Inginerul, profesorul si scriitorul Iulian Popescu
S-a nãscut ion 1939 în comuna Licurici, judetul Gorj. Școala
primarã a fãcut-o în localitatea natalã, gimnaziul la Târgu Cãrbunesti, liceul la Târgu Jiu,
Facultatea de Mecanicã la Cluj-Napoca.
A lucrat șapte ani ca inginer mecanic la Electroputere Craiova, apoi a intrat în
învãtãmântul superior, la Universitatea din Craiova, parcurgând toate treptele didactice
universitare si devenind profesor în 1978. A predat cursurile de Mecanisme, Teoria
aschierii, Istoria tehnicii. Doctoratul l-a fãcut la Institutul Politehnic Bucuresti, sustinând
teza în anul 1970. A devenit conducãtor de doctorat în 1990 și a finalizat 26 de doctorate
în stiinte tehnice. Este profesor universitar emerit si membru titular al Academiei de
ªtiinte Tehnice din România.
Debut literar
A debutat ca scriitor în anul 2003, cu Umor universitar… si nu numai! si ca
memorialist în 2006, cu Monografie, romantatã & veselã a Facultãtii de Mecanicã din
Craiova.
Cãrți publicate
Prozã scurtã: Povestiri duioase si Povestiri nostalgice, 2008.
Romane: Labirintul vietii, Editura Scrisul Românesc, 2009; Vârtejul dansului,
vârtejul vietii…, 2010; A dispãrut o lume…, 2010; Sã fim optimisti!, 2011, Oameni sireti
si… veseli, 2011; Las aleanul sã mã fure…, 2012; Suveniri din Primul Rãzboi Mondial,
2012; De la un album de domnisoarã…, 2013; Colinde lângã tun…, 2013; Un gorjean pe
corabia lui Columb, 2013; Surghiunit la o mãnãstire… de maici!, 2013; Ocaua lui Cuza,
2014; Juni ostasi ai tãrii mele, 2014; Flãcãri si dragoste în 1907, 2014; Drumul fragilor,
2014; Olteanca din dirijabil, 2015; Steaua de la Malu cu Flori, 2015; Comoara de la
cascada dintre brazi, 2015; Vrem sã ne unim cu tara, 2015; Cãlugãrita detective, 2016;
Un gorjean în jurul lumii, 2016; Dupã ochi ca murele, 2016; Numai dascãl sã nu fii, 2016; Un gorjean în Vestul Sãlbatic, 2017; O adoram de-o vreme-ntreagã, 2017; Cin’ se
ia cu mine rãu, 2017; Banii n-aduc fericirea, 2017; Tainice iubiri, 2017; Din Olanda-n
Arizona, 2018; Privire prin Cortina de fier, 2018; Spre zãri albastre, 2018; Din
Maramureș în Seychlles, 2018; Plutașa de pe Bistrița, 2018; Cântecul grâului, 2019; Sã fi
rãmas la coasã, 2019; Tot acasã-i mai bine, 2019; S-a furat un tren, 2019; Suzana,
2019; Incognito la Merișor, 2019; Calugãrul și Cosmosul, 2019; Desculțã sau în opinci,
2020; Sub vremuri, 2020; Excursii de plãcere și nu numai, 2020; Gorjeanca de pe
Titanic, 2020; Totul se plãtește…, 2020; Un gorjean în Orientul Îndepãrtat, 2020;
Comoara piratului, 2021. Toate aceste romane sunt publicate de Editura SITECH din
Craiova.
Scrierile literare au ca fundal viata din satele gorjene, viata din studentie si din
fabrici, dragoste, teme abordate cu mult umor si optimism. Unele romane au subiecte
istorice, adevãrate cronici romantate ale unor evenimente majore din viata poporului
român.
Recunoașteri
Este prezent în Dicționarul Ingineri Scriitori și Publiciști, Nicolae VASILE și Ioan
GANEA-CHRISTU, Editura AGIR, Bucuresti, 2018.
Aprecieri critice
Amestecul de paradigme: Trãim o epocã a evoluției umanitãții în care,
Dumnezeu știe care au fost cauzele, dar instrumentele cunoașterii au luat-o cu totul
razna. Sã fie de vinã calculatorul, sã fie de vinã internetul, sã fie de vinã pandemia etc.?
Una din formele de manifestare este amestecul de paradigme, pe care proștii, care
nu au capacitatea de a o înțelege, o considerã „o prostie”, ca sã-l citez pe unul dintre
aceștia, fãrã sã-l nominalizez, iar deștepții o numesc interdisciplinaritate. Ce exemple
pozitive mai sugestive pot fi date decât amestecul de matematicã cu poezie sau cu
muzicã și creatori precum Ion Barbu, Solomon Marcus, Gheorghe Pãun, Tiberiu
Brediceanu etc.?
Dacã mergem în profunzimea lucrurilor vom gãsi explicațiile la nivelul persoanelor,
adicã aceste amestecuri sublime apar în interiorul unor persoane care se dedubleazã
cumva, trãind momente în care una sau alta dintre paradigme le sunt dominante,
urmând ca acestea sã se combine în interiorul minții lor.
În diverse locuri din lume, cauzele pot fi diferite, dar în România, am mai sesizat
acest fenomen în romanul Punctul de sprijin, una dintre explicații poate fi politica
autoritãților comuniste, din perioada când acestea conduceau țara, de a direcționa prin
toate mijloacele elevii superdotați intelectual spre domeniile realiste, în detrimentul celor
umaniste, pentru promovarea la nivel național a dezvoltãrii industriale.
Dupã 1989, când industria a decãzut, o bunã parte dintre foștii specialiști de mare
clasã din domeniile industriale s-au reorientat, mulți dintre ei, spre preocupãrile creative
din domeniile artistice, literare, jurnalistice etc., cu rezultate deosebite, valoarea lor umanã conservându-se, indiferent de vicisitudinile vieții. Valoarea este valoare indiferent
de situație!...
Alții, au așteptat pensionarea din activitãțile lor inițiale, manifestându-și talentele
artistice ulterior, fenomen ce în literaturã, criticul Victor Atanasiu îl numea recent, în
prefața la Enciclopedia SCRIITORI din GENERAȚIA 2000, fãrã rãutate, rãscoala
pensionarilor.
Un exemplu mai mult decât sugestiv în acest sens este Iulian Popescu, din
Craiova, un excelent profesor de inginerie, cu peste 70 de cãrți tehnice publicate și peste
50 de romane, în care întrepãtrunderea realist-umanistã este mai mult decât evidentã.
Spre exemplu în lucrarea monumentalã Din istoria tehnicii, 6 volume, 1858 pagini,
publicatã de Editura SITECH în anul 2002, sunt inserate o serie de elemente artistice,
versuri etc., care o fac deosebit de agreabilã pentru cititor, precum, iar romanele sale
care sunt pline de aspecte tehnice, uneori la nivel detaliat, pentru buna înțelegere a
cursului acțiunii.
Aceste revãrsãri de creație nu sunt fãcute din motive pecuniare, ci din pornirea
autorilor acestora, care ar face același lucru chiar dacã n-ar avea niciun cititor, și acest
fenoment trebuie apreciat ca atare.
(Nicolae Vasile, scriitor, ziarist, Literar ing, nr. 33, 2021)
Reportaj de la lansarea romanului al 20-lea (Acesta):În ziua de… a avut loc
la… lansarea celui de al 20-lea roman al autorului acestei cãrti, în prezenta a circa 80 de
persoane, dintre care multe personalitãti locale, sub obiectivele aparatelor foto si de
filmat ale numerosilor ziaristi de la diferite publicatii si ai unor posturi de televiziune.
Festivitatea a fost deschisã de…, care a prezentat autorul, citind de pe ultima
copertã a cãrtii. Au urmat aplauze, cam anemice, apoi prezentatorul a vorbit despre
romanele autorului…, pe care l-a lãudat tare mult, insistând asupra… si asupra…,
accentuând felul în care a…, concluzionând cã romanele sale sunt…, urându-i autorului
ani multi si sugerându-i sã continue cu acelasi zel. Apoi a vorbit…, care a fãcut legãtura
cu cãrtile de specialitate ale autorului, care… A urmat cuvântul unui fost student, care si a amintit de cursurile… autorului, plãcute si…, concluzionând cã autorul stie multe, asa
explicându-se varietatea temelor abordate în romane. A urmat un istoric, tot cititor al
romanelor autorului omagiat, certificând cã romanele cu teme istorice sunt exacte în ce
priveste evenimentele luate ca fundal, iar atractivitatea romanelor îl face pe cititor sã
înteleagã altfel diferite perioade istorice, concluzionând cã acesta este un mod fericit de a
se preda istoria. Au mai vorbit, ceva mai scurt, încã vreo doi, trei invitati.
Bineînteles cã niciunul dintre vorbitori nu citise romanul al 20-lea (adicã acesta) ce
tocmai se lansa… Cel ce conducea festivitatea a dat apoi cuvântul autorului. Redãm
complet cuvântul autorului.
Dragii mei cititori si prieteni,
Dupã ce am ascultat aceste discursuri de azi, m-am uitat în jurul meu sã vãd dacã
e vorba despre mine sau despre altcineva. În viata mea n-am avut parte de asemenea
laude si omagii. Asa cã o sã încep prin a aminti debutul meu în literaturã. Acesta a avut loc în clasa a IX-a de liceu, în anul 1955. Tocmai murise „genialul conducãtor al URSS,
marele Stalin” (în 5 martie 1953), însã „operele sale” erau încã în vogã, urmasul sãu
Nikita Hrusciov acuzând-l de cultul personalitãtii de abia în 1956, la Congresul al XX-lea
al Partidului (PCUS). Ei bine, marele Stalin a fost cel care m-a ajutat sã debutez! Cum?
Pãi tocmai atunci s-a fãcut la noi schimbarea bruscã a ortografiei! De ce oare? Pentru cã
marele Stalin scrisese o brosurã (oare el?), despre simplificarea ortografiei, pentru a fi
usor de înteles de „marile mase de muncitori si colhoznici”. ªi cum ce se fãcea la rusi
imediat ajungea si în tãrile „de democratie popularã” a venit si la noi ordin, adicã musai
sã schimbãm si noi ortografia! Era normal sã fie asa, doar toate manualele noastre de
liceu erau traduse din limba rusã, de cãtre filologi, (acestea având numeroase perle de
traducere, mai ales la fizicã si la chimie), exceptând manualele de limba românã, care…
nu existau. Asa le trebuia dacã nu existau si la rusi manuale de limba românã! Ei bine,
noua ortografie s-a introdus la noi imediat si bietii profesori de românã si-au însusit noile
reguli ortografice si ni le-au predat si nouã. Nu erau cine stie ce modificãri, dar, oricum,
ne încurcau. S-a scos „â” (â din a), înlocuindu-se cu „î” (î din i), s-a înlocuit apostroful (’)
cu „-” (liniutã), s-a modificat „eu sunt” prin „eu sânt” si d’alde astea. Ei bine, profesorul
nostru de românã, Dumnezeu sã-l odihneascã în pace cã ne-a învãtat carte!, ne-a dat o
temã acasã: sã compunem o povestire în care sã folosim preponderent noua ortografie.
Adicã ceva similar concursurilor de epigrame cu rime impuse. Nu stiu cum s-a fãcut, dar
eu am scris o poveste tare frumoasã, dupã pãrerea mea, folosind din plin noile reguli
ortografice. Chiar am recitit-o si din nou mi-a plãcut. A doua zi, la ore, am citit
povestirea, colegii râdeau de nu mai puteau, iar profesorul m-a felicitat si mi-a
recomandat sã mã fac scriitor… Ehe, ce bine-ar fi fost dacã…, dacã lucrurile s-ar fi
petrecut asa. În realitate lucrurile au fost mult mai simple: profesorul nu ne-a întrebat
nimic despre povestire si a trecut la lectia urmãtoare, doar îl aveam de studiat pe
„marele poet Neculutã”… Eu am rugat un coleg sã-mi citeascã povestirea, dar el a zis cã
va face acest efort, însã nu pe degeaba, ci dacã-i dau un creion, afacere ce nu s-a mai
fãcut, doar creionul era scump, asa cã povestirea a rãmas necititã…, ca si romanele
mele de acum… Adicã, sã fiu sincer, unii chiar le citesc, doar mã mai întreabã câte ceva
din ele…
Cei ce mã citesc s-au obisnuit s-o cam iau razna prin romane, cam cum am luat-o
cu debutul meu în ale literaturii… De fapt acum e momentul sã rãspund la întrebãrile
uzuale ale amicilor: cum scrii, dom’le?, „de unde le scoti, nene?”. Aici amintesc cum au
rãspuns Ilf si Petrov, autori sovietici din anii ’30 a douã romane umoristice celebre
(Vitelul de aur si Douãsprezece scaune), la întrebarea cum pot scrie doi autori un roman.
Rãspunsul lor a fost memorabil: „unul scrie vocalele si celãlalt consoanele”, asa cã si eu
rãspund cam la fel: azi scriu consoanele (ca la stenografie), iar mâine vocalele. În
realitate lucrurile sunt mai simple: când scriu la un roman, deja îmi vin idei pentru
romanul urmãtor, iar primul roman l-am scris dupã ideile ce mi-au apãrut în timp ce
scriam trei volume de povestiri. Îmi stabilesc cam ce as vrea sã scriu, de exemplu, un
roman despre Unirea din 1918, cum e cel precedent. Mai întâi mã documentez foarte
detaliat, de exemplu pentru acest roman am citit (evident selectiv) vreo 20 de volume cu
documente, date istorice, alte informatii din câteva mari biblioteci, inclusiv din a mea, doar vreo 40 de ani am avut ca pasiune si istoria tehnicii, si de pe Internet, dupã care, cu
toate în memorie, îmi fixez cadrul istoric ce devine fundal al evenimentelor.
Aici trebuie precizat cã istoria asta se cam schimbã în functie de momentele
politice din perioada când respectivele cãrti sunt scrise. Dacã m-as lua dupã istoria dupã
care am învãtat eu în liceu (netradusã din rusã, dar… aproape), scrisã de Roller, apoi noi
suntem mai mult slavi decât latini…, asa cã eu studiez cãrti si documente din diferite
perioade: din anii ’20-30, din perioada comunistã (de unde iau multe poze, din cele
netrucate). Apoi iau un personaj, de obicei nãscut si crescut ca si mine, într-un sat din
Gorj, cunoscând eu bine viata de acolo, si-l fac sã trãiascã în epoca în care sunt bine
documentat. De la el plec la alt personaj si tot asa, pânã ajung la schema de pe prima
paginã din roman, unde apar personajele si relatiile dintre ele, utile cititorului când
începe sã le cam încurce. Pe parcurs o mai iau razna, fãcând fel de fel de legãturi cu ce
mai stiu si eu si cred cã s-ar potrivi acolo.
Apropo de romanele istorice. Am vrut sã scriu un roman despre Tudor
Vladimirescu, mai ales cã satul lui e la opt kilometri de al meu, însã mi-a fost imposibil,
deoarece multe documente de epocã sunt în slavonã, netraduse în româneste, iar a
învãta acum slavona e cam târziu, desi stiu acceptabil rusa… La fel m-am împotmolit si
cu Mihai Viteazul. Rãmân pentru… data viitoare.
Unii mi-au zis cã de ce pun imagini în romane. Ei bine, din trei motive: primul e cã
asa am vãzut la Jules Verne, la care mi-au plãcut gravurile legate de evenimentele
narate, în al doilea rând pentru cã, fiind de formatie inginereascã, sunt obisnuit cu
gândirea concretã, care se materializeazã cel mai bine prin figuri, iar al treilea motiv e cã
mã deranjeazã romanele ce au numai text, ba unele n-au niciun paragraf pe câte o
paginã, asa cã e doar o însiruire de cuvinte pe care ochii le cam încurcã… ªi in fond, de
ce n-as avea si eu o oarecare originalitate în a scrie romane altfel? Din miile de poze ce
le am, doar de 50 de ani tot fac fotografii, de la prieteni si din unele reviste sau cãrti de
epocã, aleg fotografiile pe care le pun în romane, fiecare imagine venind la momentul în
care actiune o cere. ªi aici mã bazez pe memorie, iar cãutând prin cãrti si reviste mi-am
fãcut un stoc de imagini din care folosesc uneori. De ce iau poze istorice de prin cãrti si
reviste? Pentru cã le cere actiunea descrisã, iar eu n-am prea trãit în acele epoci ca sã
fac pozele mele…
Am fost întrebat si de ce pun versuri în romane, evident scrise de altii. Mentionez
cã atât la poze, cât si la versuri, scriu sub ele de unde sunt luate, desi aceasta îl
deranjeazã pe cititor, însã nu vreau sã am de-a face cu legile. Ei bine, pun versuri numai
acolo unde textul si actiunea le cer; eu îmi amintesc cã într-un cântec popular, în vreo
romantã sau în volumele operelor unor poeti am gãsit ceva ce se leagã cu ce povestesc
eu acolo, asa ca le caut în biblioteca mea (doar de acolo stiu cã existã), unele de pe
Internet si, gata, întregesc fiorul artistic al acelei pagini. Îmi vine în minte ceva nostim
legat de versuri. Aveam nevoie de versurile romantei La fereastra casei mele, cântatã de
Ileana Sãrãroiu, asa cã am cãutat într-o carte din 1978, versul „Greu e, Doamne, doi
deodatã sã iubesti” si culmea, nu era acolo strofa cu acest vers, desi eu stiam bine cântecul, doar îl cântam în grup în excursiile ce le fãceam cu studentii în pãdurile Bucovãt
si Leamna de lângã Craiova. Am reusit sã gãsesc si acea strofã ascultând pe YouTube
melodia. De ce oare strofa lipsea din carte? Pentru cã „tovarãsii de la cenzurã” n-au
acceptat cuvântul „Doamne”!…
ªi despre numele personajelor am avut discutii cu amicii. ªtiu cum dãdea
Caragiale nume legate de personalitatea eroului. Eu am încercat în fel si chip. Mãrturisesc
cã am citit si încã citesc foarte multã literaturã si am întâlnit fel de fel de modalitãti.
Tolstoi are în Rãzboi si pace peste douã sute de personaje, evident greu de retinut. Ce
m-a deranjat mult sunt însã câteva romane germane din secolul al XIX-lea. Acolo sunt
personaje de genul: reverendul Arthur Albert Edgar Schmidt, astfel cã unele personaje îi
zic reverendul, altele Arthur si tot asa, de nu mai stii la un moment dat despre cine e
vorba, doar si alte personaje au mai multe nume. Asa cã eu am încercat sã le dau nume
dupã profesie: Învãtãtor, Cãpitan, Croitor, ceea ce-l lãmureste clar pe cititor. Fiind
criticat, am încercat cu nume uzuale românesti: Gheorghe, Vasile, Miticã, ceea ce
complicã lucrurile, cititorul trebuind sã retinã cã Gheorghe e cizmar, Vasile e preot si asa
mai departe. Eu când scriu le pun nume… algebrice: X1, X2,… Xn, iar la sfârsit stabilesc
numele si pun la treabã Wordul sã înlocuiascã în toatã cartea pe X1 cu Gheorghe, pe X2
cu Vasile si asa mai departe. Aici am avut si unele încurcãturi. Unii cititori mã întreabã de
ce într-un roman Mirel face si drege, iar eu nu mai stiu cine e Mirel, pentru cã la scrierea
romanului el a fost pentru mine X3…
Mi-au mai zis unii cã uneori sunt cam inginer în romane, adicã dau prea multe
detalii tehnice, eu însã zic cã nu e rãu, deoarece vreau ca lucrurile sã fie clare, întelese
usor. ªi, hai sã fim drepti: notiunea de „culturã” astãzi e mai largã decât cea de acum o
sutã de ani. Nu se mai judecã nivelul cultural al unui om dupã cum stie mitologia, limba
latinã si clasicii greci. Astãzi, calculatorul, robotii, masinile din ce în ce mai sofisticate fac
deja parte din cotidian, asa cã au cam luat locul zeilor din cultura generalã…
Recunosc faptul cã mai fac si câte o sotie, cu destinatie, prin romane. Am un
prieten vechi, coleg în liceu, facultate, fabricã, bun cititor al meu, care mi-a zis câteva pe
motiv cã într-un roman „l-am dus cu presul”, adicã a citit un capitol întreg în care
personajele au fãcut si au dres, apoi a venit bomba: totul fusese un vis, asa cã cititorul
acesta al meu a trebuit sã se întoarcã la ce se întâmplase înainte de vis… Vãzând cã l-am
cam înfuriat, am apelat la proverbul „dacã poti face un rãu cuiva, de ce sã nu i-l faci?”,
asa cã în câteva romane urmãtoare am mai pus vise, special ca sã-l necãjesc pe
dumnealui… Cã am necãjit si pe altii, asta nu se pune…
Un alt amic mi-a zis cã am un admirator pe care nu-l stiu, însã el ar fi foarte fericit
sã mã vadã si gata, gata sã mã ducã la om, însã apoi a recunoscut cã admiratorul meu
ar vrea sã mã vadã pentru cã… e orb si ar fi fericit sã vadã, indiferent pe cine… ªi mi-a
zis cã a gãsit poanta într-un roman din secolul al XVI-lea [Espinel]… O prietenã de
familie, doctoritã de meserie, a adunat câteva romane de-ale mele, însã n-avea timp sã
le citeascã, doar doctorii sunt mereu tare ocupati. „Norocul” meu a fost cã a alunecat pe gheatã, si-a fracturat un picior si a stat în spital ceva vreme, asa cã acolo mi-a citit
câteva romane. ªi i-au plãcut mult. Doamne pãzeste de asemenea „noroc”!…
Unii se leagã de viteza cu care scriu, adicã patru romane pe an în ultimii ani,
dându-mi exemple cum X a scris un roman în zece ani, Y în cinci ani si asa mai departe.
Ideea e corectã, dar trebuia sã mi-o fi dat cu vreo 30-40 de ani în urmã, când aveam
rezervã destulã de ani, ceea ce acum îmi cam lipseste… Adicã, nu! Dacã începeam sã
scriu de pe atunci, as fi scris cum se cerea, adicã despre Ilenuta tractorista, despre
fruntasii în productie, despre „minunata” viatã de la sate si alte d`alde astea, asa cã mai
bine a fost cã am scris despre… mecanisme, aschii si altele. Iar acum scriu literaturã
pentru cã eu cred cã mai am câte ceva de spus si pentru cã-mi face plãcere sã scriu. ªi
asta fac toatã ziulica. E drept cã uneori mai mã opresc si mai fac ceva lucrãri de
Mecanisme, disciplinã pe care am predat-o aproape 40 de ani. E chiar plãcut sã treci de
la un domeniu la altul. Cineva mi-a zis cã parcã scriu pe bandã rulantã. Complet eronat,
omul cu zisul nefiind inginer, asa cã nu stie cã la bandã lucreazã simultan foarte multi
oameni, de aia produsul e gata repede. În cazul romanului ar fi cam asa: unul pune un
cuvânt, la postul urmãtor altul pune alt cuvânt si tot asa…
Eu scriu romanul pe calculator si-l duc la editurã pe stick, iar dupã vreo
sãptãmânã, douã, iau pachetele, plãtind tipãrirea. Urmeazã o muncã de rutinã: scriu
adresele pe vreo 40-50 de plicuri format A5, introduc cãrtile, lipesc timbrele, merg la
postã, stau la rând, de obicei mare, si le trimit la câteva biblioteci si la mai multi prieteni
din alte localitãti, sub formã de cadou. Restul volumelor le distribui în orasul meu, tot
cadouri, prin urmare n-am luat niciodatã vreun ban pe vreo carte, exceptând cãrtile
tehnice publicate la edituri înainte de 1989. Aici am de povestit o întâmplare nostimã,
recentã. Am primit înapoi romanul trimis unui prieten din Bucuresti. Intrigat, n-am
înteles de ce mi l-a restituit, doar dacã nu i-a plãcut putea sã-l dea altcuiva sau sã-l
arunce. Apoi m-a sunat el sã mã întrebe dacã l-am primit, iar când l-am întrebat de ce
îmi retrimisese romanul, mi-a rãspuns cã eu am precizat pe plic „Împrumut”, asa cã
omul s-a conformat. Apoi m-am dumirit: el citise cuvântul de pe plic „Împrumut”, când
de fapt era scris „Imprimat”, fiind vorba de o carte, nu de corespondentã, posta având
pret mai mic în acest caz. Ne-am amuzat amândoi…
Sã revin la festivitatea de astãzi. Vã spun direct: nu dau autografe! De ce? Pentru
cã un autograf blocheazã cartea într-un dulap, beneficiarul nu mai vrea s-o dea si altuia,
pentru cã prin autograf îi creste valoarea, ceea ce mie nu-mi convine, pentru cã vreau ca
scrisul meu sã ajungã la cât mai multi, adicã sã circule cartea. Altii o blocheazã… sub
dulap, doar, se stie, parchetul se mai deformeazã si dulapurile nu mai stau drepte, asa
cã trebuie pus ceva sub ele… Bine cã s-a electrificat tara, altfel cartea devenea foarte
utilã prin a oferi luminã, mai clar, fiecare foaie asigurând stergerea în câte o zi a sticlei
de la lampa cu petrol …
Închei, multumindu-vã pentru tot ce ati fãcut astãzi pentru mine!Acum dragi cititori urmeazã o micã eratã: de fapt nu a avut loc nicio
festivitate si nicio lansare! Desi mã apropii de vreo sutã de cãrti scrise,… n-am lansat
niciuna! Nu-mi plac asemenea festivitãti! Asa cã prin cele de mai sus, mã mai rãzbun si
eu… Vã cer scuze, iar acum – la treabã, doar aveti de citit acest roman nelansat cu surle
si trâmbite, dar care, totusi, se poate citi. Succes!
(Iulian Popescu, autodefinire)
Interdisciplinaritatea este o sursã de noi abordãri pentru unele domenii care-si au
traiectoriile lor bine definite. De aceea, consider utilã abordarea unor probleme de istorie
si de cãtre alti specialisti, deoarece acestia vin cu metodele domeniilor lor de activitate,
dintre care unele se dovedesc utile pentru cercetãri de istorie. În acest mod au apãrut
metode noi de datare în arheologie, aparate noi de detectare a unor piese istorice aflate
în sol, s-a aplicat calculatorul în cercetãri istorice si altele. Din aceste motive n-am fost
surprins când un inginer, autorul acestei cãrti, a abordat probleme de istorie, însã nu pe
baza ingineriei, ci… a literaturii.
Am avut multe discutii despre istorie cu prof. univ. dr. ing. Iulian Popescu si ne am înteles foarte bine. Dumnealui a adus multe contributii în Istoria tehnicii, publicând o
memorabilã lucrare „Din istoria tehnicii” în 6 volume si alte cãrti concentrate pe
contributiile tehnice ale tãranilor români. Pentru aceasta a studiat destul de aprofundat si
istoria. Dupã ce a publicat 6 romane cu teme diverse, iatã cã a abordat si romane
istorice.
(…) Autorul foloseste o metodã simplã: studiazã în detaliu perioada istoricã
respectivã, pe baza unei ample documentãri si îsi formeazã o privire de ansamblu care-i
permite sã aibã ca fundal al romanului evenimentele istorice semnificative, adevãrate. În
continuare îsi creeazã eroii romanului, care trãiesc în acea perioadã, rezultând în final un
roman de fictiune, cu evenimente istorice reale. O asemenea abordare place cititorului,
care, alãturi de personajele romanului trãieste în acea epocã, învãtând totodatã si istorie!
(…) În romanul pe care ni-l propune, profesorul universitar Iulian Popescu reuseste
sã reconstituie, cu acribia cercetãtorului, cu exactitate inginerului si talentul remarcabil al
scriitorului, unul din piscurile cele mai înalte ale acestei „uimitoare evolutii a
neamului”, piscul cuceririi independentei de stat.
Structura romanului, coerenta tematicã, bogãtia si diversitatea informatiilor, paleta
complexã a personajelor acoperind o arie întinsã de ranguri sociale, de profesii, de
functii, integrarea discretã a „aliatului rus” si a „inamicului turc” în dinamica derulãrii
luptelor, constituie pilonii care sustin si pun în evidentã calitãtile literare si istorice ale
cãrtii.
Toate acestea în conditiile în care, pentru a broda pe canavaua evenimentelor si
datelor istorice, trãsãturile, obiceiurile, moravurile specifice fiecãrei structuri sociale,
profesionale, nationale, a personajelor pe care autorul le-a „inventat si le-a pus în scenã”
dându-le, fiecãruia în parte, propriul destin, toate convergând spre împlinirea aceluiasi
ideal - cucerirea independentei de stat -, romancierul a trebuit sã întreprindã o amplã
operatiune de documentare.
(Luchian Deaconu, istoric, prefațã la Juni ostași ai țãrii mele, Craiova, 2014)(…)
Cu fiecare nou roman am constatat cum stilul autorului, brodat adeseori cu
expresii specifice tinutului sãu natal, o comunã strãjuitã de dealurile Gorjului, devine mai
sigur, mai concis, mai convingãtor. În acest al 14-lea roman scris de Iulian Popescu
„Flãcãri si dragoste în 1907” cred cã stilul sãu s-a conturat definitiv si se poate afirma de
existenta „stilului Iulian Popescu”.
Actiunea romanului „Flãcãri si dragoste în 1907” se dezvoltã alternativ pe trei
planuri: unul al „intelectualilor”, care se întâlnesc si comenteazã evenimentele din martie
– aprilie 1907, unul al combatantilor, adicã al tãranilor, cu traiul lor mizer de zi cu zi,
nemultumirile, sperantele si neîmplinirile lor si altul al îndrãgostitilor.
Iulian Popescu, bun cunoscãtor al satului românesc din secolul trecut, creioneazã
cu talent câteva tipuri specifice tãranului român de la începutul secolului XX.
Baros, cred cã reprezintã cel mai bine pe tãranul acelor vremuri: harnic, cinstit,
econom si rational, atasat comunitãtii, curajos pânã la sacrificiul suprem atunci când
interesele comunitãtii o impun.
Desigur cã orice pãdure are si uscãturi. Codin este un tãran siret, tentat sã însele
si sã fure din avutul consãtenilor sãi, consumator fãrã mãsurã de bãuturi spirtoase. El
este totusi un tip izolat, necaracteristic comunitãtilor tãrãnesti.
Autorul explicã barbaria unor grupuri de tãrani rãsculati care au incendiat conace
si au omorât arendasi prin „efectul de turmã”. Bietii tãrani, care în marea lor majoritate
erau analfabeti, constituiau o masã de oameni usor de manevrat de agenti special plãtiti
sã-i îndemne la revoltã în interesul unor anumite grupãri de politicieni.
Reuniunile „intelectualilor” îi dau posibilitatea autorului sã-si etaleze excelenta sa
documentare asupra evenimentelor din 1907, prin citarea unor articole din presa vremii,
documente legislative în favoarea celor bogati, discutii din parlament, certuri între
partidele politice, un tablou complet si realist al stãrii din România acelor ani. Asa se
întelege mai bine de ce nemultumirile tãranilor au atins masa criticã si s-a produs
explozia.
(Adrian Popovici, prefațã la romanul Flãcãri si dragoste în 1907, Craiova, 2014)
(…) „Un gorjean pe corabia lui Columb” este un titlu inedit pentru un roman istoric,
de aventuri, erou, gorjeanul, lãsându-se purtat pe valurile aventurii Evului Mediu
îndepãrtat (secolele XV – XVI) trecând de la un mediu eminamente ortodox la unul
catolic prin excelentã.
Petricã, eroul romanului, pare un nume predestinat aventurii. De mic el se
adapteazã situatiilor noi, inedite, dar nu uitã mediul spiritual de gorjean în care s-a
format, care-l ajutã sã gãseascã solutii si sã depãseascã situatiile critice, uneori chiar
prin speranta pe care o are, chiar dacã între timp a devenit Pedro, adicã nume spaniol.
Asemenea Sfântului Petru care a adus crestinismul la Roma, asa si Petricã a purtat peste
ocean spiritul valah, în care se oglindeste vitejia si cutezanta înaintasilor daci, de care
multi dintre cei din Apus nici nu auziserã si nici nu-si imaginaserã cã ar fi existat. Astfel
el face fatã provocãrilor de tot felul la contactul cu Lumea Nouã. Inteligenta înnãscutã,
transmisã de la înaintasi prin pãrinti, rude si prieteni, îl ajutã sã se adapteze la orice
situatie, sã supravietuiascã, sã câstige (bani, aur, bijuterii) si sã iasã învingãtor.Petricã, nãscut intr-o localitate gorjeanã (A. D. 1473), la 10 ani ajunge la
Mãnãstirea Tismana (ctitoritã în secolul XIV), învatã din plin învãtãturile vremii, iar latina
si-o însuseste pe ascuns, deoarece vorbitorii de latinã erau spânzurati în vremea
respectivã în Tãrile Românesti. Faptul îi este de mare folos când trece în Transilvania ca
vorbitor si scriitor de latinã (Transilvania avea limba latinã ca limbã oficialã, de stat).
Abilitãtile cãrturãresti ale lui Petricã îi asigurã o integrare bunã în lumea catolicã (trebuie
sã mentionãm cã la vremea respectivã chiar în enclavele cele mai catolice, din toatã
lumea doar preotii hirotoniti de rang înalt cunosteau latinã suficientã pentru citirea
cãrtilor sfinte si a documentelor oficiale). Limba diplomaticã (si stiintificã) a Europei
Apusene era latina. Limba Europei Rãsãritene fiind greaca (pentru ortodoxie), la care se
mai adãuga dupã caz limba turcã si limba rusã. Din Transilvania el ajunge în peninsula
Ibericã, apoi pleacã la drum lung, necunoscut, pe caravela lui Cristofor Columb. Prin voia
Proniei Ceresti ajung în Lumea Nouã, trãirile lui Pedro fiind foarte apropiate de ale lui
Columb.
Acest nou orizont îl încearcã pe Pedro pe multiple planuri de la luptele cu diversi
inamici la confruntãrile personale ivite la vederea aurului sau la chinurile din închisorile
sãlbatice. Trecând peste toate acestea se întâlneste si cu fiorul dragostei care îl
însoteste pe parcursul nenumãratelor aventuri.
Romanul are toate ingredientele romanului de aventuri: amor, lupte, ancheta
Inchizitiei, evadãri, prizonierat la pirati, furtuni pe mare si pe ocean, insule pustii, cãutãri
de comori, descoperiri de noi teritorii etc.
Într-un final eroul nostru se întoarce pe plaiurile unde a vãzut lumina zilei, fiind
dornic de miresmele codrilor si a fânetelor precum si de gustul, nemaiîntâlnit pe alte
meleaguri, al apei cristaline de izvor din tara româneascã. Fiind un bun gospodar, a venit
si cu o mare parte din aurul, argintul si bijuteriile adunate pe parcursul aventurilor trãite.
Generos, el împarte rudelor supravietuitoare parte din cele adunate. Îsi uneste destinul
cu o persoanã ce a avut parte de aproape aceeasi experientã de viatã. Unirea se face
cam târziu, pentru eroul nostru, el având însã o mare experientã de viatã.
(George Arghir, prefațã la Un gorjean pe corabia lui Columb, Cluj-Napoca, 2013)
Profesorul Iulian Popescu, remarcabil cadru universitar, care pe lângã zecile de
cãrti tehnice publicate, dintre care douã în renumita editurã germanã Springer, a realizat
și un important proiect instituțional, înființarea Facultãții de Mecanicã a Universitãții din
Craiova, avea sã rãsplãteascã istoria publicând prima sa carte literarã, una
memorialisticã, Monografie, romantatã & veselã a Facultãtii de Mecanicã din Craiova,
voluminoasã, 464 pagini. De aici a pornit o remarcabilã explozie scriitoriceascã, la
aproape șapte decenii de viațã, însemnând alte câteva zeci de romane, cam 4-5 cãrți în
fiecare an.
Prin povestirile sale, el cautã sã surprindã și sã redea viața satelor, asa cum o știa
din copilãrie, sau cum i s-a povestit de cãtre cei ce au trãit-o în vremuri apuse. A cautat
de asemenea sã prezinte viața de student și mai apoi din fabrici sau intreprinderi pe care
le-a cunoscut. Prin romanele sale, el abordeazã evenimentele istorice prin care a trecut
poporul nostru, cu accente deosebite asupra perioadei când Oltenia era sub stãpânirea
austriacã, iar uneori reda episoade reale, chiar dacã personajele nu sunt nominalizate. Scriind, s-a transpus, pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci și a reușit sã te facã sã
înțelegi, sau sã intuiești evenimentele, cum ar fi: Revoluția lui Tudor Vladimirescu,
Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române de la 1859, Rãzboiul din 1877-1878,
Rãscoala din 1907, Rãzboaiele balcanice din 1912-1913, Rãzboaiele mondiale, calvarul
prizonieratului în Uniunea Sovieticã, Canalul Dunãrea-Marea Neagrã, Colectivizarea, viața
la sate în perioada socialismului etc.
În general, stilul romanelor sale este curgãtor, simplu, dar atrãgator și uneori chiar
captivant, abordând narațiunea apropiatã unui roman polițist. În cele care au tema
dragostei, iubirile sunt împlinite sau creazã suferințe.
Cãrtile sale sunt cunoscute mai ales în cercurile apropiate, de prieteni sau în
locurile unde și-a desfãșurat activitatea profesionalã de inginer și cadru didactic.
(Gheorghe Țiclete, scriitor și ziarist)
...............................
Profil realizat de Nicolae Vasil
|
Profil realizat de Nicolae Vasil 5/4/2021 |
Contact: |
|
|
