De 10 Mai, altădată...
Ziua de 10 Mai a fost în mod oficial Ziua Națională a României între anii 1867 și 1947 datorită triplei sale semnificații:
la 10 Mai 1866 Carol I a devenit domnitor al României,
în 10 Mai 1877 Domnitorul Carol I proclama independența României față de Imperiul Otoman,
iar la 10 Mai 1881 România a devenit regat.
Această zi a fost sărbătorită de români timp de 8 decenii cu festivități fastuoase și cu vaste serbări populare. Defilarea suitei regale și a armatei, bătaia cu flori de la Șosea, banchetele populare, muzicile militare care răsunau în mai toate grădinile și parcurile orașelor și nu în ultimul rând iluminațiile și focurile de artificii erau atracțiile mult așteptate ale acestei zile.
Un articol publicat în revista Amiculu Familiei relatează desfășurarea festivitățile de 10 Mai din anul 1882: Ziua de 10/22 Mai a.c. care e prima aniversare a încoronării Majestăților Lor Regelui și Reginei României și tot odată a 16-a aniversare a suirii Majestății Sale Carol I pe tronul României sa serbat în capitală cu toată pompa cuvenită unei asemenea mărețe zile. Tot orașul fu împodobit cu steaguri; pe Calea Victoriei mai toate ferestrele caselor erau acoperite cu covoare frumoase și scumpe. Trupele au fost înșirate pe trotuare de la palat până la Mitropolie. La orele 11 fix M.M.L.L. (notă: Majestățile Lor) Regele și Regina în trăsura de gală, escortați de roșiori și de jandarmi au pornit de la palat, mergând la Mitropolie, unde au asistat la celebrarea serviciului divin. În tot parcursul drumului, Majestățile Lor au fost aclamate de popor și o mulțime de buchete sau aruncat în trăsura regală.
Pavilionul regal - 10 mai 1916
Pornirea cortegiului regal de la mitropolie a fost anunțată prin 101 (lovituri de) tunuri. Majestățile Lor au mers pe Bulevardul Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazu, unde sa ridicat o frumoasă estradă, și au primit defilarea elevilor de la școalele publice, a delegațiilor din județe, a gardei orășenești, a răniților cu steagul lui Tudor Vladimirescu și a armatei. După aceea Regele și Regina sau întors în palat, unde au primit felicitările autorităților publice și a delegațiilor din țară. La ora 5 sa dat un banchet la șosea delegațiilor și răniților. Seara iluminație în tot orașul, focuri artificioase la Cișmigiu și musici în toate grădinile și piațetele publice. Sar părea că în fericitul nostru regat veselia nu apune niciodată! (Amiculu Familiei numărul din 15/27 Mai 1882)
Cei pentru care care festivitățile din ziua de 10 Mai aveau un farmec aparte erau bineînțeles copiii. Ioan Massoff un binecunoscut teatrolog și prozator român din perioda interbelică își amintea: Zece Mai, ziua izbânzii și a mândriei naționale, copilăria mea nu te poate uita. Din totdeauna ai constituit un punct luminos al pubertății noastre, al vremii în care ca și domnul Goe, eroul lui Caragiaie, purtam hăinuțe de mariner" și beretă cu inscripția Le Formidable. Ținut de mână de tata, mă lăsam târât prin mulțimea care se călca în picioare în jurul statuii lui Mihai Viteazul și mai târziu, la începutul Șoselei Kiseleff, unde peste drum de Muzeul de Științe Naturale se afla construită tribuna regală.
Îl sculam pe tată-meu cu noaptea în cap, tot îndemnându-l să mergem mai devreme ca să apucăm loc". Erau însă mai dibaci decât noi, cari se înființau de pe la cinci dimineața pe trotuare, purtând legăturica în care țineau merinde. Și începeau pertractările de rigoare:
- Ce te'ndeși?
- Că noi fi luat locul cu chirie!
- la nu te întinde!
- Să te scoli mai de vreme!
- Mitocanul tot mitocan!
- Mitocan ești tu cu cine te-a făcut!
Și deodată unul:
- Aoleou, mi-a turtit ceasul!
Rahagii și bragagii cu braga rece făceau afaceri minunate. Când cortegiul regal mergea spre locul defilării, trecând la pas pe Calea Victoriei, în dreptul librăriei Socec, frumos împodobită, se aruncau din balcon porumbei albi, legați cu panglicuțe. Carmen Sylva, cu rochia albă tot așa ca și zăpada părului, zâmbea îmbujorată la față. Și începea parada, în sunetul unui marș nemțesc. Veneau întâi ofițerii fără trupă. În fruntea lor comandantul Pieții, căpitanul Stoianovici, cu o mustață lungă, care se făcea una cu favoritele. Urma Hübsch, celebrul maior, comandantul muzicilor militare, grav și impozant. Ah, câtă admirație îmi provoca tamburul major în fruntea regimentului II de linie! Avea căciulă înaltă de jumătate de metru și ținea tactul cu un buzdugan enorm.
Nam văzut vivandierele. Am auzit însă de Marița Blonda, aftioriță" a Teatrului cel Mare", vivandieră în al doilea regiment de linie, comandat de generalul Macedonsky cum este trecută în arhiva Teatrului Național de mâna fostului bibliotecar Nae Bassarabeanu. Cât despre tamburul major, el trebuie de mult să fie la loc de verdeață. Și când îți era lumea mai dragă, nu știu ce-i venea Sfântului llie de-i ardea o ploaie de te făcea ciuciulete și colora divers rochiile albe ale cucoanelor din tribune. Cum Zece Maiul" cădea în stilul vechi, binențeles că toți bărbații purtau pălării de paie. Vă închipuiți ce se alegea din ele! Parcă-l văd primind defilarea pe răposatul Rege Carol I, salutând doar cu un deget dus la chipiu, grav dar totuși având ceva senin în privire, pe Regele Ferdinand, răsfrangând o bunătate nesfârșită, iar pe langă ei pe Regele nostru, chipeș ofițer de vânători, cu ținută energică!
Seara la luminăție", se călca poporul în picioare. Bunul nenea Iancu Brătescu zis Decalitru - ar merita un bust în București - își instruia masalagii, mergea cu ei în curtea Palatului Regal pentru a ovaționa. Fumul masalelor dela retragerea cu torțe" te sufoca. La Sfântul Gheorghe", la Episcopie" cântau muzici militare și se încingeau hore în toată regula. (Ioan Massoff articolul 10 Mai de altădată publicat în revista Realitatea Ilustrată numărul din 12 mai 1937).
Ziua de 10 mai a fost oficializată din nou ca fiind o zi de sărbătoare națională în anul 2015. Din păcate farmecul pe care îl avea această zi în vremurile trecute nu îl vom mai putea recupera poate niciodată
Imaginea României interbelice nu ar fi una completă dacă nu am adăuga la măreția noilor block-house-uri din centrul marilor orașe și instantaneele luate în lumea mahalalor de la periferia orașelor sau imaginile localităților pitorești dar încă foarte sărace aflate la o aruncătură de băț de acestea. Tocmai de aceea vă învit să facem împreună o vizită în două localități din apropierea Bucureștilor: în satele Herești și Greaca, din lunca Dunării. Ghid ne va fi și de astădată un reporter interbelic, V. Gheti pe numele lui, și articolul Viața în baltă a pescarilor, publicat de revista Realitatea Ilustrată în numărul din 29 septembrie 1937:
La sud de București, la o distanță de 30 de km., pe malul stâng al fluviului Dunărea, se află unul din cele mai mari lacuri ale țării noastre, care alimentează Bucureștiul cu pește. Lacul care are o vechime istorică, nu este altceva decât valea de altădată a fostei mări de care ne vorbesc geologii, rămânând aici - ca o masă de apă aparte de fluviu mostră a vechii mări. Și poate că ar fi secat, rămânând o vastă câmpie, pe care grecenii ar fi cultivat-o, dacă nu ar avea legături cu Dunărea, care îl alimentează cu apă. Pe o întindere de 136.000.000 mp., dă cetățeanului prima noțiune de mare. Bărci de pescari iscusiți se pierd în zare și pescuiesc ziua întreagă, ca apoi seara să se retragă la vad. E o viață aici pe care n'o cunosc mulți. E viață de coloniști.
|
Sabin Popescu 5/7/2021 |
Contact: |
|
|
