului.”.
Cel de-al doilea document de arhivă pe care Tudor Nedelcea îl șterge de colbul vremii și-l aduce în atenția noastră, a celor din zorii secolului XXI, este telegrama Ligii Culturale din 25 ianuarie 1921, adresată, de asemenea, Prefecturii Dolj. În limbajul specific telegramelor, Liga Culturală solicită crearea unui „Comitet de doamne care să trimeață la București delegațiuni de doamne și domnișoare pentru centenarul Tudor Vladimirescu.”.
După ce-și exprimă convingerea că aceste două apeluri „au fost recepționate așa cum se cuvine unui erou național, constituind un simbolic arc peste timp întru eternizarea memoriei acestui <> (A. D. Xenopol)” -, Tudor Nedelcea face el însuși un salt peste timp, menționând că, peste ani, la 23 martie 2001, Fundația „Scrisul Românesc” – cu sprijinul financiar substanțial, completăm noi, al Mișcării „Satul românesc – Mileniul al treilea” condusă de E.S. Petre Gigea-Gorun, scriitor polivalent, ministru al Finanțelor, ambasador al României în Franța și, concomitent, ambasador la sediul UNESCO din Paris, personalitate care la 31 martie 2021 a împlinit venerabila vârstă de 91 de ani ! – a amplasat pe Casa Glogoveanu (azi, Tribunalul județean Dolj) o placă memorială din marmură, care amintește copilăria și adolescența Eroului de la 1821, petrecută la Craiova, în familia boierului Nicolae Glogoveanu.
Mai bine de două treimi din acest studiu al cercetătorului Tudor Nedelcea (n. la Tâmna, Mehedinți, în 23 martie 1945) este dedicat prezentării celor mai însemnate aspecte din volumul de referință Descătușarea 1821, publicat în 1981 de Nestor Vornicescu, regretatul Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei. Exegetul punctează cu aplomb: „Biserica noastră ortodoxă, apostolică și națională a fost dintru început alături de revoluționarii lui Tudor, văzând în această mișcare națională o revoluție antifeudală și antifanariotă în consens cu năzuințele <>. Tudor Vladimirescu a plecat din Oltenia. Preoții și călugării au fost alături de el. Mănăstirile Tismana, Gura Motrului, Lainici l-au sprijinit moral-creștinește și financiar, i-au adăpostit pandurii după uciderea sa mișelească”.
În contextul în care apreciază drept esențială contribuția mitropolitului cărturar cu obârșii în România de Est (Basarabia), Tudor Nedelcea acordă atenția cuvenită descoperirii unui inel-matrice sigilară privind anul 1821, reprezentând un pandur care personifică „însuși poporul și caracterul mișcării revoluționare”. Nestor Vornicescu evidențiază virtuțile de reprezentare alegorică a luptei românilor pentru dreptate și libertate, argumentând că această matrice sigilară este chiar prima reprezentare de acest fel.
Înaltul ierarh – a cărui autoritate științifică incontestabilă a fost, la vremea respectivă, demonstrată și de faptul că, la congresele internaționale de istorie, delegația Bisericii Ortodoxe Române era condusă totdeauna de Nestor Vornicescu – încadrează respectiva matrice sigilară inelară într-o galerie de artefacte celebre, alături de Gânditorul de la Hamangia și Femeia cu bonetă frigiană din emblema Revoluției Franceze, acompaniate îndeaproape de capodopera sculptată în piatră de BRÂNCUȘI: Rugăciune.
Partea secundă a volumului Descătușarea 1821 a fost dedicată de mitropolitul Nestor Vornicescu episcopului Ilarion al Argeșului, sfetnicul și prietenul Domnului Tudor, nimeni altul decât cel ce l-a ajutat să cârmuiască Țara Românească aproape două luni, de la 23 martie la 15 mai 1821. Episcopul Ilarion de Argeș a compus vibrantul cântec Mugur, mugur, mugurel, expresie scânteietoare a „româneștilor pătimiri și nădejdi”, intonat la întronizarea sa, în prezența lui Tudor Vladimirescu.
După o suită de alte detalii cu valențe dramatice și tragice, Tudor Nedelcea atinge punctul culminant al demersului său exegetic, punctând moartea de martir a lui Tudor, învolburând peste timp nourii unui alt moment dureros din istoria neamului nostru: „Se repetă trădarea lui Mihai Viteazul, deplâns de Baltazar Walter, Palamed și Stavrinos. Ambele momente au fost genial transpuse în poezie de Adrian Păunescu în Capul de la Torda.”.
Admirabil prin concizie și prin densitatea ideilor (maximum de informație în minimum de spațiu!) este și cel de-al doilea eseu încredințat de Tudor Nedelcea revistei de cultură „Caligraf”. Sub genericul EMINESCU despre Tudor Vladimirescu, citim cu încântare versiunea ultra-concentrată a studiului inclus de autor în excelentul și pântecosul său tom (1.014 pagini!!!): EMINESCU – Prefață de acad. Mihai Cimpoi, Cuvânt înainte de Theodor Codreanu, Postfață de Victor Crăciun (București, Editura Tracus Arte, 2020, ediția a II-a, revăzută și adăugită). Monumentala lucrare a văzut lumina tiparului grație sprijinului nemijlocit al Primăriei comunei Dumbrăveni, județul Suceava, condusă de bravul Primar Ioan Pavăl.
Studiul (extins) pe care cercetătorul craiovean îl înglobează în giganticul său volum are titlul EMINESCU despre Tudor și revoluția sa. Totalizează opt pagini, față de numai două și jumătate – varianta din revista „Caligraf”.
Pentru suculența ideatică și arguția întregii demonstrații științifice a lui Tudor Nedelcea, nu ne putem abține să nu cităm penultimul paragraf din revista severineană: „Refuzând gazetarilor de la <> ascendența și legitimitatea de la Revoluția lui Tudor (…), cursul de istorie națională oferit liberalilor depășește caracterul de polemică conjuncturală, <>.”.
Finalul frazei este preluat din eseul Eminescu: Sens, timp și devenire istorică publicat de Mihai Ungheanu – fapt precizat de Tudor Nedelcea în nota sa de subsol nr. 47.
În consens cu Nicolae Iorga și cu alți mari istorici de autoritate irefragabilă, hermeneutul literar din Bănie conchide pilduitor: „Eminescu a demonstrat - și prin acest popas asupra Revoluției de la 1821 și a conducătorului ei - că are un acut simț istoric, o perspectivă obiectivă asupra evenimentelor istorice, bazat nu atât pe o intuiție genială, cât mai cu seamă pe studierea TUTUROR surselor documentare de primă importanță ale vremii; de aici, perenitatea ideilor sale privind istoria națională.”.
*
Personalitate marcantă a județului Mehedinți, Victor Rusu - n. la 3 iunie 1942, în Drobeta Tr. Severin, „titoist la 9 ani”, profesor, poet și publicist, director, mai bine de un deceniu, al Bibliotecii Județene „I. C. Bibicescu” Mehedinți, cel mai proaspăt director al revistei „Caligraf” – este prezent cu două studii de mare finețe filologică și respirație patriotică. Cel dintâi: Lirica populară despre Domnul Tudor vădește – ca și cel de-al doilea: Tudor Vladimirescu în poezia cultă – vocația pentru documentarea vastă și profundă, în spirit academic, deosebita capacitate de analiză și sinteză, flerul de critic și istoric literar întrutotul remarcabil, vocația judecății de valoare judicioase, bine cumpănite.
Un prim adevăr istoric este consemnat, cu pertinență, chiar în debutul primei sale exegeze: „Atât în plan național, cât și la noi, în Mehedinți, ziua de 23 ianuarie 1821, când Tudor Vladimirescu a rostit, în câmpia Padeșului, celebra sa Proclamație (…), avea să marcheze începutul epocii moderne în istoria noastră și al renașterii naționale românești.”.
După ce precizează perspectiva din care privește subiectul eseului său și contextul general în care-și înscrie minuțioasa analiză, Victor Rusu observă și decodifică atent, tranșant și convingător că: „paralel cu istoria propriu-zisă, scrisă de specialiști în domeniu, s-a configurat, prin vreme, un veritabil, vibrant hronic eroic al poporului român, ce încorporează mozaical, creații poetice memorabile, de reală valoare estetică”.
Comentatorul evidențiază, pe de o parte, creațiile folclorice cu o pronunțată structură de doină haiducească, reconstituind atmosfera explozivă a vremii, acest tablou liric de epocă fiind „configurat din tușe viguroase, de factură expresionistă, parcă”, încărcat „de aluziile subtile de un anume ingenuu rafinament stilistic, ale revoltei sociale ce avea să se declanșeze” -, iar pe de altă parte constată că alte poezii amintesc de „registrul ușor elegiac și de gestica lirică, circumscrisă unui veritabil ritual al despărțirii, din cântecele sau doinele de cătănie: <>”.
Evidențiind „remarcabila ARTĂ A PORTRETULUI” a creatorului anonim, care probează „excelente izbânzi estetice” – prin lapidaritate, esențializare și reducerea la câteva note particulare, „obsesiv reliefate, metamorfozate stilistic în așa-zise <> -, Victor Rusu decupează, cu știința și arta detaliului semnificativ, portretul „esențializat al unui Tudor înalt și falnic, dar mai ales <<întunecat>>, tăcut, animat de un neostoit spirit justițiar: <>”.
Fără a mai zăbovi asupra seducătoarelor amănunte ale rafinatei exegeze hermeneutice scrise de Victor Rusu, menționăm îndelungatul și binevenitul popas analitic asupra poemului liric popular Visul lui Tudor (cules de Vasile Alecsandri și inclus în celebra sa culegere Poezii populare ale românilor), definit drept cântecul epic cel mai realizat artistic, dar și cel mai cunoscut, care, în esență, este „o superbă alegorie a morții”, al cărei punct culminant îl constituie replica mamei lui Tudor dată fiului său: <>.”.
În schimb, Cântecul zaverei aduce „o notă cu totul aparte în registrul de expresie al cântecelor epice dedicate de creatorul anonim eroicei, tragicei personalități a lui Tudor Vladimirescu”. Preluând caligrafia lirică subtilă a jocurilor de copii, truculența verbală „orchestrată cu un surprinzător rafinament”, apelând la „cele mai rare <>, adică anafora, anadiploza, repetițiile consecutive de vocabule, rima interioară: <>”.
În finalul acestui prim eseu din revista „Caligraf”, Victor Rusu amintește piesa folclorică La Zaverea, pentru metrica lapidată (versuri de patru silabe), „împrumutată, parcă, de Șt. O. Iosif, în cunoscuta, antologica sa Doină.”
Pornind de la considerentul că recunoscuta „vocație pentru poezia de inspirație civică și patriotică a poeților români din toate vârstele liricii românești s-a materializat într-o producție lirică generoasă” -, directorul revistei „Caligraf” își exprimă satisfacția că piesele pe care le-a selectat „conturează silueta impresionantă a unei veritabile, vibrante statui lirice dedicate Marelui Pandur”.
Iată numele celor 20 de poeți
și titlurile poemelor închinate de aceștia Domnului Tudor:
*Șt. O. Iosif – Tudor Vladimirescu, „odă cu timbru înalt, răscolitor, ”frapantă prin asocierea destinului tragic al Domnului Tudor cu „zborul din urmă al unui vultur cutezător” ;
*George Coșbuc – Oltenii lui Tudor, care este printre cele mai realizate <> ale <> (poliglot, traducător de excepție, unul dintre cei mai cultivați poeți din lirica românească și europeană a timpului!) ; în Oltenii lui Tudor „se face puternic simțit acel fior mesianic, viguros, optimist” specific bunei tradiții a poeziei transilvane vaticinare ;
*Nicolae Vulovici – „La statuia lui Tudor, „tot o odă, în care este invocată, într-o manieră apăsat romantică, personalitatea eroului național” ;
*Ion Nenițescu – Tudor Domnul chemând țara, amplu discurs evocator, cu accente patetice, ușor grandilocvente „și o gestică amplă, imaginată pentru o scenă cât țara și iubirea noastră de moșie” ;
*Vasile Voiculescu – Tudor, poem care marchează o altă vârstă a lirismului românesc, „mai interiorizat, mai cultivat, mai modern, în care discursul patriotic dezlănțuit, subliniat de gesturi largi și sonorități puternice, de alămuri, face loc unor trăiri de intimă rezonanță ale eroului liric, care sunt transmise după legile tainice ale sugestiei lirice”;
*Nicolae Dan Fruntelată – poemul Tudor ;
*Mircea Micu – Tudor, os Vladimiresc ;
*Viorel Mirea – Tudor ;
*Ion Brad – 26 spre 27 mai ;
*Ion Bănuță – Panorama fântânii (în care a fost aruncat trupul lui Tudor „descăpățânat”) ;
*Alexandru Andrițoiu – Balada fântânii, incontestabil reper valoric, care se distinge prin noblețea și timbrul elegiac elevat, prin rafinatele inflexiuni incantatorii și, nu în cele din urmă, prin forța expresivă a versurilor:„Fântâna, oarbă ca Homer,/ au cotropit-o mărăcinii./ Uitând uimirile luminii/ ea, tristă, nu mai are cer.” ;
*Adrian Păunescu – Domnul Tudor, poem ce atinge „cotele estetice cele mai înalte”, impunându-se prin amploarea și forța viziunii sale lirice, care îl proiectează pe marele erou al neamului pe ecrane naturiste panoramice, imaginate la dimensiuni cosmice, prin gestica sa poetică vulcanică, de o exultantă expresivitate, prin imagistica hiperbolică”, detalii stilistice care conferă întregului și fiecărui element în parte „din cadrul acestei „grandioase stampe de epocă, un contur statuar, în rezonanță secretă cu tectonica genezei munților țării” ;
*Corneliu Vadim Tudor – Baladă pentru Domnul Tudor, „serafică, moștenită, parcă, din alte vremi, de la <> ;
*Nicolae Dragoș - Lângă fântâna lui Tudor ;
Ion Văduva Poenaru – Tudor ;
Grigore Hagiu – Tudor ;
Emil Manu – 1821 ;
Gheorghe Tomozei – Tudor la Hanul lui Manuc.
În finalul eseului său, criticul și istoricul literar severinean punctează: „Surprinzătoare accente de autentic lirism obțin poeții Ion Brad, Victor Tulbure și Victor Rusu, abordând o modalitate lirică de dată mai recentă, de un aparent, voit prozaism, în care sunt valorificate texte și spuse memorabile ale lui Tudor Vladimirescu, fie prin citare, fie prin parafrazarea lor.”
*
De-a dreptul statuar este studiul Tudor Vladimirescu și pieirea lui la Târgoviște, semnat de reputatul prof. univ. dr. Radu Ștefan Vergatti, conducător de doctorate în domeniul istoriei, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști. Prima treime a exegezei sale conturează un bogat portret al Domnului Tudor și o înscriere în context românesc, balcanic și european a mișcărilor revoluționare din 1821: „Tudor Vladimirescu a răspuns chemării la luptă. Țelul lui era clar. Voia să-i elibereze pe români de sub suzeranitatea sultanilor. Aici țelul său coincidea cu al Eteriei. Mai dorea să-i îndepărteze pe domnitorii fanarioți. Aici se lovea de Eterie, deoarece domnii fanarioți din Principate erau greci. Tudor nu-i putea ataca în mod deschis nici pe ei, nici pe clericii greci care-i spoliau pe români. Ca urmare, a fost o acțiune paralelă (s.n.) a celor două mișcări – cea română și cea eteristă – care se întâlneau în punctul în care urmăreau destabilizarea Imperiului Otoman și eliberarea de sub suzeranitatea sultanilor.”.
Prof. univ. dr. Radu Ștefan Vergatti dedică, în continuare, cea mai mare parte a temeinicului său studiu științific (însoțit de 67 note de subsol) asasinării cumplite a lui Tudor Vladimirescu. Într-un context militar și politic destul de complicat și nebulos, în cursul lunii mai 1821 situația pentru armatele române din Principatele Dunărene ale Valahiei s-a înrăutățit.
„În acele condiții – comentează cu luciditate dureroasă profesorul Vergatti -, deși nu era în țara lui, nu vorbea bine românește, generalul Ipsilanti a vrut să rămână singur la comandă (n.n., adică să-l elimine pe Domnul Tudor). Împreună cu Tudor Vladimirescu, care încă din februarie 1821 avea o armată de peste 8.000 de panduri, înzestrată cu artilerie, a decis să părăsească Bucureștiul. Se dorea să se evite distrugerea orașului în timpul luptelor cu turcii.”.
Tudor voia să se retragă spre Târgoviște, zonă în care aprecia că ar fi putut lupta mai bine, dar face greșeala (punctăm noi) de a urma gruparea eteristă spre Pitești. Domnul Tudor cere imperios pandurilor ca, în timpul marșului, să NU jefuiască populația, subliniind cu tărie că „românii NU trebuiau să-i jefuiască pe români”. Ordinul său militar nefiind ascultat, este nevoit ca, de la Bolintin până la Golești, să execute prin spânzurare 25 de panduri vinovați de tâlhărie.
Era o totală deosebire față de eteriști, care NU își pedepseau camarazii ce jefuiau populația românească. Ipsilanti profită la maximum de starea conflictuală creată și-i îndeamnă pe câțiva dintre căpitanii săi să-l denigreze pe Tudor. Practic, când pandurii au ajuns la Golești (18/ 30 mai) eteriștii au declanșat conspirația pentru mătrășirea lui Tudor Vladimirescu. Detaliile scenariului sunt, se înțelege, odioase și nu găsim de cuviință să le mai evocăm.
Cităm, însă, finalul scris de iscusitul și luminatul istoric Radu Ștefan Vergatti: „A fost o moarte cumplită, îngrozitoare, dar trecută sub tăcere, a celui care în anul 1821 a ridicat la luptă întreg poporul Valahiei pentru a se elibera de sub turci și a-i îndepărta pe slujbașii lor, domnii fanarioți. Tudor Vladimirescu a reușit numai să-i îndepărteze pe slujbașii sultanului, pe domnii fanarioți și să obțină pentru moment o posibilitate de a respira mai ușor poporul său. A rămas ca o figură luminoasă în istoria românilor, omul care a reușit singur, fără nici un ajutor, să facă să respire mai ușor neamul românesc.”.
*
Cuprinzătorul grupaj omagial din revista severineană „Caligraf” include încă un eseu al lui Tudor Rățoi: Tudor Vladimirescu în două monumente din Mehedinți mai puțin cunoscute. Este vorba despre Bustul lui Tudor Vladimirescu de la Baia de Aramă – operă de for public a sculptorului Constantin Bălăcescu -, respectiv Monumentul de la Cerneți închinat, aidoma unei pietre de hotar în curgerea veacurilor, Domnului Tudor.
*
Felicitându-i pe colegii din redacția revistei „Caligraf”, nu ne putem abține să nu ne întrebăm de ce nu au solicitat și colaborarea preotului Al. Stănciulescu-Bârda, un veritabil apostol al Spiritului Românesc, prin vasta, incredibil de vasta sa activitate ca teolog, istoric, folclorist, profesor, bibliograf și scriitor.
La propria sa editură („Cuget Românesc”), admirabilul preot și om de cultură din județul Mehedinți, Al. Stănciulescu-Bârda, a publicat, în anul 2012, volumul Tudor Vladimirescu, așa cum l-am cunoscut, semnat de Gheorghe Duncea, întemeiat pe manuscrisul inedit al acestui căpitan din oastea de panduri a Domnului Tudor. De altfel, în volumul IV din Mehedinți – Istorie, Cultură și Spiritualitate, cunoscutul preot – în a cărui arhivă s-au adunat peste 60.000 de corespondențe primite prin poșta tradițională și alte peste 70.000 de epistole prin cea electronică – a publicat studiul de 32 de pagini intitulat Chipul lui Tudor Vladimirescu în viziunea unui contemporan al său, metamorfozat, în același an 2012, în prefața volumului publicat de preot sub semnătura lui Gheorghe Duncea.
Prefațată de acad. Ștefan Pascu, riguroasa carte Nicolae Iorga. Concepția istorică a preotului ortodox Al. Stănciulescu-Bârda constituie o contribuție infailibilă la aprofundarea operei de istoric a acestuia, poligraf cu o operă de dimensiuni titaniene, aproape de neimaginat.
După o muncă de benedictin, de-a lungul a cinci ani, a publicat trei uriașe volume Bibliografia revistei „Biserica Ortodoxă Română” (ediția I: 1874-1948 ; ediția a II-a: 1874-2004 ; ediția a III-a: 1874-2014). Despre această exegeză științifică de referință, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a exclamat: „Comunicați-i părintelui că-i dau nota 20 cu felicitări pentru această lucrare. Chemați-l și faceți contractul să achiziționăm cartea pentru bibliotecile și magazinele noastre!”.
*
Vă rog să-mi îngăduiți, stimați cititori, să închei printr-o acoladă simetrică față de secvențele dintru începutul acestui eseu, făcând – iarăși – referiri directe la BRÂNCUȘI. În cadrul suitei de manifestări de la Craiova, Marin Voican-Ghioroiu a șocat auditoriul prin prezentarea impresionantului său volum BRÂNCUȘIANA, semnat împreună cu compozitorul și dirijorul Constantin Arvinte.
Girat de Editura Muzicală din București, volumul a fost finanțat de Liga Culturală Fiii Gorjului și de Centrul de Etică și Strategii. Are format A4 (coala ministerială) și însumează aproape 500 de pagini. Pentru o rapidă lămurire, transcriem de pe coperta interioară: BRÂNCUȘIANA. Poem coral-simfonic (Destinul). Libretul: Marin Voican-Ghioroiu. Muzica: Constantin Arvinte (Pe intonații muzicale-folclorice gorjenești).
Cele două succinte lămuriri scrise de cei doi autori sunt prefațate – întru susținere – de opt personalități indubitabile:
*prof. univ. dr. Dumitru Miron (BRÂNCUȘIANA – o feerie de sunet și sensuri),
*prof. univ. dr. Cristian Brâncuși (Mi-e dor de dragul meu gorjean),
*General de brigadă Gheorghe Dragomir (Demiurgul și Pasărea Măiastră), *Prof. dr. Stephan Poen (Cuvântul și rostirea întru dragoste de țară și de neam), *Mircea M. Ștefănescu, poet, dramaturg, critic muzical, muzicolog, etimolog (BRÂNCUȘIANA),
*General Bartolomeu Constantin Săvoiu (O înflăcărată iubire de țară),
*Ing. dr. Sabin Stamatescu (BRÂNCUȘIANA – iubire și recunoștință gorjeanului nostru drag),
*prof. dr. Mihaela Sanda Popescu (Viața și creația devin eternitate).
Selectăm un pasaj consistent din pledoaria Doamnei Mihaela Sanda Popescu: „BRÂNCUȘIANA – poem coral-simfonic, cu subtitlul Destin. De ce Destin? Fiindcă acest poem surprinde momentul în care sufletul marelui sculptor e sfâșiat de o crudă durere: cei care erau conducători vremelnici ai statului român, niște oameni fără coloană vertebrală (obedienți regimului comunist) îi refuză opera pe care voia s-o doneze patriei natale, România. Acțiunea se petrece într-o unitate de timp și loc, ultimul minut de viață al demiurgului sculpturii moderne, o clipă a Destinului. Decorul este brâncușian: Cumințenia Pământului, Cap de copil, Somnul, toate se înscriu într-o succesiune semnificativă, o narațiune, o doină a sufletului românesc. Singura ființă care îi alină durerea în aceste clipe supreme este Maria Tănase, Măiastra cântecului românesc.”.
Întrerupem aici, cu părere de rău, tumultul hermeneutic al Doamnei prof. dr. Mihaela Sanda Popescu și trecem la ultima sa judecată de valoare: „BRÂNCUȘIANA este o creație în care cuvântul și muzica se însoțesc într-o alternanță magică, precum trecerea între două lumi, ca <> când viața și creația devin eternitate.”.
Partitura și libretul poemului coral-simfonic ocupă, în continuare, circa 400 de pagini din volumul BRÂNCUȘIANA.
*
Conchidem rugându-vă să meditați profund la afirmațiile infailibile și, din nefericire, atât de valabile (și) astăzi, ale lui Feodor Mihailovici DOSTOIEVSKI: „Vremurile noastre sunt vremurile mediocrității, ale lipsei de sentimente, ale pasiunii pentru incultură, ale lenei, incapacității de a te apuca de treabă și ale dorinței de a avea totul de-a gata.”.
*
Punct final: La Craiova, dintotdeauna, cariatidele spiritului românesc – fie ele artistice, științifice, diplomatice ori militare – au fost prețuite și respectate, iubite și omagiate. Cu bun simț, rigoare, empatie și frenezie bine temperată a altitudinii intelectuale.
Doamne, ocrotește-i pe români !
Și ferește-i de sataniștii neo-marxiști, care lunecă instantaneu pe toboganul Gheenei și al Judecății de Apoi, pledând cu înfocare încrâncenată și acționând cu ferocitate deșănțată pentru transformarea Terrei într-o versiune de secol XXI a Sodomei și Gomorei.
Doamne, facă-se voia Ta !
NIHIL SINE DEO !
|
Dan Lupescu 5/11/2021 |
Contact: |
|
|
