20 de ani
În oraș a poposit primăvara. În grădina din spate au înnebunit lalelele. În față sunt discrete și cu nasul pe sus, cu dinții strânși, abia clipind arogant și roșu.
Dacă fac abstracție de o dimineață plină de zăpadă, rătăcită fără sens, dar care s-a răzgândit verde până după-amiaza, aș zice că e cea mai lungă primăvară canadiană pe care am trăit-o aici.
Și, dacă tot aduc în discuție luna aprilie, astăzi se fac douăzeci de ani de când am aterizat pe acest frumos și arțarian pământ și am făcut cunoștință cu întâia primăvară canadiană.
La prima vedere Toronto mi s-a părut urât, că eram bocită toată.
A fost tare grea despărțirea și lungul, interminabilul drum de aproape o zi l-am plâns conștiincioasă, apoi m-am mirat de ce văd, am dormit și iar am plâns și tot așa. Douăzeci de ani au trecut de atunci.
Eram două bucăți de oameni mari, cu perspective diferite, și una bucată de om mic, entuziasmat, cu un pluș în mână, care nu pricepea tare multe.
Eu boceam după trecutul de care-mi era greu, tare să mă deșurubez. Nu-mi dorisem niciodată libertatea străinătății. Eram curioasă, e drept. Ispitită, e adevărat. Însă ce să facă o profesoară de română pe pământ nord-american? Să se mire un pic. Să îi scrie una, două poezii. Și apoi să se întoarcă acasă.
El privea spre un viitor în care era sigur că noi ne potrivim ca piesa de puzzle lipsă. Îi străluceau ochii să se apuce inginerește de construit. Avea treabă.
Eu, cu doruri eminesciene și mioritice, dar mai ales cu dor de ai mei...
Vizualizam rotundul globului pământesc cu imaginea clară că noi suntem pe o jumătate, iar cei de acasă pe cealaltă jumătate. Am fost luați de la aeroport de o familie de români, el neam cu soțul meu.
Erau de zece ani în Canada și ea vorbea românește stricat. M-am uitat cu respect la ei. Zece ani mi se păreau o veșnicie și nici nu mă gândeam la ora aceea să comentez ori să critic romgleza vorbită de românca soție a vărului cu nume neaoș ardelenesc.
Au trecut douăzeci de ani din acea zi când, primul lucru pe care l-am observat eu - ochi de soacră: că aici nu există liliac.
Sigur că n-aveam dreptate. Neamul mălinului românesc înflorește mai târziu pe plai canadian.
Multe-s la fel. Multe nu-s.
Aceleași tipologii umane se repetă plictisitor, iar anii au trecut și am descoperit între timp că omul sfințește locul în pătrățica lui.
Dacă vrea să-i fie tricoloră, așa este. Iar rădăcinile-s natante și avioanele zboară în ambele direcții.
Soarele răsare la fel și oamenii știu a zâmbi și aici.
În dimineața următoare plânsul era uitat.
Mă bucuram de verdele abundent al noii țări, de minunea descoperirii locului unde aveam să ne construim cuibul și să îl facem acasă.
Și anii au trecut cuminți și pe românește ne-am spus dorurile și rugăciunile, pe românește am făcut sarmale și cozonac de sărbători.
Și, chiar dacă, respectând țara și joburile unde am ajuns, am vorbit engleză, chiar dacă ne-am făcut prieteni canadieni, nu am schingiuit limba și nu ne-am uitat nici trecutul și nici geografia.
„Să nu lăsați copilul să uite limba și să nu vă schimbați credința”, ne-a rugat tata înainte de plecare.
Au trecut douăzeci de ani de atunci.
Tata nu mai e. Dar a rămas promisiunea făcută lui.
Nu am uitat nici limba și nici nu ne-am schimbat credința.
Em Sava / Toronto
|
Em Sava 5/5/2021 |
Contact: |
|
|
