Impactul stiintei asupra umanitătii
Impactul stiintei asupra umanitătii este atât de mare încât, la un moment dat, omul a devenit sclavul propriilor sale descoperiri.
Începi să te întrebi: aceste descoperiri se fac pentru om sau se fac din orgoliul unor savanti, în numele unui progres virtual?
Tinerii ar trebui să facă prima lor excursie nu în marele laboratoare cu sinhrofazatroni. Nici să aplece deasupra microscoapelor atomice, si nici să intre în marele laboratoare chimice si genetice. Prima lor excursie, viitori aspiranti la victoria mondială a stiintei ar trebui s-o facă în spitalele de cancerosi.
Să stea alături de oamenii care în fiecare zi, în fiecare clipă se despart de viată, de sperante, de iluzii, care stiu că deznodământul este inevitabil, că durerile sunt insuportabile si care totusi, au o singură dorintă – vor să trăiască.
Dar moartea lor, dar boala lor este legată direct de stiintă. Ei sunt în relatie directă, cu felul cum chimistii au elaborat pesticidele si stimulatorii de crestere, împânzind pământul cu combinatii chimice mortale.
Geneticienii au mers cinic la rădăcina esentei umane, modificând genele fără scrupule, obtinând tot felul de hibrizi, mutanti s.a.m.d. Dar, în fond, ei ne-au propus produse care ne-au atacat direct si au stimulat acele celule secrete care provoacă cancerul.
Fizicienii, cu experimentele lor atomice, au făcut acelasi lucru; inginerii si savantii care au proiectat statia atomică de la Cernobîl nu s-au gândit la consecinte, ei au dorit doar să obtină stele de erou ai muncii socialiste si niste privilegii efemere, condamnând la moarte mii de oameni. De la copii până la bătrâni. O moarte care s-a pitit în fiecare din ei si i-a răpus atunci când viata era mai frumoasă.
Acum, când am început să diriguim solul altor planete, când am inventat cele mai sofisticate bombe, când savantii elaborează virusi mortali si testează pe ascuns ba pe ici ba pe colea eficienta lor, poate ar trebui să ne oprim si să ne punem întrebarea: oare aceasta este esenta progresului, oare la aceasta au visat generatiile de savanti, atunci când aruncati pe rug afirmau că pământul este rotund si totusi se învârteste? De la marele adevăruri de care omenirea avea nevoie, de la marea dorintă de a avea o viată mai bună, mai interesantă, stiinta a fost împinsă treptat spre un ungher întunecos.
Motivul este la suprafată. Motivul este acelasi de sute de ani. Marele conflict interior care se produce în om – de a rămâne o fiintă umană sau de a da prioritate fiarei care zace în noi.
Fiinta umană, umanismul în general, întotdeauna a avut un handicap în fata brutei, fiindcă bruta este impertinentă, ea nu are frâne si îsi urmăreste scopul cu ferocitatea unei fiare.
Se pare ca o parte din stiinta a încetat să fie umanistă. În numele progresului se sacrifică sănătatea unor întregi generatii si odată cu ele dispar milioane de noi posibilităti de urcare în sus pe scara abruptă a progresului. Fiindcă e stiut ce este un om – e un mic univers si stingerea lui echivalează cu stingerea unei lumi.
Marii savanti ai lumii, toti acei marcati de geniu, după ce au făcut marele lor descoperiri au început să fie bântuiti de bănuială: au făcut bine sau nu, au procedat corect, împingând mai departe cunoasterea lumii, descoperirea misterului stiintific, dar totodată punând în mâinile unor pragmatici descoperiri care au devenit arme si care pun în pericol întreaga omenire.
La această temă se scriu zeci de studii, s-au conturat directii stiintifice clare care pun pe cântar avantajele progresului si impactul lui asupra societătii, dar toate aceste preocupări sunt efemere în comparatie cu lumea care moare în spitalele de cancerosi.
Probabil, in continuarea ,sec. XXI îsi va schimba orientarea. Trebuie să fie învins egoismul generatiilor pragmatice, spiritul brut care declară că nu importă consecintele, că dacă se investesc bani, savantii sunt obligati să dea rezultatele promise.
Acest joc periculos îl putem încheia numai aducând în prim plan morala omului de stiintă.
Cu ceva timp in urma, citisem într-un ziar o informatie foarte curioasă: un om foarte bogat, murind de cancer, a lăsat ca testament bogătia lui si rugămintea ca savantului care va descoperi remediu împotriva cancerului să i se toarne o sculptură din aur în mărime naturală. Au trecut timp de atunci si testamentul rămâne neîndeplinit, fiindcă nu s-a descoperit nici un remediu împotriva acestei boli demonice. Fiecare dintre noi a pierdut oamnei dragi in familie sau printre prieteni.
Dacă am fi stiut bine legendele antichitătii, dacă am fi tinut cont de morala lor, poate omenirea ar fi avut astăzi o altă soartă.
Scriind aceasta, mă gândesc direct la mitul despre cutia Pandorei.
A fost foarte usor să fie deschisă, să se dea drumul din ea tuturor relelor, dar nimeni nu mai are puterea să le adune si să le încuie înapoi.
Mă gândesc că, de fapt, prima lectie pentru sutenti, viitorii savanti, acolo, în saloanele bolnavilor de cancer, ar trebui începută cu povestea despre cutia Pandorei si terminată cu o singură rugăminte: ca ei, în viata lor stiintifică, să facă totul fiind ghidati numai de constiintă si scopul lor suprem să fie nu progresul tehnic în sine, ci disparitia spitalelor.
Acesta va fi indicatorul că lumea a început să scape de suferinte.
Mitel Popescu
|
Mitel Popescu 5/7/2021 |
Contact: |
|
|
